Banii exilului. Procesul Cretzianu în Elveția

Citiți introducerea și prologul acestei cărți aici.


Diana Mandache este istoric și autoarea a mai multor cărți publicate în România, Marea Britanie, Suedia, printre care: My Dear Mama (Rosvall Royal Books, 2023), Nimfa. O jurnalistă a Războiului Rece (Corint, 2022), Ileana, Principesa României (Corint, 2022), Masoni români sub judecata comunistă. Grupul Bellu (Corint, 2019), Bijuteriile Reginei Maria (Corint, 2018), Mignon. Principesa României. Regina Iugoslaviei (Curtea Veche, 2018), Castelul Bran. Romantism și regalitate (Curtea Veche, 2017), Exilul Regelui (Curtea Veche, 2016 și 2021), Moștenirea Elenei Lupescu și statul comunist (Curtea Veche, 2017), Cotroceniul regal (Curtea Veche, 2015), Balcicul Reginei Maria (Curtea Veche, 2014), Regele Mihai. Album istoric (Litera, 2013), Patrie și Destin. Principesa Moștenitoare a României (Litera, 2012), Dearest Missy (Rosvall Royal Books, 2011), Marie of Romania. Images of a Queen (Rosvall Royal Books, 2007), Later Chapters of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania (Sutton, 2004). A fost curatorul mai multor expoziții, dintre care Marie de Roumanie: reine et artiste la Palais du Tau în Reims, Franța; la Muzeul Național de Istorie a României - Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere; Măști mortuare regale.

A susținut o serie de conferințe publice în București și Londra, a participat la realizarea unor filme documentare precum The Hero and the Queen cu Televiziunea OMNI, Toronto; Coroana României: Regii României și Regina Maria cu studioul Sahia film; reportajul Telejurnalului Destinul unei Reginei (Mignon) la TVR1; Maria - Inima României realizat de Chainsaw Film Production. I-au fost conferite Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate și Ordinul Coroana României.
O radiografie a începutului exilului românesc, un volum despre bani, putere și drept.

În primăvara lui 1945, șase milioane de franci elvețieni erau transferate, discret, într-un cont deschis la Berna pe numele diplomatului Alexandru Cretzianu. Fond destinat exilului sau plată personală? Controversata operațiune financiară a declanșat un îndelungat litigiu în perioada timpurie a Războiului Rece.

Pe baza unor documente de arhivă inedite, lucrarea Banii exilului: Procesul Cretzianu în Elveția reconstruiește istoria unui dosar care s-a desfășurat timp de peste un deceniu în fața instanțelor din Berna, Zürich și Lausanne. Cartea urmărește acțiunile intentate în justiție de statul român - mai întâi, Regatul României, apoi Republica Populară Română - fostului diplomat, devenit simbol al exilului românesc, într-un context dominat de presiuni diplomatice, rivalități personale și strategii judiciare sofisticate.

Dincolo de chestiunea financiară, volumul constituie un studiu de caz despre continuitatea juridică a actelor de guvernământ, despre limitele competenței instanțelor elvețiene în fața dreptului public român și despre fragilitatea solidarității politice în exil. Procesul Cretzianu devine astfel "radiografia" unei epoci marcate de transformările provocate de schimbarea regimului politic.


Totodată, casierul legației, Liviu Ciceo Pop, scria în registrul cont de gestiune: "Asupra sumei de șase milioane care a fost scoasă din Fondul pentru interese superioare de stat s-au făcut observațiunile legate atât pe «Registrul jurnal de cassă», cât și pe acte care urmează a fi îmborderate și înaintate Înaltei Curți de Conturi. Din suma de 6.079.100 prevăzută la ieșiri rămâne numai suma de 79.100 ca bună plătită, fiind sprijinită pe acte legale."^[i] Textul dactilografiat are semnătura lui Liviu C. Pop și a lui Ilie Lazăr, de la Înalta Curte de Conturi.


Totodată, pe 6 octombrie 1945, Anastasiu rememora evenimentele pentru delegația română compusă din Ilie Petre-Lazăr, președinte al Înaltei Curți de Conturi, delegat cu verificarea și controlul fondurilor pentru interese superioare de stat, și Ion Stănescu, de la Direcția Contabilitate a MAS, gestionar al fondului valutar:


Deși ordinul fusese emis pe 12 ianuarie 1945, transferul efectiv al fondurilor s-a realizat abia pe 4 mai 1945. Între timp, pe 6 martie 1945, era instalat guvernul Petru Groza, sub influența directă a Moscovei, portofoliul Afacerilor Străine fiind preluat de Gheorghe Tătărescu. Acesta a încercat rapid să readucă sub control fondurile externe. Dincolo de miza financiară, problema era una simbolică și politică - cine deținea rezervele valutare externe controla, în fapt, continuitatea juridică a statului român.

Pe 22 martie 1945, Tătărescu îi transmitea lui Cretzianu o telegramă cu textul: "Rog veniți pentru câteva zile București în interes serviciu. Tătărescu."^[iii] Răspunsul lui Cretzianu, datat 4 aprilie 1945, invoca aparente motive medicale: "În urma unui nou atac de paludism tropical și trebuind a mă supune unui tratament sub supravegherea un-\fgh\z ui specialist, sunt nevoit a-mi amâna plecarea în țară. Cretzianu."^[iv]

Cu puțin timp înainte de capitularea Germaniei naziste, pe 4 mai 1945, ca răspuns la telegrama primită pe 2 mai de la Cretzianu, George Anastasiu a depus banii la UBS, însoțindu-i cu o scrisoare a băncii: "Vă confirmăm că am primit din partea Dvs. pentru contul d-lui Alexandru Cretzianu, ministrul României la Ankara, suma de 6.000.000 (șase milioane) franci elvețieni, contra chitanță în dublu, valorând una singură. Primiți, domnilor, distinsele noastre salutări, Union de Banques Suisse: Mathya și Siegenthaler."^[v]


Formal, contul era unul personal, deschis pe numele lui Cretzianu. În realitate însă, avea caracterul unui cont mandatat, justificat exclusiv prin ordinul scris al ministrului de externe. Această soluție juridică - cont individual, nu instituțional - oferea discreție și protecție bancară, dar crea și vulnerabilitatea care avea să fie exploatată ulterior de guvernul procomunist: confuzia deliberată dintre titularul formal al contului și proprietarul juridic al fondurilor.

Toate aceste date creionează imaginea de ansamblu asupra modului cum au fost transferați banii și efectele iminente asupra diplomaților implicați în această operațiune.

Pe 30 iulie 1945, presiunile s-au accentuat. Tătărescu i-a comunicat lui Cretzianu încetarea misiunii sale la Ankara: "În cadrul reorganizării serviciilor MAS [...] am onoarea a vă aduce la cunoștință că misiunea Domniei Voastre în Turcia încetează pe data de 15 august a.c."^[vi]

Cu ocazia părăsirii Legației de la Berna, în august 1945, Anastasiu a transferat restul fondurilor disponibile (832.000 CHF) noului ministru în Elveția, Richard Franasovici^[vii]. În septembrie, MAS a cerut explicit lui Franasovici identificarea unor demersuri pentru anularea depunerii în contul Cretzianu și restituirea sumelor către legație.

Această succesiune de acte marchează nașterea conflictului care va degenera, în anii următori, într-o confruntare juridică majoră între statul român și Alexandru Cretzianu, desfășurată în fața instanțelor elvețiene. Contul Cretzianu nu a fost, așadar, un accident financiar, ci rezultatul unei strategii deliberate de protejare a unui fond politic.


Pe 6 octombrie 1945, ministrul de externe Gheorghe Tătărescu i-a adresat lui Alexandru Cretzianu, aflat în continuare la Ankara, o telegramă prin care solicita în mod explicit returnarea fondurilor depuse pe numele său la UBS:

Deși se folosea un ton protocolar, conținutul nu lasă loc de interpretări: guvernul Groza revendica banii ca bunuri ale statului. La numai două săptămâni, limbajul s-a schimbat radical. În telegrama nr. 28077 din 20 octombrie 1945, Tătărescu a abandonat complet registrul administrativ și a introdus amenințarea cu ancheta penală:

Aceasta constituie prima acuzație oficială de deturnare formulată la adresa lui Alexandru Cretzianu, conflictul evoluând de la o cerere de transfer la amenințarea explicită cu proces penal.

În aceeași zi, Tătărescu extindea ancheta asupra Legației de la Berna, solicitând o declarație scrisă din partea lui George Anastasiu: "de îndată ce veți primi comunicarea de față, veți lua în scris declarația dlui consilier Anastasiu cu privire la efectuarea transferului neregulat al fondului special de la Berna. Dl. Anastasiu va răspunde la următoarele chestiuni: 1. pentru ce motiv a executat în mai 1945 un ordin emanând de la un ministru care nu mai era în funcțiune; 2. pentru ce motiv nu a comunicat Ministerului operațiunea făcută."^[x] Prin această cerere, responsabilitatea politică a ordinului Vișoianu era dislocată retroactiv, iar executanții, transformați în potențiali inculpați.

Diplomația elvețiană a început să fie interesată de subiect, iar Ferdinand Dufour, de la Legația Elveției din Ankara, a informat Berna că, potrivit lui Cretzianu, "fondurile depuse pe numele său la UBS și în valoare de 1.186.000 de franci elvețieni ar fi blocate de către Legația României la Berna. Cretzianu, care mi-a cerut să sesizez guvernul elvețian în această privință și a protestat printr-o telegramă directă către UBS împotriva acestei măsuri, pe care a considerat-o neregulamentară, precizează confidențial că fondurile aparțin de fapt Regelui, lucru pe care Guvernul Groza, cu care Suveranul a rupt relațiile de curând, nu l-ar cunoaște"^[xi]. Această afirmație va reapărea și mai târziu, în iulie 1946, într-un document elvețian care nota că "Soldul deținut la UBS, inițial de 6 milioane de franci elvețieni și care acum se ridică la 3 milioane de franci elvețieni, ar putea reprezenta active ale Coroanei române pe care regalistul Cretzianu a încercat să le obțină în Elveția. Prin măsurile menționate anterior de confiscare și asistență juridică, actualul guvern din România a încercat, aparent, să obțină controlul asupra acestor active"^[xii].

Pe 9 octombrie 1945, la UBS au sosit noi ordine de plată din partea lui Cretzianu: 574.000 CHF pentru George Anastasiu și 612.000 CHF către Portugalia.^[xiii] În total, era vorba de 1.186.000 CHF, sumă deja menționată în telegrama lui Ferdinand Dufour, de la Legația Elveției din Ankara. Corelând documentele, reiese că suma totală nu ar fi aparținut regelui Mihai, ci probabil avea o altă destinație pentru exil.

Pe 16 octombrie 1945, Cretzianu îi scria lui Grigore Niculescu-Buzești, descriind presiunea exercitată de Tătărescu și refuzul său deliberat de a răspunde, pentru că "ar însemna că îi recunosc dreptul de a da prevederi reprezentanților României în străinătate. [...] Guță [Tătărescu] presupun că dorește să deschidă o acțiune penală împotriva mea și a lui Gigi [Anastasiu], deci nu are rost să îi furnizezi vreun document pentru caz"^[xiv]. Elementul central al scrisorii este însă anticiparea litigiului elvețian:

Cretzianu realizase că autoritățile de la București încercau să obțină, printr-o hotărâre judecătorească românească, efecte juridice în Elveția, prin blocarea fondurilor. În opinia sa, miza reală o constituia poziția guvernului elvețian și refuzul său de a coopera la executarea unor sancțiuni provenite dintr-un sistem juridic lipsit de garanții procedurale.

Pe 22 octombrie 1945, Legația României din Berna a transmis MAS o clarificare oficială privind poziția lui George Anastasiu, bazată pe declarația acestuia din 6 octombrie 1945, consemnată într-un proces-verbal.^[xviii] Anastasiu arăta că nu raportase ministerului executarea ordinului întrucât considera că este vorba de o comunicare confidențială și, în lipsa cifrului, aprecia că dă socoteală exclusiv ministrului care dispusese transferul, respectiv lui Vișoianu. Legația preciza totodată că răspunsul scris al lui Anastasiu, referitor la gestiunea fondului aflat la dispoziția unui ministru de externe, nu întrunea caracterul juridic al unei declarații oficiale și nu putea fi utilizat fără autorizarea expresă a lui Vișoianu. Se menționa, de asemenea, că din totalul de 6 milioane CHF depuse, aproximativ 3 milioane fuseseră deja cheltuite pentru plăți în Elveția și pentru transferuri către Paris și Lisabona.

Cronologia faptelor arată că, în mai puțin de un an și jumătate, cazul contului Cretzianu a trecut de la statutul unei decizii administrative de politică externă la cel de obiect al unei proceduri disciplinare și penale inițiate de guvernul Groza și de ministrul Gheorghe Tătărescu. În august 1945, la Berna existau două depozite distincte: cele 6.000.000 CHF depuse la UBS pe numele lui Alexandru Cretzianu și suma de 832.000 CHF rămasă la legație, predată oficial de Anastasiu noului șef de misiune, Richard Franasovici. În ambele cazuri, fondurile au fost depuse pe numele titularilor, practică explicată prin exigențele băncilor elvețiene, care preferau conturi personale pentru a asigura confidențialitatea și stabilitatea juridică în contextul schimbărilor politice rapide.

În octombrie 1945, corespondența dintre Richard Franasovici și George Anastasiu relevă tensiunile apărute în jurul documentelor justificative ale transferului celor 6 milioane de franci. Franasovici solicita^[xix] remiterea scrisorii lui Vișoianu și a chitanței UBS care atestau depunerea sumei de 6 milioane CHF, subliniind că acestea făceau parte din gestiunea preluată prin proces-verbal. Anastasiu a refuzat însă predarea documentelor, invocând considerațiile deja expuse verbal și într-o notă personală, declarându-se "în imposibilitatea"^[xx] de a le remite.

Problema fondului a devenit obiectul unui conflict politic deschis între guvernul de la București și diplomatul rezident în Elveția. În documentele autorităților române, contul Cretzianu apare deja caracterizat drept "fondul de finanțare a activității criminale a centrului complotist din străinătate"^[xxi], fiind integrat în logica represivă a proceselor intentate liderilor Partidului Național-Țărănesc (PNȚ). Din punct de vedere juridic, operațiunea din 4 mai 1945 ridica problema dualității voinței guvernamentale: ordinul lui Vișoianu era valid, fiind dat în timpul unui guvern considerat legitim (Rădescu), iar executarea lui a avut loc după instalarea guvernului Groza, sprijinit de sovietici, și cu câteva zile înaintea încheierii războiului în Europa.

Decalarea temporală a permis noii puteri să conteste legitimitatea operațiunii, deși fondul fusese constituit legal.

Citiți introducerea și prologul acestei cărți aici.