Hitler, Stalin, mama și tata (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți începutul acestui fragment din această carte aici.



În 1919, Alfred începuse să lucreze pentru cea mai mare și mai influentă organizație care reprezenta interesele evreilor din Germania, devenind după câțiva ani unul dintre liderii acesteia, din postura de secretar general. Toate acestea însemnau o existență marcată de certuri permanente, întruniri agitate și o anumită doză de pericol la adresa propriei persoane. Întrunirea de la Würzburg - departe de familia sa, certându-se în mod direct cu inamicul, încercând să combată minciunile cu adevărul - era tipică pentru multe dintre serile lui din anii 1920.

Angajatorul lui Alfred, așa-numitul Centralverein deutscher Staatsbürger jüdischen Glaubens (abreviat de obicei "CV" de germani și însemnând, în traducere liberă, "Asociația centrală a cetățenilor germani de credință evreiască"), estimase că aproximativ trei sferturi dintre cei 600.000 de evrei care trăiau în Germania îl susțineau pe Hitler, atunci când acesta a ajuns la putere. Cu șaizeci de angajați la Berlin și cam tot atâția în birourile regionale din toată țara, CV-ul era una dintre puținele organizații care puteau ajunge la întreaga comunitate evreiască din Germania, o comunitate disparată din punct de vedere religios și politic. Pe parcursul anilor 1920 a devenit tot mai limpede cât de importantă era această capacitate de manevră.

La începutul deceniului, în Germania se manifestase o instabilitate politică deosebită, facțiunile de stânga și de dreapta încercând să obțină puterea și să-și rezolve diferendele prin violență. Și asta se întâmpla încă dinainte de hiperinflație, care a avut un efect devastator asupra calității vieții tuturor, a săracilor, a pensionarilor, a patronilor de mici afaceri, a clasei mijlocii. (Teza de doctorat a Gretei, care ar fi trebuit să fie publicată în această perioadă, a fost una dintre victimele inflației. Tipografiile și-au dedicat toate resursele tipăririi bancnotelor, în detrimentul cărților.) Atmosfera a rămas în continuare febrilă, chiar și după ce condițiile au început să se îmbunătățească.

Iar presupusa putere a evreilor, de sute de ani obiectul bănuielilor și prejudecăților, oferea o explicație convenabilă pentru suferințele Germaniei moderne.

CV-ul încerca să combată aceste prejudecăți printr-o serie de mijloace: a ținut sute și sute de întruniri, unele dintre ele de masă, altele cu grupuri mici de intelectuali și oameni de afaceri, a publicat ziare și cărți, a încercat să influențeze presa populară, a construit relații cu organizații care puteau să ajute, după cum spunea Alfred, la "răspândirea ideilor de toleranță, liberalism și egalitate între oameni", lansa procese împotriva antisemiților și îi apăra pe evrei la tribunal, făcea lobby pe lângă miniștri și funcționari publici, oferindu-le informații și ajutându-i pe legiuitorii care erau dispuși să apere drepturile evreilor.

După cum avea să susțină mai târziu Alfred, pe bună dreptate, CV-ul înțelegea și combătea "pericolele rasismului și ale nazismului nu numai pentru evrei, ci pentru lumea întreagă [...] atunci când majoritatea celorlalți, atât popoare cât și indivizi, încă nu voiau să accepte adevărul și să recunoască pericolul care se apropia tot mai mult".

Alfred era foarte implicat în toate aceste activități. Îi plăcea să vorbească în public (într-un ziar a fost descris ca fiind "un vorbitor popular" căruia nu-i era "teamă nici de agitatori, nici de răzmerițele naziștilor"), dar dedica la fel de mult timp și sarcinilor jurnalistice. CV-ul publica un ziar săptămânal numit CV Zeitung, care a devenit cu timpul cel mai importat ziar evreiesc din Germania, iar Alfred era atât redactor-șef, cât și colaborator permanent. Articolele cu care contribuia cuprindeau digresiuni intelectuale, știri din parohie și consemnări despre suferințele la care-i supuneau antisemiții pe evrei.

Există un vechi banc evreiesc din această perioadă despre doi evrei care stau pe o bancă, în Berlin, unul dintre ei citind ziarul nazist, Der Stürmer, și celălalt citind CV Zeitung. Cititorul ziarului CV Zeitung îl întreabă pe vecinul său:
- Cum naiba poți să citești rahaturile alea naziste?

La care prietenul său pune jos exemplarul din Der Stürmer și răspunde:
- E foarte simplu. Ziarul tău e plin de povești despre evrei atacați sau care se trezesc că le sunt amenințate drepturile și afacerile. Al meu spune că evreii conduc lumea.

Republica de la Weimar, formată după Primul Război Mondial, a reușit să restabilească, în mod sporadic, stabilitatea economică. Ce nu a izbutit niciodată să facă a fost să fondeze o cultură democratică. Iar pericolul insurecțiilor continua să crească. La sfârșitul anului 1923, în momentul în care Adolf Hitler a fost acuzat de trădare ca urmare a "Puciului de la berărie", lovitura sa de stat eșuată, în peisajul politic a apărut un nou lider extremist. Știrile pe acest subiect i-au oferit pentru prima dată o platformă cu acoperire națională. Respectivul eveniment i-a oferit lui Hitler notorietate și a marcat începutul consolidării extremei-drepte sub forma partidului național-socialist.

În pofida tuturor acestora, a existat o perioadă în care instituțiile guvernamentale le-au oferit o anumită protecție evreilor. În multe rânduri, comunitatea a apelat la tribunale pentru a-i combate pe naziști și pe alți antisemiți, iar CV-ul - și deci, inevitabil, Alfred - a jucat un rol crucial în cadrul multora dintre cele mai importante procese din acele vremuri.

Unul dintre cele despre care a curs multă cerneală a fost așa-numitul "proces al Talmudului", în urma căruia Julius Streicher, editorul ziarului Der Stürmer și poate cel mai notoriu antisemit din Germania, a fost condamnat la două luni de închisoare. CV-ul lui Alfred petrecuse luni întregi cercetând cu atenție ziarul lui Streicher și găsise în final suficiente exemple de încălcare a legilor germane pentru a convinge un tribunal. Der Stürmer interpretase greșit sau aplicase în mod eronat citate din Talmud, cel mai important text din iudaismul rabinic. Pretinsese că învățăturile evreiești încurajau abuzul sexual și uciderea ritualică a oamenilor de alte credințe și că evreilor le era permis să jure strâmb în tribunalele creștinilor. Astfel de atacuri la adresa religiei erau interzise de lege.

Alfred prefera, de departe, acest tip de activitate îndreptată împotriva naziștilor, cea de a expune minciunile, de a folosi documente și argumente pentru a combate neadevărurile periculoase spuse despre evrei și de a face toate acestea în mod public. În ciuda faptului că aceste eforturi s-au dovedit a fi, în final, insuficiente, ele nu erau în niciun caz zadarnice. Nu numai că s-au pronunțat adesea pedepse cu închisoarea, dar efectul cumulativ al sutelor de procese pentru care trebuiau să asigure apărarea s-a dovedit a fi, pentru naziști, o povară financiară considerabilă.

Cu toate acestea, victoriile la tribunal erau o sabie cu două tăișuri, pentru că una dintre consecințe putea fi sporirea moralului naziștilor. Când a ieșit de la tribunal, Streicher a fost întâmpinat de o mulțime numeroasă și emoționată, care s-a năpustit spre el, declamând cântece rasiste și urlând "Heil". Această reacție nu era neobișnuită. Pe Alfred l-au alarmat atât de mult reacțiile de acest gen încât, deși susținea din toată inima strategia juridică, i-a avertizat în mod public pe ceilalți evrei să nu profite de fiecare ocazie care li se oferea pentru a-i da în judecată pe antisemiți, pentru ca aceștia să nu pară victimele unei conspirații evreiești.

Aceste activități erau susținute, pe bună dreptate, de majoritatea evreilor din comunitatea lui Alfred. Dar în niciun caz de toți.

În viziunea despre lume a lui Alfred exista o tensiune fundamentală, una atât de puternică încât să-i provoace, măcar în două ocazii, câte o criză nervoasă.

Pe de-o parte, era un romantic. Prietena lui, Eva Reichmann, care-l cunoștea foarte bine, spunea că entuziasmul era cheia personalității sale:

.
Cu toate acestea, romantismul său trebuia să coabiteze cu realismul și cu îngrijorarea tot mai mare în privința acuzațiilor care li se aduceau evreilor.

În discursurile sale, el se străduia să expună contradicțiile inerente tezelor antisemite, care-i acuzau pe evrei pentru capitalism și totodată îi descriau ca fiind comuniști. Se folosea de studii asupra dosarelor militare și privind numărul de morți și răniți pentru a combate ideea că evreii nu-și aduseseră contribuția în armata Germaniei în timpul Primului Război Mondial. Și încerca să arate cât de absurde erau teoriile conspirației, cum ar fi ideea ridicolă că însuși Kaizerul ar fi fost de fapt evreu, fructul unei idile imaginare între bunica lui, regina Victoria, și doctorul ei evreu.

Alfred făcea toate acestea calm, logic, cu fărâma de umor care-i caracteriza cel mai adesea vorbirea. Dar era imposibil să nu-i remarci frustrarea și îngrijorarea. Lucra zi și noapte, neglijându-și îndatoririle domestice într-o asemenea măsură încât șeful lui de la CV, Ludwig Holländer, îl avertiza uneori "să nu mai muncească atât de mult, altfel antisemitismul va dispărea înainte de vreme". Acesta s-a dovedit a fi unul dintre puținele lucruri în privința cărora nu trebuia să-și facă nicio grijă.

Cu toate acestea, contradicția dintre firea lui optimistă și înțelegerea pericolului care-i pândea pe evrei nu era singurul motiv pentru presiunea pe care o resimțea Alfred.

Ziarul german Die Welt a scris la un moment dat că Alfred "își dedica întreaga energie scopului eliminării neîncrederii dintre germani și evrei". Numai că aceasta era o neînțelegere. Pentru că Alfred nu percepea vreo separare între cele două elemente. Era un evreu german, un concept indivizibil. Iar acest concept se afla în centrul campaniei sale împotriva antisemitismului, al activităților CV-ului. Alfred lupta împotriva extremismului și antisemitismului nu numai pentru a-i proteja pe evrei, ci și pentru că această luptă era esențială pentru a proteja Germania. Devenise faimos pentru zicerea lui că "dacă ar exista un premiu Nobel pentru simțirea germană, l-ar câștiga evreii germani".

În concepția lui, dezvoltarea unei Germanii moderne și liberale depindea de existența unui iudaism modern, iar când atacai unul dintre aceste elemente îi aduceai atingere și celuilalt. Descria fascismul ca pe "o conspirație împotriva celor Zece Porunci". Era convins că existau suficienți germani care nutreau aceleași păreri ca ale lui pentru a putea evita o catastrofă, presupunând că erau informați cum se cuvine de niște oameni stăpâni pe datele problemei și pe argumentele lor.

Numai că aceste idei nu erau în niciun caz acceptate de toți evreii. Alfred și CV-ul își susțineau cauza în fața a trei tipuri de critici ridicate de alți evrei, și, deși majoritatea evreilor germani aderau la ideile CV-ului, anumite scrieri ale lui Alfred din anii 1920 reflectă presiunea disputelor din interiorul comunității.

Din anumite puncte de vedere, grupul cel mai puțin certăreț de disidenți din CV îl tulbura cel mai mult pe Alfred. Anumiți evrei considerau că nu aveau să se bucure niciodată de întregul potențial oferit de cetățenia germană dacă rămâneau evrei. Așa că renunțau pur și simplu la religia lor, fără mare tam-tam, și se botezau. Era de înțeles, într-un fel. Unii antisemiți credeau că evreii aveau un anumit miros perceptibil, de care-i curăța botezul. Numai că lui Alfred i se părea o atitudine dezastruoasă, iar CV-ul își folosea mult din energie pentru a le ușura evreilor sarcina de a-și păstra identitatea, pentru a-i face mai conștienți și mai mândri de moștenirea și strămoșii lor.

Comuniștii emiteau critici mult mai vehemente. Li se părea imposibil să-i aperi pe evrei într-un sistem capitalist și credeau că evoluția sistemului capitalist într-unul fascist era inevitabilă. Comuniștii susțineau că CV-ul nu pricepea cu ce fenomene avea de-a face.

E de înțeles faptul că acest atac i-a deranjat pe Alfred și pe aliații lui, care au dat un răspuns tăios. Ideea că micuța comunitate a evreilor germani - care avea, de altfel, o mare diversitate de idei politice - s-ar fi putut uni în cadrul unei mișcări muncitorești și ar fi putut astfel influența destinul Germaniei era de-a dreptul fantezistă.

Cu toate acestea, lupta intestină care-i consuma cel mai mult timp era cea cu un al treilea grup de critici. Și anume cu sioniștii.

Celor care visau deja la înființarea un stat evreiesc în Palestina, ideea că acea contopire a identităților de german și de evreu ar fi putut să fie vreodată stabilă sau durabilă li se părea o iluzie fără speranță. Evreii care-și închipuiau că vor fi acceptați vreodată de conaționalii lor ca germani cu drepturi depline se mințeau singuri. Singura soluție la antisemitismul european era plecarea din Europa. Existența burgheză a lui Alfred și a Gretei, cu copiii înscriși la grădinița din cartier, cu Ruth care învăța să scrie cu mâna dreaptă, așa cum dicta statul, cu Grete care ajuta organizațiile de caritate locale, bucurându-se de cafenele și plimbându-se sub platanii de pe Kurfürstendamm, bulevardul din apropiere - pe cine încercau să păcălească? Toate acestea nu ofereau niciun viitor poporului evreu. Viitorul era reprezentat de un stat al lor.

Alfred respingea din toată inima acest punct de vedere. Avea o mare simpatie pentru evreii care-și doreau să meargă și să trăiască în Palestina, și chiar o făceau. Anii petrecuți acolo ca student și soldat creaseră un atașament romantic față de locurile și oamenii aceia, deci înțelegea foarte bine cât de tentantă era ideea de-a face din acel loc o casă pentru evrei. O casă, însă, nu un stat. Și mai ales nu pentru evreii germani, care aveau deja un stat al lor - Germania. După părerea lui, susținerea proiectului sionist submina ideea centrală a CV-ului, aceea că evreii din țară erau cetățeni loiali, la fel de germani ca oricine altcineva.

Felul în care a ales să-și formuleze argumentul era complet caracteristic - avea să pună la încercare miturile cu ajutorul adevărurilor. Considera că afirmațiile sioniștilor despre viabilitatea statului propus de ei erau de multe ori strict propagandistice. Ca atare, în anul 1926 a pornit într-un tur de treizeci și cinci de zile al Palestinei, cu scopul de a studia condițiile de pe teren și de a publica rezultatele. L-a însoțit și Grete, în calitatea ei de suflet-pereche, aliată politică și secretară.

Rezultatul călătoriei a fost o carte publicată în 1927 și intitulată "O călătorie critică prin Palestina". A fost cea mai bine vândută publicație a lui Alfred, fiind retipărită de câteva ori și cunoscând numeroase ediții, popularitatea sa dovedind faptul că abordarea lui factuală era prețuită, iar atitudinea sceptică la adresa proiectului sionist era împărtășită de mulți evrei germani.

În timpul călătoriei, Alfred și Grete s-au întâlnit cu liderii mișcării sioniste din Palestina, au vizitat principalele așezări și au vorbit cu cât mai mulți coloniști, iar Grete a notat conversațiile și observațiile lor.

Alfred a fost impresionat de bunăvoința cu care au fost primiți, iar Grete de faptul că toți evreii pe care i-au întâlnit păreau preocupați de succesul întregului proiect național, nu numai de profesia sau specialitatea lor. A frapat-o însă un anumit aspect:


Această observație a Gretei i-a oferit lui Alfred cheia criticilor sale. Sionismul i se părea utopic, iar idealiștii ignorau problemele practice evidente. Pentru început, pământul din Palestina, cu precădere cel cultivabil, pentru a nu mai aminti de porțiunea din acesta care le aparținea evreilor, pur și simplu nu era suficient de întins pentru a-i putea adăposti pe toți evreii europeni. Câteva pagini bune din "O călătorie critică" sunt dedicate hărților, graficelor și tabelelor în care se compară mărimea Palestinei și a coloniilor evreiești cu cea a națiunilor europene și a populațiilor lor de evrei. Palestina nu ar fi putut primi nici măcar mulțimea de evrei din Polonia, de exemplu. "Suferințele evreilor din Est [al Europei] pot fi alinate numai acolo, în Est".

Alfred se mai întreba și dacă așezările din Palestina ar fi putut avea vreodată succes economic. Recunoaște în carte că nu e foarte sigur în această privință. Era evident, pentru el, că tinerii erau foarte ambițioși și dădeau dovadă de "o voință splendidă", deci ar fi fost riscant să le prezică eșecul. Notează totuși, destul de detaliat, problemele financiare cu care se confruntau diversele instituții sioniste și dependența lor de banii primiți de la evreii din străinătate. Pune acest lucru pe seama idealismului socialist al multor sioniști, pe care-l condamnă, considerându-l un semn de "încăpățânare și fanatism".

Îl aducea la disperare insistența lor că "ceea ce e imposibil de realizat în sistemele capitaliste din Europa și America trebuie înfăptuit în Palestina, indiferent cât ne-ar costa. Aceste eforturi au înghițit deja suficienți bani".

Îl mai îngrijora și șovinismul sioniștilor. Până la urmă, Alfred studiase arabistica, avea un puternic interes față de islam și nutrea afecțiune pentru lumea arabă. "Un popor cu o istorie atât de bogată, un popor locuind țări binecuvântate cu cele mai frumoase relicve ale unei arhitecturi inegalabile, decorate cu vestigii splendide [...] un astfel de popor nu ar trebui să fie ignorat sau tratat cu suspiciune, ci ar trebui depuse toate eforturile pentru a trăi împreună, păstrând relații prietenești". De-a lungul anilor 1920, Alfred avea să repete aceste subiecte de îngrijorare, temându-se de respingerea violentă a evreilor, de faptul că n-aveau să poată trăi niciodată în siguranță în Palestina.

Felul în care începe cartea este, poate, cel mai grăitor. Câteva pagini sunt dedicate denunțării relatărilor false din presa sionistă despre vizita sa și a unei presupuse încercări de a se folosi de ea "ca de un berbec împotriva conducerii Centralverein". Mai scrie și despre încercările repetate ale mișcării sioniste de a se asigura că primește materialele de propagandă potrivite. La un moment dat, în cursul călătoriei, în timp ce aștepta trenul la Ierusalim, a observat un chioșc care oferea informații despre sionism. Când s-a apropiat, a fost foarte surprins să constate că funcționarul i se adresa pe nume și a observat în fața acestuia o foaie de hârtie pe care erau notați toți vizitatorii care ar fi putut trece pe acolo, inclusiv "Dr. Alfred Wiener de la Centralverein, unul dintre liderii anti-sionismului german".

Aceste prime pagini ne dezvăluie, aproape mai elocvent decât restul cărții, intensitatea dezbaterilor politice din interiorul comunității evreiești despre sionism și alternativa la acesta, și anume insistarea asupra drepturilor cuvenite unor cetățeni europeni. E posibil ca luptele partizane între oamenii care au, în linii mari, aceleași interese să fie cea mai înverșunată formă de dezacord politic. Îngrijorările lui Alfred cu privire la dificultățile pe care aveau să le întâmpine evreii în implementarea proiectului sionist în Palestina s-au dovedit a fi justificate, în mare parte. Cu toate acestea, citind "O călătorie critică" nu e greu să înțelegi cât de dificil trebuie să fi fost pentru Alfred, din punct de vedere intelectual, să vadă că toate argumentele sale pasionate despre Germania, ca loc firesc al evreilor germani, se ciocnesc de contradicția ascensiunii lui Hitler la putere.

Aceasta a fost tragedia lui Alfred. Tragedia mai amplă, cea a evreilor, e că în timp ce se certau pe tema celei mai bune soluții care să le garanteze pacea, securitatea și acceptarea pe termen lung istoria avea să le demonstreze că niciuna dintre ele n-ar fi putut face asta. Că niciuna dintre ele n-o poate face.

Cei care și-l aminteau pe Alfred așa cum era în acea perioadă - la sfârșitul anilor 1920 și începutul următorului deceniu - îl asociau adesea cu un anumit accesoriu. O valiză mică. Iar în valiză se aflau scrieri naziste.

În vara anului 1925, Adolf Hitler a publicat prima parte a manifestului său autobiografic, Mein Kampf, și a început să devină personajul emblematic al extremei-drepte din Germania, câștigând loialitatea grupurilor despre care Alfred lansa avertismente încă din 1919. Alfred a încercat să-și convingă colegii din CV că situația din tabăra de dreapta se schimba și că naziștii reprezentau acum principala amenințare la adresa evreilor din Germania. Toate celelalte activități ale CV-ului ar fi trebuit să treacă în plan secund, lăsând loc combaterii acelei forțe emergente.

În 1928, a prezentat un raport în fața comitetului executiv al CV-ului în care expunea dovezile privind intensificarea activităților naziștilor în zonele rurale, susținând că tendințele de vot ale oamenilor comparativ mai săraci care locuiau acolo sugerau faptul că erau deosebit de susceptibili la propaganda nazistă. Ideile lui au fost respinse cu asprime, iar comitetul i-a spus că vedea prea mult în niște incidente izolate. Cu toate acestea, argumentele sale și o campanie împotriva marilor magazine aflate în proprietatea evreilor întreprinsă de Goebbels au avut un oarecare impact asupra CV-ului. În curând, Alfred a primit aprobarea să înceapă munca la un proiect care, într-o formă sau alta, avea să-i ocupe întreaga viață.

La Berlin a fost înființat un birou secret menit să monitorizeze activitățile naziștilor, care nu făcea parte în mod oficial din structura CV-ului, dar era condus de Alfred. Localizat, în mod strategic, între birourile Reichstag-ului și cele ale președintelui, pe de-o parte, și cartierul general al lui Hitler de la hotelul Kaiserhof, pe de altă parte, Büro Wilhelmstrasse avea să colecteze ziare și broșuri naziste, să compileze dosare cu informații de încredere și zvonuri despre membrii mișcării, să monitorizeze discursurile ținute de naziști, să redacteze biografii ale liderilor mișcării și să ofere analize cu privire la politicile, atitudinile și aderenții partidului național-socialist.

Directorul Biroului, Hans, soțul Evei Reichmann, și angajatul cu cea mai multă autoritate, arhivistul și ziaristul Walter Gyssling, consemnau actele de violență asupra evreilor și a proprietăților acestora, vandalizarea cimitirelor evreiești și crimele săvârșite de naziști. De fiecare dată când un nazist ajungea la tribunal, Biroul trimitea pe cineva să ia notițe. În 1933, arhiva conținea deja mai bine de jumătate de milion de documente. Amploarea și diversitatea colecției erau atât de mari încât în 1932, atunci când Ministerul de Externe al Germaniei a dorit să afle mai multe despre viziunea naziștilor cu privire la relațiile dintre Germania și Lituania, cineva de acolo a intrat în contact cu Biroul, recunoscând că nu dispuneau de nicio informație în acest sens. Biroul a fost în măsură să le ofere treizeci și cinci de articole despre acest subiect ezoteric.

Arhiva oferea materiale pentru comunicatele de presă ale CV-ului, eseuri care circulau printre politicieni și ziariști și articole publicate într-un ziar agresiv, cu știri senzaționale, o publicație a CV-ului menită să atragă același public căruia i se adresau și naziștii. Un alt rezultat a fost o publicație intitulată "Antinazistul", care avea 180 de pagini și a fost distribuită către sute de mii de oameni. Într-un citat destul de tipic erau prezentate exemple ale lașității lui Hitler, în altul se spunea cât de puțini naziști luptaseră în război și într-un al treilea erau înșirați toți politicienii național-socialiști care fuseseră judecați pentru corupție și găsiți vinovați.

Pe măsură ce se sfârșeau anii douăzeci și începeau anii treizeci, Alfred a început să ducă după el în mica lui valiză selecții din această colecție - articole, ziare naziste, analize realizate de Birou - în timp ce mergea de-a lungul și de-a latul țării, într-o încercare tot mai disperată de a alerta clasa de mijloc germană cu privire la amenințarea reprezentată de naziști.

Trebuia să fie atent cum prezenta aceste materiale. Dezvăluind secretul existenței arhivei, i-ar fi pus în pericol pe el, pe toți colegii săi și pe oricine le oferise informații. Ca atare, în timpul întrevederilor lăsa documentele în valiza de pe podea și se punea în genunchi ca să le scoată de-acolo pe cele de care avea nevoie.

Printre preferatele lui în timpul acestor demonstrații erau exemplarele din Der Stürmer și broșurile cu eseuri anticreștine publicate de naziști. În timpul discuțiilor cu diverși lideri ai societății civile și afaceriști i s-a spus de multe ori că Hitler trecuse pe la ei cu puțină vreme în urmă pentru a le prezenta argumentele naziștilor. "Hitler a stat ieri exact pe același scaun", i se spunea în timp ce se așeza.

Alfred și valiza lui erau primiți cu un dram de simpatie, o urmă de ostilitate și, cel mai adesea, multă lipsă de înțelegere. S-a întâlnit cu suficienți naziști convinși, dar cei mai tipici erau oamenii care, deși nu-l simpatizau pe Hitler, nu erau nici foarte speriați de el. La Ministerul Apărării și Ministerul de Interne a fost ascultat cu multă politețe, dar cu foarte puține rezultate concrete. Orice ar fi încercat să le explice Alfred, nu-și dădeau seama cu cine aveau de-a face.

La sfârșitul unei după-amiezi din iulie 1932, la șase luni înainte de ascensiunea lui Hitler la putere, Alfred s-a văzut cu Erwin Planck, secretar de stat în cancelaria Reich-ului și adjunct principal al cancelarului Franz von Papen, un politician catolic și conservator instalat în acel post de președintele Hindenburg. Țara se înscrisese deja în spirala care conducea inexorabil spre nazism, pe măsură ce o serie de cancelari, scrutine și formațiuni politice se învârteau pe loc, înspre gura de scurgere. Von Papen era ultimul din această serie.

Nu e limpede dacă Alfred și-a luat valijoara la întâlnire, dar cert este că avea la el parte din conținutul acesteia. I-a prezentat lui Planck câteva dintre cele mai recente incidente violente, i-a citat fragmente din anumite discursuri ținute de curând de naziști și i-a arătat o serie de dovezi compilate de Birou cu privire la profanarea cimitirelor. După care a abordat problema mai generală a lui Hitler și a "mobilizării" împotriva evreilor. Oare domnul secretar de stat ar fi fost dispus să intervină? "Planck a spus că discutase de multe ori cu Hitler în ultima vreme, firește", a notat Alfred într-un document redactat după întrevedere. "El (H.) condamna cu fermitate respectiva mobilizare. H. era o persoană cumsecade și idealistă, deși oarecum agitată". Planck a promis să discute iarăși cu Hitler și să-i dea dosarul cu privire la cimitire.

La 23 ianuarie 1945, Erwin Planck a fost spânzurat la închisoarea Plötzensee pentru rolul său în complotul de la 20 iulie, mai precis în organizarea unui atentat cu bombă menit să-l ucidă pe Hitler, omul acela cumsecade, idealist și oarecum agitat.

Și apoi s-a întâmplat. După toți anii de discursuri, articole și procese, toți anii în care spusese adevărul pentru a combate minciunile, tot s-a întâmplat. La sfârșit de ianuarie, în 1933, președintele Hindenburg a tras cortina peste Republica de la Weimar, invitându-l pe Adolf Hitler să devină cancelar. Pentru evreii din Germania a început o viață dublă, rutina domestică și amenințarea crescândă care pândea dincolo de ușa de la intrare.

Familia Wiener era un exemplu grăitor. Au continuat să trăiască în liniște, neobservați, în apartamentul lor din Berlin. Grete era din nou însărcinată, Eva creștea, nemaifiind bebeluș și devenind copil, iar Ruth era la grădiniță, așteptând cu nerăbdare să termine grupa mare și să ajungă la școala primară. În prima zi de școală avea să primească o schultüte, un cornet de hârtie umplut cu dulciuri, un adevărat rit de trecere. Mai era un an până atunci, dar deja anticipa momentul. Cu toate acestea, activitățile lui Alfred din afara casei nu treceau în niciun caz neobservate.

La câteva săptămâni după instalarea lui Hitler avuseseră deja loc incendiul de la Reichstag, pentru care fuseseră învinovățiți comuniștii, decretele care-i urmaseră și care îngrădeau libertățile civile și primul val de arestări politice. La începutul lunii martie, birourile CV-ului fuseseră percheziționate, iar câțiva angajați ajunseseră în arest. La început nu era limpede ce căutau naziștii. Avea să devină evident câteva zile mai târziu.

La 2 martie 1933, președintele CV-ului, Julius Brodnitz, a primit un telefon de la Rudolf Diels, adjutant al noului ministru de interne, Hermann Göring, și în curând primul șef al Gestapoului. Diels i-a spus că șeful lui avea un mesaj pentru comunitatea evreiască și că solicita o întrevedere cu Brodnitz. Și cu Alfred. Au stabilit o întâlnire pentru a doua zi.

Un prieten care-l întâlnise de curând pe Göring îi spusese lui Alfred că "atunci când vorbește, [Göring] dă o impresie foarte bună. Cu toate acestea, dacă-l observi mai atent începi să-ți spui că nu se controlează foarte bine". Alfred urma să aibă parte de o experiență similară.

Göring i-a invitat pe Alfred și Brodnitz să ia loc și a fost politicos, ba chiar de-a dreptul afabil. Le-a spus că-l îngrijorau activitățile CV-ului, dar că atâta timp cât evreii erau loiali nu aveau de ce să-și facă griji. Nimeni nu avea să se atingă de un singur fir de păr de pe capul lor. Și după aceea, la finalul întrevederii de o oră, a mai adăugat ceva. I se dăduse de înțeles că CV-ul adunase informații care să-i ajute să lanseze campanii împotriva partidului național-socialist. Toate acele documente trebuiau să fie distruse.

Toate acestea confirmau bănuielile lui Alfred cu privire la obiectivul percheziției făcute în martie asupra biroului CV-ului și, probabil, al arestărilor - naziștii încercau să găsească dovezi privind lipsa de loialitate și să confiște arhiva. Numai că percheziționaseră clădirea greșită. Biroul secret funcționa, în mod foarte intenționat, pe Wilhelmstrasse, nu la sediul central al CV-ului. Echipa lui Alfred a scos documentele din Berlin și apoi a început o cursă contra cronometru, pentru că autoritățile se străduiau să le dea de urmă. Totul s-a terminat în anul următor, undeva prin Bavaria, atunci când arhiviștii au ajuns la concluzia că s-ar fi expus unui pericol prea mare dacă ar fi continuat. Cu multă reticență, au distrus munca ultimilor cinci ani.

Între timp, Alfred și Brodnitz s-au hotărât să împărtășească concluziile întrevederii lor cu Göring (mai puțin remarcile despre arhiva secretă) cu restul comunității evreiești. Alfred a plasat un articol pe prima pagină a ediției din 9 martie a ziarului CV Zeitung, în susul paginii, pe locul de onoare în cel mai bun avizier pe care-l avea la dispoziție comunitatea. Articolul era menit să-i liniștească pe evrei și, cel mai probabil, să-l oblige pe Göring să se țină de cuvânt. Cu toate acestea, gestul a fost considerat provocator.


Imediat, Göring a fost asaltat de protestele membrilor partidului național-socialist, care se plângeau că devenise prea îngăduitor. Göring, care probabil că nu se așteptase ca amabilitatea și asigurările sale să fie luate în serios și care nu se gândise, cu siguranță, că aveau să fie aduse la cunoștința publicului într-un mod atât de deschis, era furios. A ținut un discurs îndreptat împotriva lui Alfred și Bronitz, în care-i denunța pe "evreii care vin la noi scâncind, rugându-se să avem îngăduință", înainte să adauge următoarele:


La 25 martie, ministrul a convocat din nou comunitatea evreiască, invitând de-această dată un grup mai larg de persoane. Tonul întrevederii a fost complet diferit față de prima. Brodnitz a notat faptul că "am fost primiți dintr-o poziție dictatorială, înconjurați de un mare număr de oficiali". Göring și-a ținut invitații în picioare, predicându-le timp de o oră și amenințându-i cu tot ce li s-ar fi putut întâmpla evreilor.

Luate împreună, toate aceste evenimente l-au determinat pe Alfred să concluzioneze că trebuia să plece din Germania. Nu-și putea continua munca în țară, iar el și familia lui nu mai erau în siguranță. Grete era de acord cu el. Poate că alții nu-și dădeau seama cine erau naziștii și ce ar fi putut face, dar ei știau foarte bine. Și fuseseră formulate deja acuzații penale la adresa câtorva dintre persoanele care contribuiseră la compilarea dosarului despre cimitire. Cel pe care Alfred reușise să i-l trimită lui Hitler. El și Grete urmau să plece în Olanda, împreună cu copiii, și să o ia de la capăt. Era o decizie rațională, care nu se datora numai rațiunii. Întreaga situație fusese deosebit de dificilă pentru Alfred din punct de vedere emoțional și contribuise la o criză nervoasă.

Brodnitz și-l amintește pe Alfred vizitându-l într-o seară, "plângând îngrozitor" și exclamând că "era incapabil din punct de vedere fizic și mental să mai lucreze în Germania". A primit imediat concediu, "din motive de strictă necesitate". Lui Alfred i s-a sugerat să meargă în Bavaria, ca să se odihnească și să-l consulte un medic pe nume Reinhold. În scurt timp, doctorul a trimis o înștiințare în care confirma faptul că CV-ul avea dreptate să-l lase să plece: "Oricine care îi vrea binele lui Wiener ar trebui să facă astfel încât să fie pus într-o situație mai liniștită, pentru a evita extenuarea completă".

La sfârșitul lunii iulie, în 1933, Alfred plecase. Grete avea să închidă apartamentul din Berlin, să rezolve toate celelalte treburi și să-l urmeze la Amsterdam până la Paștele următor.

Ultimul lucru pe care l-a mai făcut Alfred pe pământ german a fost să scrie un articol vestit - intitulat "Între cer și pământ" - publicat în CV Zeitung. Scria că, deși era nevoit să plece, nu avea să renunțe la lupta pentru viața pe care o iubea și identitatea pe care o prețuia:


La această teribilă răscruce în destinul lumii și al familiei lor, când evreii erau suspendați între cer și pământ, iar familia Wiener era suspendată între Berlin și Amsterdam, lui Alfred și Gretei li s-a născut un copil. În Charlottenburg, Berlin, la 10 iunie 1933, s-a născut Mirjam Emma Wiener, mama mea.

Citiți prefața acestei cărți aici.