Prefață la Hitler, Stalin, mama și tata

Citiți un fragment din această carte aici.


"Cine salvează o viață salvează întreaga lume", spune un principiu din Talmud, făcut celebru de filmul dedicat vieții lui Oskar Schindler. Pentru un istoric al Holocaustului, această idee - atât de specifică spiritului evreiesc, fascinat de viață în fiecare detaliu al său: viața e sacră, fiecare viață constituie o manifestare plenară a divinității - ar putea fi reformulată altfel: cine spune povestea unei familii de evrei europeni din perioada Holocaustului spune povestea întregului Shoah; iar smulgerea din uitare, refuzul anihilării, actualizarea memoriei celor pe care Hitler dorea să îi șteargă din istorie pentru totdeauna este un act similar cu salvarea unei vieți și a unei întregi lumi. Rememorarea celor care au pierit și au fost prigoniți în vremea Shoahului - înțelegerea suferințelor lor, aducerea vieților lor în prezent prin literatură, cinematografie, monografii, fotografie - este, în fond, cel mai puternic refuz al triumfului proiectului nazist de a oblitera nu doar milioane de evrei europeni, ci orice urmă a existenței lor, orice semn al ființei evreiești.

Să ne gândim o clipă la modul în care, la Chełmno, Belzec, Sobibor, Treblinka, Auschwitz-Birkenau, erau uciși evreii: împinși cu brutalitate, în grupuri mari, de zeci sau sute de persoane, în camere întunecate de gazare, fără să știe că merg la moarte (li se spunea că urmează un duș sau o dezinsecție), cel mai adesea imediat după ce soseau în trenuri insalubre de marfă sau de animale, în vagoane fără geamuri și aerisire, după călătorii de câteva zile. Apoi, trupurile erau arse, iar cenușa lor amestecată, indistinctă, era aruncată în gropi comune.

Aceasta nu mai era nici măcar o execuție individuală sau o moarte personală. Nu mai era dispariția solemnă a unei ființe anume, cu un destin, o biografie, un nume - o ființă căreia i se oferea demnitate ontologică, recunoscându-i-se trecerea pe pământ, faptul că a iubit și s-a bucurat de iubire, că a încercat să facă lumea mai bună prin mica sa contribuție de brutar, de croitor, de profesor sau de comerciant stradal; era, în schimb, distrugere colectivă, era ardere de tot (sensul etimologic al termenului Holocaust), în care umanitatea și individualitatea erau negate. Omul anume era dizolvat într-un grup amorf, obiectualizat, mânat spre barăci și moarte. "Niciunul dintre voi nu contează" - asta voiau naziștii să simtă evreii care intrau în vagoane și în camerele de gazare; "niciunul dintre voi nu e important, nimeni nu își va aminti de voi, acesta este momentul în care dispăreți pentru totdeauna". Cuptoarele de la Auschwitz nu erau menite să ardă doar trupuri - oricât de cumplită este această cremațiune -, ci, în plus, să aneantizeze biografii, prenume, urme ale existenței. Un om dispare cu totul abia când nimeni nu îl mai pomenește, când chipul lui e uitat, când ultima amintire despre el s-a evaporat.

Acesta a fost obiectivul ultim al Soluției Finale: anihilarea absolută a evreilor, nu doar din lume, dar și din memorie. Din acest motiv, cartea pe care o aveți în față este prețioasă și importantă. Pentru că fiecare biografie salvată din Holocaust, fiecare destin evreiesc recuperat și adus în fața ochilor noștri este un anti-Holocaust, o sfidare a proiectului lui Hitler, un triumf asupra acestuia. Iar lucrarea lui Daniel Finkelstein - influent editorialist al publicației The Times, membru al Camerei Lorzilor - reușește acest lucruri pe mai multe planuri. În primul rând, Hitler, Stalin, mama și tata reface cu minuție și acribie istoria familiei sale în epoca Holocaustului - în anii care îl premerg, înainte ca naziștii să ajungă la putere, în vremea trenurilor morții și a lagărelor de concentrare și, apoi, în anii regăsirii, după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Tatăl său, Ludwik, provenea dintr-o familie de evrei polonezi din Lwów (oraș multicultural și multietnic, cunoscut și ca Lviv, Lemberg, Leopolis, Lvov) cu importante afaceri metalurgice; mama sa, Mirjam, crescuse chiar la Berlin, într-o familie de intelectuali influenți în comunitatea evreiască din Germania. Bunicul său matern, Alfred Wiener, publicase în anul 1919 gravul avertisment Preludiu la un pogrom?, carte în care prevedea cu o luciditate înspăimântătoare pericolele care îi pândeau pe evreii germani. Ambele familii au fost dezrădăcinate de nenorocirile secolul XX: venirea naziștilor la putere, pactul Hitler-Stalin și începutul celui de Al Doilea Război Mondial.

Urmărind destinul părinților săi, Daniel Finkelstein ne poartă în al doilea plan al lucrării sale - cel în care putem înțelege drama evreilor europeni de-a lungul întregului continent, din Amsterdam până în Siberia. În vreme ce familia maternă reușește să se refugieze în Olanda (o alegere nefericită, pentru că rata de supraviețuire a evreilor olandezi în Holocaust a fost de numai 20%), familia tatălui nimerește în jumătatea de Polonie cedată de Hitler lui Stalin în 1939 și e obligată de NKVD să plece într-un exil implauzibil, în estul Kazahstanului. În acest timp, bunicul Alfred Wiener izbutește să ajungă la Londra și apoi în Statele Unite, purtând cu el o comoară esențială pentru momentul în care Aliații urmau să câștige războiul și să îi judece pe naziști: zeci de mii de documente despre geneza, corifeii, ideologia și crimele celui de-al Treilea Reich. Evadarea bunicului - cu neprețuita sa arhivă, botezată de serviciile secrete britanice și americane"Biroul doctorului Alfred Wiener" - are însă un preț greu: fiicele sale rămân blocate în Olanda, care este cucerită rapid de naziști. În acest mod, mama lui Daniel Finkelstein trece - ca supraviețuitoare - prin drama Holocaustului: este colegă de școala cu Anna Frank ("Habar nu aveam ce profunzimi ascundea fata aceea atât de oarecare", va spune ea mai târziu despre școlărița Anna) și ajunge în lagărele de concentrare naziste. În fiecare lună a acestui calvar îndurat de cele două familii, pe fiecare stradă pe care trec sau locuiesc, în fiecare școală în care copiii învață, cel puțin jumătate dintre comunitățile evreiești întâlnite - germană, olandeză, poloneză, sovietică - pier în Shoah, la Auschwitz, în lagărele de exterminare naziste din Polonia sau în barbarul exil stalinist.

Al treilea nivel al cărții e construit în jurul încercării supraviețuitorilor de a găsi sens și speranță după 1945. "Tata mergea în jurul mesei, binecuvântându-și copiii și nepoții, iar apoi tăiam franzelele challah împletite, după care urmau, în mod inevitabil, supa de pui cu găluști matzo a mamei mele și un fel principal care putea fi gulaș sau un alt fel de mâncare de inspirație continentală. Mamei i se părea o muncă grea, dar care merita din plin. Sunt sigur că o vedea ca pe un triumf asupra lui Hitler", scrie Finkelstein, descriind o scenă simplă din viața familiei sale după Holocaust. Cartea se termină cu o scenă similară: "Aprindem lumânările de sabat, așa cum făcea cândva Grete, așa cum făceau Ruth, Mirjam și Eva în lagărele de concentrare. Se rostește binecuvântarea, sunt binecuvântate pâinea și vinul. Citim binecuvântările așa cum obișnuiau să o facă tata și Alfred înaintea lui. După ce mâncăm, cântăm rugăciunea și cântecele de sabat, luându-ne locul în lunga tradiție care ne-a precedat și lunga tradiție care va veni după noi. Familia noastră a supraviețuit. Iubirea a înfrânt ura. În bătălia cu Hitler și Stalin, victorioși au fost mama și tata." Datoria supraviețuitorilor a fost, înainte de toate, chiar aceasta: de a supraviețui, triumfând astfel asupra proiectului lui Hitler de a șterge de pe fața pământului civilizația evreiască. A doua datorie este de a păstra vie memoria celor care au pierit, de a nu accepta transformarea lor în grupuri cenușii, fără chip, care pășesc în tăcere către camerele de gazare și, de acolo, către uitarea definitivă. Din acest punct de vedere, familia Finkelstein și-a făcut și își face în continuare datoria. Bunicul lui Daniel, Alfred Wiener, a organizat și a ținut în viață, în timpul Holocaustului, cu uriașe riscuri, o bibliotecă borgesiană a victimelor nazismului și a fiecărui călău. Iar nepotul său i-a continuat munca, oferindu-ne această minunată carte în care evreii din epoca Shoahului revin la viață și luptă cu toate puterile lor, cu o nespusă demnitate, împotriva lumii hâde și strâmbe pe care o propuneau Hitler și Stalin.

(Ambasador Ovidiu Raețchi)


Adevărul odihnește la picioarele Statuii Libertății.

Când sunt la New York, stau întotdeauna în Midtown, alegând un hotel aflat la o stradă sau două distanță de cel în care a stat bunicul meu în timpul războiului, atunci când lucra pentru guvernul american și serviciile de informații britanice. În a doua sau a treia zi a fiecărei vizite, iau metroul de la stația Grand Central - 42nd Street și călătoresc timp de aproximativ un sfert de oră până la Bowling Green. De acolo mai sunt doar câțiva pași până la terminalul pentru feriboturi de pe Staten Island.

În curând, văd ce-a văzut mama când s-a urcat pe puntea vasului de la Crucea Roșie care o aducea la loc sigur. Retrăiesc momentul pe care l-a descris puțină vreme mai târziu într-o compunere scrisă pentru școală, unul dintre primii ei pași, cu ortografie incertă, dar remarcabil de încrezători, în folosirea limbii engleze. "Primul lucru pe care l-am văzut din America au fost câțiva zgârie-nori uriași din New York, al doilea a fost Statuia Libertății, care-i întâmpină pe nou-veniți, când am văzut acest frumos simbol am simțit că ajunsesem într-adevăr în «țara celor liberi, pe tărâmul celor curajoși»".

Amintirea aceasta, oricât de emoționantă ar fi ea, nu este de fapt motivul pentru care-mi întreprind pelerinajul. Mă duc în acel loc pentru că acolo odihnește adevărul. Mă duc pentru că acela e locul în care Ruth, mătușa mea, a aruncat în mare medaliile bunicului meu.

În toamna anului 2012, am făcut ordine în salon, am închiriat un cort pentru petreceri de la niște oameni găsiți pe internet și l-am rugat pe tipul de la localul de după colț să ne livreze niște mâncare. Apoi mi-am sărbătorit cea de-a cincizecea aniversare.

Pe lista de invitați erau oamenii care contează cel mai mult pentru mine. Familia mea, firește. Și câțiva prieteni de la muncă. Dar cei mai mulți oaspeți făceau parte dintr-un grup căruia soția mea, Nicky, îi spune "toată lumea". Oameni pe care i-a cunoscut în ultimii doi ani de liceu, deveniți prietenii mei pentru că și sora mea făcea parte din acest grup generic numit "toată lumea". Așa ne-am cunoscut eu și Nicky. Prin intermediul Tamarei.

Firește că între noi existau diferențe. Dar mai importante erau asemănările. Duceam vieți fericite, stabile, sigure, rezonabil de prospere și locuiam în suburbii. De asemenea, cei mai mulți dintre noi erau evrei, membrii unor familii care trăiau aici de cel mult două generații.

Când era mică, pe sora mea a surprins-o foarte mult întrebarea pe care i-a adresat-o un alt copil, întâlnit la un concurs de înot:
- De unde a venit mama ta?

Tamarei nu-i trecuse niciodată prin minte că mama ar fi vorbit cu accent străin. Sau că oricine altcineva ar fi putut observa că nu "a venit" din Hendon. Dacă i-ai fi întrebat de unde au venit pe cei mai mulți oaspeți de la petrecerea de ziua mea, ei ar fi putut răspunde "Londra" sau "puțin mai la nord de Londra". Dar cei mai mulți dintre ei nu "au venit" de fapt de acolo.

Așa că m-am gândit că oaspeții mei erau audiența potrivită pentru ce aveam de spus.

Am tăiat tortul pe care-l comandase Nicky la patiseria de pe strada principală, care avea în vârf o figurină din marțipan, reprezentându-mă stând pe canapea, ținând în mână o doză de Diet Coke și uitându-mă la televizor. Și după aceea am ținut un scurt discurs în care le-am mulțumit tuturor că veniseră.

I-am spus lui Nicky că o iubesc, prietenilor și rudelor cât de mult înseamnă pentru mine, le-am zis cât de recunoscător sunt pentru cadourile primite, după care am adăugat următoarele:

Nu cred că aș mai rosti același discurs dacă mi-aș ține astăzi ziua de naștere.

Nu pentru că aș considera că e iminent un colaps al societății. Numai că ultimii zece ani - oricât de incomod ar fi să recunosc acest lucru - mi-au știrbit din încredere. Există în lume prea multe locuri în care acest colaps s-a petrecut deja, prea mulți oameni care i-au căzut victime. Acum, încrederea pe care am manifestat-o în seara aceea mi se pare că aduce a îngâmfare. Ideea că valoarea democrației liberale, a legii, a libertății, a toleranței e o lecție deja învățată și imposibil de uitat pare mult prea optimistă.

Lucrurile pe care le-au trăit părinții mei nu sunt pe cale să mi se întâmple și mie. Nu sunt pe cale să li se întâmple nici copiilor mei. Dar e posibil să se întâmple? E posibil. Nu mă îndoiesc că e posibil.

Citiți un fragment din această carte aici.