Nota autorului la Vegeta trip

Citiți un fragment din această carte aici.


La modul cel mai sincer, am început să scriu aceste povești din lipsă de altă ocupație. Eram refugiat pe micuța insulă Bornholm, în Danemarca, fără șanse de a obține azil politic, fiindcă toată lumea considera că războiul din Iugoslavia se va sfârși în câteva luni. Faptul că ai treizeci și cinci de ani în 1992, că ești doar un număr în sistemul solicitanților de azil și privești zilnic la televizor cum țara în care te-ai născut se destramă și dispare, te face să te simți, plimbându-te pe malul mării, asemenea unui naufragiat. Poate că din acest motiv trecutul mi s-a relevat ca fiind mai frumos decât era în realitate, incluzând timpul petrecut în România ceaușistă. Având în vedere că războiul s-a prelungit, am primit între timp permisul de ședere. După ce am început să muncesc, am uitat de aceste povești. Cartea nu ar fi apărut dacă în urmă cu câțiva ani, fiind temporar fără serviciu, nu o întâlneam pe domnișoara Milijana Jeftenić, ziaristă la Radio Novi Sad, care, în calitate de licențiată în filologie, a acceptat plină de entuziasm să promoveze un scriitor începător.

De ce e importantă această ediție în limba română?

Am avut ocazia să citesc în trecut câteva cărți scrise de străini despre Iugoslavia și mi s-a părut foarte interesant să aflu părerea lor vizavi de țara mea și evenimentele la care fusesem martor. Sper ca și dumneavoastră, celor din România, să vi se pară interesant modul în care v-am descoperit cu ochii mei de străin. Nefiind omul nicicărui serviciu de informații sau reprezentant al vreunui guvern, am scris ce am văzut și trăit în stradă. Provenind la rândul meu dintr-o țară socialistă și având cunoștințe de sociologie și istorie, știam exact la ce să mă uit. Istoria este o știință exactă. Evenimentele trebuie descrise așa cum s-au petrecut, surprinzând spiritul epocii.

Evenimentele care s-au petrecut în Europa de Est în ultimele decenii aruncă însă o altă lumină asupra revoltelor populare din anii optzeci. Sub influența industriei hollywoodiene, care prezenta doar cele mai frumoase aspecte ale capitalismului, oamenii care nu trăiseră pe pielea lor brutalitatea acestui sistem înainte de cel de-al Doilea Război Mondial au început să identifice și să critice neajunsurile socialismului. În naivitatea lor, demonstranții s-au așteptat ca prin înlocuirea socialismului să primească drepturi politice egale cu cei din Occident și să atingă peste noapte standardul de viață din țările capitaliste dezvoltate. Au neglijat faptul că acolo revoluția socialistă nu avusese niciodată loc, iar capitalismul funcționa, fără întrerupere, de aproape două sute de ani. Cea mai importantă chestie pe care n-o știau era că noul sistem urma să vină la pachet cu privatizarea aproape totală. Pentru a putea fi cumpărate mai ușor, prețul întreprinderilor de stat a fost micșorat în unele cazuri de sute de ori. Comuniștii care erau la putere au apărat în prima fază sistemul din rațiuni ideologice, dar, odată cu creșterea nemulțumirilor populare și cu scopul menținerii frâielor, pragmatici ca toți politicienii, au profitat de șansă pentru a transforma bunurile comune în bunuri personale. Unii dintre foștii directori ai fabricilor au devenit astfel proprietarii acestora.

Prin asemenea manevre, s-a dovedit că majoritatea întreprinderilor mari erau, de fapt, niște giganți cu picioare de lut care, ulterior, au intrat în faliment. Închiderea sau privatizarea au făcut să se topească în doar câțiva ani truda de câteva decenii a unei întregi generații născute în socialism. Demonstranții români, frustrați din cauza lipsurilor și statului la cozi, n-au știut că prin răsturnarea lui Ceaușescu vor anihila și unul dintre postulatele "epocii de aur": lipsa totală a șomajului în țară. În întreaga perioadă cât am stat în România, nu am întâlnit niciun singur șomer. Unii dintre cunoscuții mei se plângeau de faptul că erau obligați să-și caute un loc de muncă imediat după terminarea școlii, ceea ce îi făcea să se simtă ca la închisoare. Chiar și întreprinderile care au supraviețuit în noul sistem au concediat mai întâi excedentul de forță de muncă. Oamenii, rămași fără slujbe, văzând corupția și bogăția în continuă creștere a parveniților, și-au pierdut încrederea că poporul din care fac parte e capabil să construiască o țară normală și și-au pus toate speranțele în Uniunea Europeană. Faptul că prin aderarea la o entitate multinațională și multietnică țara și-a pierdut considerabil din suveranitate și din identitatea națională a contat mai puțin. Trăind la rândul meu într-o țară UE, pot să spun că nici aici nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Goran Milić, un renumit ziarist croat, a declarat într-o emisiune pe la sfârșitul anilor optzeci, când era foarte la modă să critici socialismul, că muncitorii din țările capitaliste au profitat cel mai mult de pe urma Revoluției din Octombrie. Eu nu sunt de acord, aș spune din contră, odată cu dispariția socialismului, poziția acestora s-a agravat. Apărându-și orânduirea politică și propriile privilegii, marii păpușari au pus serios umărul la distrugea socialismului pentru a obține forță de muncă ieftină și a controla piața uriașă din Răsărit. Poveștile colegilor mei danezi mai în vârstă despre drepturile muncitorilor și condițiile de lucru din anii șaptezeci și optzeci, atunci când cererile sindicatelor erau adesea prevăzute de lege, sună astăzi ca niște basme de Andersen. Lucrând ca șofer de autobuz, am întâlnit aproape zilnic oameni din Europa de Est. Unii dintre ei dormeau vara pe stradă sau în parcuri. Până nu-și găseau un loc de muncă, strângeau sticle goale. În cartierul de lângă gară, unde se adunau prostituatele în fiecare dimineață, au început să apară tot mai des fete din Est, cele mai multe din România. Programul de lucru a fost prelungit la douăzeci și patru de ore pe zi. Când dau de câte un român de vârsta mea, care a participat probabil la demonstrații, mă gândesc la faptul că mult visatul pașaport nu-i va folosi pentru a călători în calitate de turist sau pentru a-și găsi un serviciu mai bun, ci pentru a-și satisface cele mai elementare nevoi.

Nu e nevoie să fiți de acord cu părerile mele politice, dar voi considera că m-am realizat ca scriitor dacă, atunci când veți citi această carte, vă veți întoarce puțin în timp, în perioada în care diferența dintre dreptate și nedreptate nu era atât de acută, când încă aveam speranțe. Unii, comuniști fiind, sperau că după durerile facerii se va stabiliza o societate fără clase și drepturi egale pentru toată lumea, alții credeau că societatea trebuie să se întoarcă la preceptele lui Aristotel și Voltaire sau, în cazul celor religioși, la credința în Dumnezeu, care va duce la împăcarea cu noi înșine și cu lumea din jur. Đorđe Balašević, un fel de Nicu Alifantis iugoslav, spunea că visul devine realitate dacă îmbătrânim împreună cu el și că lucrul cel mai frumos este să visezi în permanență pentru a evita riscul de a fi dezamăgit atunci când acesta se împlinește.

Rămâne la latitudinea dumneavoastră să judecați dacă am fost norocoși sau ghinioniști trăind pe viu niște vremuri atât de tulburătoare.

Citiți un fragment din această carte aici.