Argument - Ecaterina Oproiu. Idolul și superproducția

Citiți un fragment din această carte aici.


În 22 aprilie 2024, în necrologul dedicat scriitoarei, Uniunea Scriitorilor din România rezumă cu grăbire opera și activitatea Ecaterinei Oproiu, introducând 3x8 plus infinitul pe lista pieselor ei de teatru, când în realitate avem de-a face cu un volum de interviuri. Tot de acolo aflăm că a publicat, după 1989, culegeri de articole (ceea ce e neadevărat), două romane și o culegere de dramaturgie (care e o antologie a pieselor mai vechi, urmate de alte trei scrise probabil după 1990, la care USR nu face referire). Nici la cele trei volume ale Jurnalului, apărute între 2014-2015. Inocente și încrezătoare în probitatea USR, agențiile și puținele publicații online care fac referire la deces au preluat informațiile, bineînțeles fără să le verifice.

"Cine a fost cândva faimoasa Catrinel?" se / ne întreabă Vladimir Tismăneanu într-un articol apărut câteva săptămâni mai târziu pe Contributors.

Cu siguranță, Costin Murgescu, soțul Ecaterinei Oproiu, economist de vocație și de talie internațională, ar merita o monografie, câtă vreme personalitatea și parte din opera sa de economist încă sunt pomenite și studiate la ASE și, între timp au apărut trei volume de opere (economice)^[ii], editate de fiica sa, arhitecta Ileana Tureanu, dar neînsoțite de o biografie propriu-zisă. Dar...

Cât de relevant e, în raport cu Ecaterina Oproiu, pentru cititorul de azi și pentru istorie, ipoteticul "cerc de șuete" duminical din jurul soțului ei e greu de estimat. (Și, chiar așa, cât de "duminical" putea fi? Săptămânal? Lunar? La zile de naștere?) Ecaterina Oproiu a fost, între altele, mai bine de două decenii, criticul de serviciu al Televiziunii, cu rubrică permanentă în Contemporanul, comentând adesea Telecinemateca - nu doar o apariție accidentală pe ecran. Se califica cu siguranță, deci, ca... "om de televiziune". Ce-a făcut acolo, la CNA, e cu totul altă discuție. Cât despre acuza de a fi fost informatoare, profesorul româno-american îl aduce ca martor pe Niculae Constantin Munteanu - care n-a scris o carte de memorii, ci și-a publicat dosarul de la Securitate, însoțit de-un amplu interviu. În care nu afirmă că Oproiu a fost informatoare, ci că în dosarul său se găsesc declarații ale ei cu privire la el ca subordonat: declarații consemnate, la solicitarea acestuia, de securistul care-a alcătuit dosarul lui N.C. Munteanu. Din poziția de conducător al unei instituții, în anii comunismului Oproiu nu putea să refuze să dea asemenea informații, ci era obligată, conform sarcinilor de serviciu, să o facă. Ceea ce pune deja un bemol (major) asupra paragrafului acuzator al profesorului Tismăneanu. Desigur, însă, deschide, alături de alte câteva legende care circulă în online sau șoptit, și o rută de investigație, urmărită de criticul de teatru și cercetătoarea Cristina Modreanu în noua ei carte "Învinși" și "învingători". Destine în culisele scenei socialiste (Vremea, 2025), ca și de Iulia Popovici și Mihai Burcea în excelentul lor studiu dedicat soților Murgescu din Observator cultural^[iv]. Cât de importantă e sau nu e colaborarea ei cu serviciile rămâne de investigat și către finalul acestei lucrări. Pentru moment, ca în celebra anecdotă de la Radio Erevan despre Ivan Ivanovici, Volga și bicicleta, comentariile care vor "doar adevărul" despre morți rămân mai degrabă inexacte și confuze.

Proiectul de față a pornit, în mod paradoxal, pe de-o parte, în continuitatea studiilor numite, cu intenții șăgalnice, DamenVals, despre femeile critic de teatru - din care Oproiu lipsește, cu toate că a semnat recenzii și cronici câțiva ani la rând; dar și, pe de altă parte, mai degrabă accidental, cedând unei provocări a criticului literar Paul Cernat, în proximitatea dispariției scriitoarei. Remarcasem atunci că, la aproape treizeci și cinci de ani de la schimbarea de regim, imaginea ei publică nu e atât căzută-n uitare, cel puțin pentru generațiile mijlocii și vârstnice care au mai apucat să prindă revista Cinema; cât, mai degrabă, însoțită de un prelung, aproape inexplicabil halou de adversitate, drapat în cortine de tăcere. În fapt, dincolo de ridicările din sprâncene și iritările produse de participarea sa, cu diverse funcții, în administrațiile regimurilor Iliescu, în contextul anticomunismului explicabil (dar și, adesea, atât de ipocrit) al anilor 1990-2004, nimeni, nici dinspre critica de film, nici dinspre studiile culturale sau literare, nu s-a aplecat cu seriozitate asupra scrierilor sale. Iar asta e, vezi bine, o ciudățenie, în condițiile în care, în cei treizeci de ani anteriori căderii regimului Ceaușescu, prezența sa în viața culturală a României a fost una extrem de activă și de percutantă; mai mult decât atât, a părut a produce un straniu consens între admirația cititorilor și telespectatorilor, primirea critică, circulația națională și internațională a dramaturgiei sale și... "libertatea de acțiune și de mișcare" oferite de regim. Desigur, poziția de redactor șef la lunarul Cinema, ca și această relativă "libertate de mișcare", ambele de durată, au coagulat, măcar într-o anume măsură, conștient / inconștient, invidiile, suspiciunile, nervozitățile, legendele, nutrind subteran disprețul și ostracizarea treptată din mediile culturale de după 2000. Poate ar fi timpul să luăm distanță, ne-am spus atunci, și să cartografiem / monografiem această prezență cândva atât de strălucitoare, cu mijloacele cercetării interdisciplinare: pe de-o parte pentru a-i configura critic, multidimensional, măsura reală, pe de altă parte pentru a recompune, pe cât se poate, peisajul social, politic și cultural în care a evoluat, unul în permanentă mișcare.

Asumarea și construcția acestui proiect - unul ce combină metodologic, inevitabil, cercetarea istorică de arhivă, în domenii foarte diverse, ordonarea unui material brut de mari proporții și analiza lui critică, în close reading dar și, constant, contextualizând ideologic - au condus în mod natural la ideea că legitimitatea și seriozitatea sa nu se pot fundamenta decât pe o muncă de echipă. Și asta pentru că Ecaterina Oproiu, rămasă în memoria contemporanilor în principal pentru că a condus un sfert de secol revista Cinema (1965-1989), dar și pentru mereu așteptatele sale reportaje de la Cannes și de la alte festivaluri internaționale, ori pentru aparițiile sale fermecătoare atunci când prezenta filme vechi la Televiziunea Română, a scris enorm, uneori aproape zilnic, și a publicat pe măsură. Dacă, desigur, destul de mulți își mai aduc aminte de piesele de teatru - ori măcar de Nu sunt Turnul Eiffel, tradusă în multe limbi de circulație și jucată și în țară și în afara ei, din 1965 și până azi, în zeci de montări -, mult mai puțini mai știu că a publicat și cronică teatrală, sau că a ținut, la Contemporanul, o rubrică săptămânală, decenii la rând, dedicată televiziuni; și, foarte probabil, au uitat că, înainte de piesa de teatru Interviu, montată la Teatrul Bulandra de Cătălina Buzoianu în 1976, tot Contemporanul găzduise seria de convorbiri cu femei de diverse profesiuni, publicate ulterior în volumul 3X8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii (1975), ce a stat la baza colajului dramaturgic. Lucru care i-a creat, în timp, faima de a fi fost una dintre puținele autoare interesate fățiș, în perioada comunistă, de feminism.

Cum, după 1990, scriitoarea nu și-a revalorificat decât în mică măsură opera anterioară (printr-o culegere de piese de teatru și prin volumul al treilea din seria Jurnal, ce conține, în forme adesea adăugite, reportajele de la Festivalul de la Cannes), reiese din această simplă ochire aproximativă, de suprafață, că publicistica ei, una impresionantă, e, de fapt, aproape complet necunoscută cititorului de azi. Volumelor apărute înainte de 1989 - culegerea de articole despre cinema Un idol pentru fiecare (1970), Greta Garbo (eseuri de François Mauriac, Fritiof Billquist și Ecaterina Oproiu, 1972), Nu sunt Turnul Eiffel (1978), Cerul înstelat deasupra noastră (1986) - li se adaugă, după 1990, trei piese noi, două "romane" (cu dimensiune autobiografică) și cele trei volume intitulate (mai degrabă impropriu) Jurnal: dintre care primele două sunt, de fapt, schițe și povestiri de esență memorialistică, scrise în perioade neprecizate și revăzute pentru publicare între 2013-2014. Una peste alta, un material foarte complex și solicitant, nu lipsit de contradicții, acoperind paliere structurale, artistice și tematice diverse. Căruia, ținând seama de particularitățile socio-politice ale perioadei de dincolo și de dincoace de pragul istoric reprezentat de evenimentele din decembrie 1989, i se adaugă și nevoia presantă de a cerceta arhive publice și, pe cât se poate, personale, pentru a descâlci noduri confuze din țesătura biografică, ori pentru a răspândi în mod credibil ceața care încă apasă asupra unor episoade la care fac referință unii autori (în principal Niculae Constantin Munteanu ori Vladimir Tismăneanu); ori la care însăși scriitoarea face referințe aluzive în Jurnale, fără însă a le limpezi de fapt.

În realitate, parcursul profesional al Ecaterinei Oproiu, dar și prezența sa socială de până la 1990, atât cât transpar ele din materialele ce pot fi găsite în bibliotecile publice ori în bazele de date electronice, lasă loc unor întrebări firești, cărora cercetarea care urmează încearcă să le răspundă, mai ales fiindcă primele două volume ale notițelor și povestirilor reunite în formula Jurnal nu au o compoziție coerent cronologică și operează adesea cu aluzii, nu cu informație propriu-zisă. Când și de ce s-a transferat tânăra ziaristă de la România liberă la Radiodifuziune și ce fel de atribuții a avut la serviciul de radio? De ce și când a fost înlăturată și de aici și, mai ales, cât de lungă a fost de fapt interdicția de semnătură pe care o evocă de mai multe ori, dar cu durate diferite, în Jurnale? Care sunt motivele conjuncturale, inclusiv politice, pentru care primește, după perioada de interdicție, în 1965, conducerea revistei Cinema, succedându-le scriitorului-jurnalist Ioan Grigorescu și ziaristului activist Eugen Mandric, ambii stâlpi ai sistemului încă din epoca Gheorghiu-Dej? Și prin ce miracol rezistă acolo până la schimbarea de regim?

Pe de altă parte, ni s-au părut foarte incitante câteva subtematici de studiu ce pot configura fertil atât personalitatea autoarei, cât și felul cu totul special în care scrisul ei se încadrează în perioada tumultuoasă, plină de schimbări, pe care o traversează între 1947 și 1989. Mai întâi de toate, se cere explorată relația dialectică dintre stilul jurnalistic format în regim de cotidian, cu accent pe reportaj, și formula personală de jurnalism și critică pe care-o practică Ecaterina Oproiu, și pentru cinema și pentru teatru, încă de la mijlocul anilor cincizeci. Care, adică, e relația dintre această formulă și "canonul" critic al mediilor artistice locale (dominate de literatură) și al celor internaționale, mai ales în epoca "societății spectacolului" - ca să folosim o sintagmă făcută celebră de cartea lui Guy Debord^[v]? Apoi, ținând seama de foarte rezistenta rubrică săptămânală din Contemporanul dedicată, peste două decenii, televiziunii, credem că e relevant de urmărit traseul și nodurile de interes spectatorial ce traversează o vreme în care publicul românesc, din ce în ce mai mare, beneficia de formatele și discursurile controlate ale unuia și aceluiași emițător. Dar și, poate mai important, e de scanat felul în care analizele și observațiile jurnalistei urmează, consecvent, o anume strategie "educațională" în raport cu înșiși producătorii și distribuitorii acestor discursuri, fie că e vorba despre administratorii cinematografiei, fie despre cei ai televiziunii - un exercițiu de relativă putere care merită o lectură interpretativă.

Tot astfel, merită pus în lumină felul în care e structurată de-a lungul vremii politica editorială a revistei Cinema, cu accente diverse în perioade diferite, cu micile sale libertăți / dizidențe și cu fluctuațiile inevitabile în ceea ce privește relația cu decidenții politici. De asemenea, se cere interogat critic, mai în adâncime, interesul Ecaterinei Oproiu față de problema feminismului: un interes pe de-o parte destul de constant (câtă vreme el se manifestă în publicistică, dramaturgie, traduceri ș.a.), pe de altă parte cumva paradoxal, câtă vreme puzderie din materialele de tip reportaj, dar și din cele publicate în jurnale, gâlgâie de prejudecăți, observații acid-misogine și snobisme clasiste. De aici mai departe, e inevitabil ca scriitura însăși a autoarei, fie ea literară sau ziaristică, să facă obiectul unei analize retorico-stilistice și de conținut.

În fine, ni s-a părut important de urmărit, în încercarea finală de a sintetiza toate acestea într-o schiță de portret, să punem în lumină distanțele dintre "modelul de succes" al femeii cu carieră publică din deceniile al șaptelea și al optulea ale secolului trecut, și modelele de succes de astăzi, ținând seama de enormele diferențe de natură politică, economică și de mentalități care au intervenit între timp. E și una dintre pricinile pentru care am organizat volumul pe etaje de cercetare compacte, dar care comunică inevitabil între ele, dinspre coajă spre miez - plecând de la stil, trecând prin contextul politic, feminism, critica de film și circulația privilegiată în exteriorul țării, producția literară, dosarele din arhiva CNSAS -, spre a ajunge la coagularea unei imagini așezate în context istoric, fie ea și în mișcare.

Autoarele precizează că, în toate ocaziile de citare, s-au păstrat grafia și specificitățile de vocabular și gramatică ale originalelor din presa sau din volumele apărute în epocă.

Citiți un fragment din această carte aici.