Cealaltă față a vechii lumi - Imperiile stepelor

Citiți un fragment din această carte aici.


Printre istoricii americani, Kenneth W. Harl este un nume cu o reputație bine stabilită. Absolvind Trinity College (Hartford, Connecticut) și urmând studii masterale și apoi stagiul doctoral la Universitatea Yale, el a predat mai multe decenii la Universitatea Tulane din New Orleans (Louisiana), dobândind faimă nu doar la catedră, ci și prin contribuțiile lui științifice valoroase. Autor prolific de cursuri academice, Harl a elaborat și o serie de sinteze admirabile. Unele vin dinspre pasiunea sa pentru numismatică: Coins and Civic Politics in the Roman East, A.D. 180-275 (1987) și Coinage in the Roman Economy, 300 B.C. to A.D. 70 (1996). Altele se leagă de strădania de a face cunoscut trecutul lumii prin vaste sinteze: The World of Byzantium (2001), Great Ancient Civilizations of Asia Minor (2001), The Era of the Crusades (2003), Rome and the Barbarians (2004), Origins of Great Ancient Civilizations (2005), The Vikings (2005), The Peloponnesian War (2007), Alexander the Great and the Macedonian Empire (2010), The Fall of the Pagans and the Origins of Medieval Christianity (2011), The Barbarian Empires of the Steppes (2013), The Ottoman Empire (2017), Empires of the Steppes: The Nomadic Tribes Who Shaped Civilisation (2023) - Imperiile stepelor. Triburile nomade care au schimbat lumea.

The Barbarian Empires of the Steppes (2013) și Empires of the Steppes: The Nomadic Tribes Who Shaped Civilisation (2023), separate una de cealaltă de un deceniu, ilustrează una dintre temele care l-au urmărit la maturitate. Profesorul își propusese - după cum însuși precizează - "scrierea unei ample narațiuni despre populațiile nomade din stepele eurasiatice și bogata lor contribuție la lumea în care trăim". Orientalist de vocație, autorul și-a "decupat" în câmpul studiilor referitoare la marele continent Eurasiatic o problematică specifică: nomazii și modurile lor de existență istorică, valoarea acestor populații la remodelarea vieții și la plăsmuirea unui nou mod de a se concepe civilizația. În acest fel, de fapt, istoricul acorda atenție unuia dintre cele două chipuri în care omul istoric a continuat periplul în timp al antecesorului său, omul preistoric. Lăsând deoparte opțiunea sedentară, căreia, prin naștere și apartenență, ca și prin timpul în care trăia - și trăim -, îi aparținea, Kenneth W. Harl a încercat să deslușească o formulă de existență istorică prestigioasă prin trecutul extrem de îndepărtat, cu mult anterior marii revoluții neolitice a descoperirii agriculturii, dar care, în pofida unor succese politice, militare și culturale imposibil de trecut cu vederea, au rămas și mai sunt încă, într-o anumită măsură, în urmă din punctul de vedere al recunoașterii importanței lor în devenirea umanității. Faptul s-a datorat, cum se știe, nu irelevanței experienței lor, care a lăsat urme însemnate atât în istoria Răsăritului, cât și în cea a Vestului, ci întârzierii cu care știința occidentală - și știința în general - s-a putut desprinde de eurocentrism și de occidentocentrism. Practic, a trebuit ca lumea să cunoască globalizarea, să intre în simultaneitate comunicațională, să se democratizeze și să se decolonializeze pentru ca, în virtutea tuturor acestor procese - și a altora, precum orientalismul, feminismul, regionalismul, studiul periferiilor (nu doar al metropolelor) etc. -, o revalorizare precum aceasta, lipsită de perspective imperialiste ori paternaliste, să se poată afirma cu vigoarea necesară. Așadar, nu este o întâmplare că volumele deja menționate pe care universitarul american le-a dedicat civilizațiilor nomade medievale au apărut după căderea comunismului în țările din emisfera vestică, după încheierea, fie și provizorie, după cum pare să se vadă acum, a Războiului Rece și după proclamarea - grăbită și cam imprudentă - a "sfârșitului istoriei" (de către neoliberalul Francis Fukuyama), în 2013 și, respectiv, în 2023. Erau ani decisivi, când telefonia mobilă depășea ferm hotarele dinainte, asigurând și servicii "cinematografice", nu doar imagistice, când competiția dintre Apple și Microsoft accelera maximal apariția de noi și noi versiuni îmbunătățite ale device-urilor proprii și când se trecea de la vârsta internautică a blogurilor personale la marele succes al rețelelor sociale (Facebook, Instagram, Tiktok). Era cu doar câțiva ani înainte ca robotica să facă salturile spectaculoase de astăzi, ca inteligența artificială (AI) să amenințe efectiv cu supremația sa potențială în raport cu omul și când războiul postmodern, cu drone, strategie coordonată cibernetic și rețele de sateliți și apărare antiaeriană ultrasofisticată să ne aducă acolo unde suntem astăzi (deocamdată!).

Într-un asemenea context, modificat de la un an la altul, dacă nu de la lună la alta, întoarcerea privirii către imperiile nomade, al căror succes s-a datorat într-o măsură covârșitoare creșterii și utilizării cavalinelor într-o manieră proprie, diferită de antecedentele din alte arealuri civilizaționale, are un anume aer romantic, dar nu și nostalgic. A stărui asupra experiențelor istorice respective cu rigoarea specialistului, dar și cu talentul narativ al artistului, îndreptățind interesul și speranțele unui public mai larg decât cel simplu academic, răspundea unei nevoi autentice din câmpul cunoașterii trecutului, dar și unei dinamici din câmpul profesional respectiv.

Imperiile stepelor. Triburile nomade care au schimbat lumea, cartea din 2023 a istoricului nord-american, aduce în atenție conexiunea, aparent paradoxală, dintre noțiunea de imperiu și cea de trib. Tocmai prin această asociere - impusă de însuși mersul istoriei - volumul depășește ca importanță reconstituirea istorică a faptelor dintr-un trecut mai îndepărtat, dobândind și o valoare teoretică, în câmpul filosofiei politice. Căci, în timp ce organizarea tribală pare ancestrală, arhaică și, mai ales, elementară, plasată - sub raportul complexității - în succesiunea hoardei și a gintei, cea de imperiu, așa cum au consacrat-o experiențele lumii clasice europene, trimite la o radicalitate a consacrării puterii politice unice, de tip universal. Cele care au venit cu o cu totul altă genealogie politică și concepție referitoare la stăpânirea lumii de un singur lider de tip monarhic, șef peste o structură ierarhică, într-o societate mai mult sau mai puțin fluidă și - în orice caz - mobilă, au fost populațiile nomade și invazive din Evul Mediu. Kenneth W. Harl nu se rezumă la exemplul imperiilor consacrate - hunic, mongol -, ci aduce în atenție și "puțin cunoscuții kușani, heftaliți, rourani și karahitani și dinastia Wei de Nord", explorând teritorii și vremuri exotice, fantasme imperiale în cea mai mare măsură ignorate de publicul occidental. În acest fel, geografiile imperiale și conjuncturile geopolitice, jocurile intertribale devenite poziționări pe o scenă mult mai largă și prefigurând tendințe moderne și contemporane răsar cu prospețime, într-un mod uimitor, de sub condeiul specialistului, oferind atât posibilitatea recumpănirii semnificației unor termeni ai științei politice, cât și pe cea a regândirii trecutului "părții întunecate a lumii" (întunecate prin necunoaștere, lucru demn de a fi cât mai iute și mai atent corectat).

Istoricul se comportă, după cum el însuși declară, ca un aventurier și un pionier, totodată. El recunoaște deschis că "m-am aventurat mult dincolo de limitele sferei mele profesionale, aceea de istoric al epocii clasice, închinată marilor opere ale Greciei și Romei. Dar povestea acestor populații m-a fascinat de tânăr, când am citit despre nemaipomenitele isprăvi ale lui Attila, ale hunilor și ale lui Genghis-han". În fond, despre ce anume este vorba în acest tumult de populații războinice, acționând sub mâna câte unui șef avid de stăpânirea absolută, deci mânat de un proiect utopic reluat parcă la infinit, de mereu alte chipuri? După cum consacra Dimitrie Cantemir expresia, de nimic altceva decât despre incrementa atque decrementa unor multiple aulae, curți princiare. Firește, decăderea unui centru de putere lasă mereu loc ascensiunii altuia, ca într-un dans ritualic calibrat la dimensiunile grandorii reveriei fiecăruia dintre monarhii de tip asiatic ai confederațiilor tribale nomade.

Proiectul imperial în versiune orientală a cunoscut în literatura română o transpunere lirică de mult clasicizată, și pe bună dreptate. Începutul Scrisorii a III-a de Mihail Eminescu surprinde în proiecție onirică visul de mărire al unui conducător nomad - fie el Osman I, liderul unui trib turcman (oghuz) în nord-vestul Anatoliei, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începătorul Imperiului Otoman căruia i-a dat și numele său, fie Baiazid, sultanul de mai târziu care a cotropit Balcanii și a atentat apoi și la libertatea Țării Românești - cu o plasticitate greu de egalat. Megalomania specifică acestui tip de proiecții a stat la baza tuturor tentativelor de expandare a propriei puteri și a transformării ei într-o expresie cât mai temeinică a aspirației imperiale.

Viziunea eminesciană, expresivă prin mijloace, este perfect intuitivă și surprinde de minune cele două mari dimensiuni ale utopiei universaliste nomade: anvergura spațială și alonja genealogică, respectiv visul stăpânirii spațio-temporale totale. Să nu se mire nimeni dacă în zilele noastre, socotind pax americana un capitol de istorie și un însemn heraldic al trecutului, altă putere exotică, adormită milenii la rând, își înalță coada de dragon, arborând, mai clar sau mai puțin direct, același fel de ambiții, urmând un scenariu de același fel...

Atașând țări și teritorii de o întindere nemaiîntâlnită la propria structură imperială, adăugând măreției autoproclamate vastitatea teritorială menită să demonstreze caracterul substanțial al propriei stăpâniri, dinaștii nomazi au ilustrat, fiecare în felul său, acest vis metaforic și arhetipal care, altminteri, a surprins de minune un mod de a gândi și de a acționa care a lăsat până astăzi urme adânci în istoria lumii. Dar urmele s-au concretizat încă de pe atunci, din Evul Mediu, în cel puțin câteva legende de mare ecou în Europa Apuseană. Prima dintre ele a fost cea despre Attila, născut dintr-o combinație între om și câine. Încă Nicolae Iorga observa, prin 1920-1921, când își scria și publica volumele amplei Istorii a literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile lor, că eposul german medieval cel mai vechi, "acela în care nu se poate observa influența puternică a «cântecelor» franceze, dacă știe de un «Teodoric de Verona», Dietrich von Bern, de un Hildebrand și de câțiva alți eroi, îi strânge pe toți în jurul regelui hunic Attila, König Etzel" (Istoria..., I, p. 15). Un ultim autor, târziu, fascinat de gloria lui Attila, a fost Nicolaus Olahus (1493-1568), autorul lucrării Hungaria et Attila sive de originibus gentis regni Hungariae (compilație a două lucrări elaborate separat: Hungaria, 1536 și Attila, 1537), ecou din prima jumătate a sec. al XVI-lea al unui imaginar medieval fabulos și eroic. Șocul mongol a fost bine surprins de istoricul Lucian Boia în eseul său din 1995, Între înger și fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre: "apariția locuitorilor de la marginea lumii - adevărați extratereștri la acea vreme - a semănat groaza și spaima. Alteritatea lor radicală n-a dispărut în urma acestui contact; dimpotrivă, datele inițiale au fost exacerbate de frică. Așa s-a întâmplat mai ales cu hunii, ale căror trăsături reale erau tocmai bune la așa ceva: veneau de foarte departe (din Asia Centrală), aparțineau altei rase și duceau o viață nomadă, situându-se astfel la antipozii civilizației greco-romane" (trad. de Brândușa Prelipceanu și Lucian Boia, București, Ed. Humanitas, 2011, p. 47).

Cealaltă legendă, de cu totul altă factură, aducând în atenție și fascinând printr-o figură de mare mister și atracție exotică, a fost cea a Țării Părintelui Ioan. Era vorba despre un regat legendar, mitic, căutat de europeni în Evul Mediu, descris ca o țară creștină bogată, ascunsă în Asia sau Africa (adesea Etiopia), având rolul de aliat împotriva musulmanilor, dar locația sa rămânea necunoscută, o legendă de circulație occidentală fără o țară reală specifică, deși era asociată cu figuri ca regele Etiopiei.

Asemenea mituri incendiau imaginația, seducând prin pitorescul frisonant, amenințător în primul caz, aducător de speranță într-al doilea, comparabile numai cu vraja pe care urmau să o exercite mai târziu "nopțile arabe" sau, așa cum sunt ele cunoscute astăzi, O mie și una de nopți, exprimau spaime sumbre și speranțe incandescente.

Istoria este și - dacă nu cumva, mai ales - vraja marii fabulații, a basmului nețărmurit, acreditat cu atât mai mult cu cât vine cu pretenția de realitate neîndoielnică, de lucru care s-a petrecut cu adevărat. De la această convingere, a realității istorice nemijlocite a ficțiunii, a pornit și căutarea lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei... Istoricul Kenneth W. Harl ne poartă cu har și pasiune pe mările și țărmurile strălucitoare ale trecutului medieval al populațiilor nomade, într-o plastică sinteză, ne oferă șansa unei recapitulări care, pe lângă virtuțile ei didactic-enciclopedice, antrenează și bucuria nemijlocită a descoperirii prin lectură.

Citiți un fragment din această carte aici.