Fals îndrumar de păcălit timpul - Dincolo

Citiți un fragment din această carte aici.


Tema opresivă a timpului stă în centrul creației lui Carmen Firan, în proză sau poezie. În Dincolo, cel mai recent roman al autoarei, Timpul lui David este alegoric, un Goliat cu care eroul se înfruntă de-a lungul vieții, urmărindu-i manifestările perverse - un timp discontinuu, ritualic sau mitic.

Încărcat de simboluri onomastice și numerologice, romanul se articulează în jurul a două secțiuni temporale, Timpul după David și Timpul lui David. La vârsta de 33 de ani, David traversează experiența limită a morții clinice. Dimensiunea sa christică - sugerată de vârsta resurecției - este amplificată de rezonanțele mesianice ale numelui său, conforme accepției iudaice a regelui David. Eroul se vrea un mesager și un vindecător, trimis să ajute oamenii să păcălească timpul.

Legătura cu figura Mântuitorului este sugerată și prin genealogia maternă. În arborele familiei, începând cu străbunica - printre primii imigranți sosiți în America - paternitatea rămâne necunoscută, devenind un subiect tabu între mamă și fiu. Ceasornicarul Joseph - mentorul spiritual al lui David - evocă atât figura lui Iosif, tatăl pământesc al lui Christos, cât și pe înțeleptul Iosif, fiul lui Iacob și tălmăcitorul viselor. Tatăl lui David veghează - de "dincolo" - asupra fiului, în manifestări onirice sau în timpul morții clinice, ca o apariție epifanică ce îi revelează sensul misiunii lui în lume.

Autoarea plasează narațiunea într-un univers distopic guvernat de inteligența artificială, unde realitatea a devenit science-fiction, iar granițele dintre oameni și roboți sunt tot mai fragile. Timpul, întors pe toate fețele prin metafore și formule aforistice cu profunzimi filozofice, constituie obiectul revelațiilor lui David. Reflecțiile asupra timpului, a dezumanizării și a abuzului tehnologiei adaugă un caracter eseistic romanului, înscris chiar în arhitectura sa prin titlurile sentențioase ce introduc segmentele narațiunii: "Moartea e doar o schimbare de lume", "Ceea ce nu cunoști nu înseamnă că nu există", "Nimic nu există până nu ți se întâmplă ție", "Nimic nu e sigur, doar schimbarea", "La sfârșit a fost cuvântul"...

Timpul după David - un construct arhaic cu conotație biblică - introduce prin ambiguitatea sa o anume tensiune semantică. Trecut prin experiența morții clinice, David e confruntat cu o ruptură ontologică, moment cu care romanul începe, marcând "timpul" unei noi conștiințe suprapus cu cel al copilăriei și al primelor confruntări cu însăși ideea de timp. "Timpul după David" este un timp al renașterii și al configurării unei noi identități. Eroul se simte investit cu vocația de-a controla timpul, pentru că "Timpul cară moartea în spate" - poate cea mai puternică metaforă personificatoare din roman. Prin urmare, titlul primului capitol capătă semnificația unei schimbări la o nouă ordine legată de moartea și resurecția simbolică a protagonistului.

Memoria copilăriei se organizează în jurul unor ritualuri domestice ce surprind universul matriarhal alcătuit de mamă și bunică. David își amintește de tunsul în baie cu foarfeca ascuțită a bunicii... "o foarfecă de croitorie, atât de fină, că puteai tăia cu ea și aripi de înger". Un realism magic surprinde timpul edenic al copilăriei, înainte ca acesta să fie tulburat de conștiința finitudinii. Copilăria se termină atunci când începi să percepi timpul - ne spune autoarea - odată cu frica de moarte.

În proză sau în poezie, la Carmen Firan, timpul e pus în relație cu sentimentul singurătății, al bătrâneții fără martori - devenită o anticameră a dispariției. Regăsim aici temele din recentul volum de versuri Până când. Dacă odinioară, "ce nu încăpea în realitate, se întâmpla în imaginație", tehnologizarea, prezența AI-ului în viața de zi cu zi, suprasaturația informațională ucid imaginația, pentru că oferă totul instantaneu pe tavă. Reflecția, incertitudinea dispar, accelerând percepția timpului și cursa către dispariție.

Timpul nu mai e o categorie universală, ci o experiență individuală; el se dilată sau contractă, poate fi ignorat sau ținut intens sub observație. Delirul timpului a început odată cu inventarea ceasului și cu iluzia că timpul poate fi măsurat și controlat.

Prima încercare a lui David de a-i salva pe oameni de "timp" a constat în subtilizarea instrumentelor lui de măsură: ceasurile. Observând timpul cum aleargă pe cadranele purtate la încheieturile fragile ale bătrânilor, David devine un veritabil hoț de ceasuri, convins că viața se prelungește atunci când nu este contabilizată obsesiv. Timpul devine continuu prin actul contemplației; a te uita la ceas înseamnă să admiți continuitatea timpului care te îndreaptă inevitabil spre moarte.

David se angajează să păcălească timpul, moartea și singurătatea celor aflați în impas sau depresie; să le țină de urât bătrânilor sau pacienților la camera de urgență. Timpul este personificat, capătă conștiință proprie, dă semne de oboseală. Proba este ceasul vechi care bate tot mai rar sau inegal în consens cu respirația bătrânei doamne pe care David o asistă să moară.

Ultima experiență a lui David îl pune în contact cu o femeie artificială în căutare de un companion uman. Aici, autoarea atinge un punct critic. Roboții dezvoltă o conștiință formală și deprind stările și obiceiurile oamenilor, dar au nevoie de oameni pentru a-și ameliora angoasele. În aceeași măsură, omul, aflat în competiție cu avatarul său, tinde spre robotizare.

Iubirea, singura, pare să țină ființa în viață, suspendată în timp. Axiologia romanului e configurată de relația dintre iubire, timp și moarte concretizată în legăturile lui David cu mama, cu vindecătorul Mang Isidro, cu Lina, iubita sa și fiica acestuia, cu ceasornicarul Joseph, dar esențială rămâne legătura paternă - de "dincolo". Prezență metafizică, tatăl intervine în momentele critice pentru a conferi fiului un sens existențial. Cunoașterea lui David e limitată de orizontul misterului, asemenea condiției omului blagian supus barierei ontologice și frânelor transcendentale impuse de Marele Anonim. Misterul nu apare ca un simplu accident al cunoașterii, ci ca o dimensiune constitutivă a realității. Convins că orgoliul său de vindecător a provocat moartea unui copil, David își asumă vina în fața mulțimii. În clipa în care crede că a pierdut totul, tatăl copilului, sosit la conferință să-i mulțumească, dezvăluie că fiul său este în viață. Asemenea modelului său biblic, David își recunoaște limitele și greșelile, dar căința devine un act de cunoaștere. În urma acestui episod, faima vindecătorului își atinge apogeul.

David evadează din lumea distopică a Americii și se îndreaptă spre tărâmuri exotice, în Filipine, unde viața își mai păstrează aparența normalității; acolo, îl întâlnește pe Mang Isidro care-l inițiază în arta vindecării.

În al doilea și ultimul capitol, personajul ajunge un vindecător faimos ce mai poate încă influența lumea. Timpul lui David dobândește însă accente elegiace. Vorbim deja de un timp revolut, pentru că el nu marchează doar ascensiunea și declinul personajului, ci și dispariția unei lumi. Invitat să conferențieze în America, David se confruntă cu mecanismele unui sistem dominat de supraveghere și cenzură, ce intervine gradual pe parcursul disertației cu avertismente digitale tot mai amenințătoare. După ce eroul este împușcat, Timpul lui David devine retrospectiv un paradis pierdut, semnificând poate ultima șansă a omenirii de a recupera adevărul.

Romanul se află sub semnul celor două ipostaze ale lui "dincolo". Dacă prima are o funcție transformatoare, cea de-a doua este definitivă. Între aceste două praguri se desfășoară încercarea eroului de a sfida timpul, de a vindeca oameni și de a schimba destine.

Confruntat cu o societate absurdă, dominată de algoritmi și roboți, David nu a mai putut păcăli timpul. Nu i-a putut opri cursul istoric, așa cum odinioară repara "timpul nevăzut din interiorul" ceasurilor.

Tema deprecierii cuvintelor care-și trădează sensurile, care pot vindeca, amăgi sau distruge speranța revine și în acest roman ca instrument la îndemâna lui David de-a rosti un adevăr care nu e unic, e la fel de individual precum timpul. Nu doar la început, a fost cuvântul. Cuvântul începe și încheie creația. La sfârșit a fost cuvântul este titlul ultimei secțiuni a romanului, care cuprinde actul al doilea al conferinței lui David - un discurs sentențios, didactic, cu clișee moralizatoare cu rezonanțe politice. Termeni ca libertate, adevăr contrariază sau dezbină, dar mai cu seamă distrug iluziile. Timpul lui David se insinuează cu dificultate într-o audiență opacă și dezorientată, un timp al răgazului și al reflecției care pare să-și fi pierdut rostul: "Tu ne-ai dat timp, spune cineva. Acum spune-ne ce să facem cu el."

Dispariția lui David este o reflecție asupra conflictului dintre experiența umană autentică și puterea impersonală a sistemului. În visul trecerii "Dincolo", el înțelege că timpul "s-a dereglat pentru că nu mai e nevoie de el". Nu doar viața este un vis, cum afirma Calderón de la Barca, ci și moartea. "Ultimul vis vine ca o apă adâncă în care David se scufundă fără să-și mai simtă corpul."

Imagini de factură poetică și plastică configurează un timp dezarticulat al persistenței memoriei ce evocă tablourile lui Salvador Dali: ceasuri care bat toate orele odată sau merg înapoi, unul e spart și din el curge nisip roșcat. Ca într-un tunel al timpului, ceasurile readuc ființele care au marcat existența lui David - mama, tatăl necunoscut, Joseph și fiul acestuia, care se numea tot David și care a murit lovit de o mașină (ca și el)... - pentru că moartea este "o punere laolaltă a lucrurilor care fuseseră împrăștiate de timp". Timpul se dizolvă treptat, iar ceasurile se prăbușesc unul câte unul într-un abis imponderabil. Motivul folcloric al firului roșu, care unește transcendental cuplul David și Lina, într-o rescriere inversată a mitului lui Orfeu și Euridice, apare pregnant în visul de trecere, evocând imagini din filmul La Chimera de Alice Rohrwacher. Ca și în romanele anterioare ale autoarei, moartea este vestită de apariția unei păsări albe, simbol al sufletului care se desprinde de contingent.

Un final neliniștitor aduce totuși o umbră de speranță. Ultimul paragraf al romanului propune o continuitate a timpului lui David: "în aceeași secundă", într-un spital din Puerto Princesa, Lina îl aduce pe lume pe David, pe al cărui certificat de naștere va fi scris, emblematic: "Tatăl: Necunoscut".

Citiți un fragment din această carte aici.