Introducere și prolog - Banii exilului. Procesul Cretzianu în Elveția

Citiți un fragment din această carte aici.


În paginile acestei cărți analizăm un dosar juridic excepțional, desfășurat în fața instanțelor elvețiene timp de peste un deceniu, precum și contextul său politico-diplomatic. Cunoscut sub numele de Procesul Cretzianu, litigiul a opus statul român - mai întâi, Regatul României, apoi Republica Populară Română (RPR) - unui fost diplomat, în legătură cu suma de 6 milioane de franci elvețieni depusă în 1945 la Union de Banques Suisses la Berna. Dincolo de banii în sine, cazul a pus în discuție chestiuni fundamentale, cum ar fi: natura juridică a fondurilor speciale ale statului, validitatea actelor de guvernământ într-un context de schimbare de regim, limitele competenței instanțelor elvețiene în fața dreptului public român și raportul dintre continuitatea juridică și ruptura politică produsă de instaurarea comunismului în Europa de Est. Cazul Cretzianu a fost tratat fragmentar în articole, doar din perspectiva rivalităților din exil sau ca simptom al "misterelor" financiare ale perioadei postbelice.

Pe baza documentelor inedite de arhivă, volumul reconstituie modul cum a fost creat contul Cretzianu, cadrul legal în care s-a dispus transferul celor 6 milioane de franci și raționamentele juridice care au stat la baza hotărârilor definitive pronunțate în Elveția. Accentul nu cade pe utilizarea ulterioară a fondurilor, ci pe calificarea lor juridică inițială și pe maniera în care s-a determinat soluția tuturor proceselor intentate ulterior.

Astfel, Procesul Cretzianu se conturează ca un studiu de caz privilegiat pentru înțelegerea limitelor dreptului internațional privat, a colaborării judiciare și a diplomației într-un context marcat de începuturile Războiului Rece. Mai mult, arată cum un stat succesor, animat de logica politicii comuniste, a încercat să folosească instanțele occidentale pentru a invalida retroactiv un act de guvernământ al unui guvern anterior - demers care s-a lovit constant de principiile statului de drept și de independența justiției.

Cartea urmărește nu doar să reconstituie istoria unui proces, ci și să demonstreze că dreptul, când este aplicat de instanțe independente, poate limita tentativele de reinterpretare politică retroactivă a actelor de guvernare. Procesul Cretzianu se situează astfel la confluența dintre drept și politică, dintre memorie istorică și normă juridică, reprezentând un precedent-limită revelator pentru tensiunile dintre legitimitatea juridică și presiunea ideologică.


Iași, septembrie 1918. Un tânăr diplomat rostea solemn jurământul privind păstrarea secretului profesional ce avea să-i marcheze destinul mult timp după cel de-Al Doilea Război Mondial: "Jur credință Regelui, supunere Constituțiunii și legilor poporului român. Jur de a păstra cu sfințenie secretul lucrărilor și îndatoririlor ce mi se vor încredința în serviciul Ministerului Afacerilor Străine. Alexandru Cretzianu."^[i]

Fiu al diplomatului Gheorghe Cretzianu și al Zoei Știrbey, Alexandru s-a născut la București pe 25 iulie 1895, declarația nașterii fiind făcută în prezența unchilor, Barbu și Dimitrie Știrbey. Parcursul diplomatic al tatălui său, care a reprezentat România la Madrid, Washington și Varșovia, i-a oferit un model timpuriu de carieră în serviciul extern. Alexandru a studiat dreptul la Universitatea din Iași. A fost veteran al Marelui Război, unde luptase ca ofițer de artilerie și fusese grav rănit și, ulterior, capturat de trupele germane. După aproape doi ani, a fost eliberat în urma unui schimb de prizonieri.

Alexandru Cretzianu a intrat în diplomație beneficiind atât de o solidă formare juridică și militară, cât și de capitalul de încredere și responsabilitate asociat originii sale. Apartenența la familia Știrbey, ca nepot al prințului Barbu Știrbey, l-a propulsat și mai mult în diplomația de elită.

În perioada interbelică, Cretzianu a primit o serie de deco­rații și medalii pentru merite militare sau civile, printre care Crucea Comemorativă a Războiului (1916-1918) în 1920, Ordi­nul Coroana României în grad de cavaler (1922) și grad de ofițer (1927), Ordinul "Sf. Sava" (1923) și Ordinul "Coroana Italiei" (1926).

El activase în anii 1920 și 1930 în posturi la Londra, Washington, Roma și Berna, consolidându-și prestigiul diplomatic. În 1926 a fost numit însărcinat cu afaceri la Berna, avansând treptat până la rangul de ministru plenipotențiar. A condus Legația de la Caracas și apoi a devenit director al Direcției Politice, apoi secretar general al Ministerului Afacerilor Străine^[ii] (MAS) în anii 1938-1941. În această calitate, a contribuit la obținerea garanțiilor anglo-franceze din aprilie 1939 privind integritatea teritorială a României. Numit subsecretar de stat la MAS în perioada mai-iulie 1940, Alexandru Cretzianu a încercat să mențină legătura cu aliații occidentali, însă prăbușirea Franței și presiunile sovietice au făcut demersurile sale iluzorii. În septembrie 1940, a fost delegat la Conferința româno-bulgară de la Craiova. A demisionat din MAS pe 6 octombrie 1941, în semn de protest față de decizia guvernului de a rămâne aliat cu Germania nazistă, după eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, fapt care nu mai putea fi invocat drept principalul motiv al intrării în război.

Cretzianu s-a retras temporar din viața publică, revenind în forță pe 15 septembrie 1943, când a fost rechemat și trimis ministru în Turcia neutră (cu recomandarea lui Iuliu Maniu), cu misiunea delicată de a explora posibilitățile de desprindere a României de Axă. Acolo Cretzianu își putea folosi influența și contactele în rândul Aliaților pentru a obține un armistițiu favorabil, înainte ca Armata Roșie să avanseze spre vest, pe teritoriul României.

La Ankara, Cretzianu a fost un personaj-cheie în tratativele de la Cairo (1944), asigurând transmiterea mesajelor dintre Barbu Știrbey și liderii politici din țară, de a pregăti terenul pentru negocierile de armistițiu din 1944. Rolul său de mediator discret între opoziție, Casa Regală și Aliați a făcut ca diplomații americani și britanici să-l considere un interlocutor de încredere.

Contribuția lui Cretzianu nu s-a limitat la planul diplomatic. El a sprijinit salvarea a peste 50.000 de evrei din Transnistria, fiind apreciat de contemporani drept "un Raoul Wallenberg^[iii] al României".

Cretzianu nu avea să mai revină în țară după semnarea armistițiului din septembrie 1944. Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost cu siguranță condamnat la închisoare sub acuzația de trădare emisă de instanță în timpul guvernării Groza, în 1947. A rămas însă activ în cercurile exilului, implicându-se în diplomația neoficială din jurul Conferinței de Pace de la Paris, prin memorii și rapoarte adresate Marilor Puteri. În cele din urmă, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, unde s-a căsătorit cu Eliza Știrbey^[iv]. Cretzianu a participat la constituirea Comitetului Național Român în 1949 la New York și a dobândit cetățenia americană în 1954.

Numele său a rămas deopotrivă legat de episodul fondului special Berna, care i-a atras procese intentate de statul român. În fața instanțelor elvețiene, apărarea a susținut constant că suma de 6 milioane de franci elvețieni nu făcea parte din patrimoniul său personal, ci reprezenta un fond secret al statului, pentru care răspundea exclusiv în fața ministrului Vișoianu. În declarația dată în iulie 1946 în fața Curții de Apel a cantonului Berna, Alexandru Cretzianu sublinia: "această sumă nu aparține patrimoniului meu privat. Eu sunt responsabil doar în fața ministrului Vișoianu. Este vorba de un fond secret al statului român. Protestez energic: nu am comis un act ilicit. Cum nu este vorba de banii mei personali, nu sunt în măsură să fac o tranzacție."^[v] Refuzul unei tranzacții era motivat direct de această calificare juridică, mai ales că succesorul său de la Ankara îi propusese o asemenea soluție pe baza instrucțiunilor primite de la ministrul Gheorghe Tătărescu.

Procesele din Elveția, cu mari implicații juridice și politice, au reflectat nu numai drama personală a lui Cretzianu și a unor lideri din exil, dar și mutațiile de putere din România postbelică, într-o perioadă în care justiția devenise un instrument al noii ordini comuniste.

Banii exilului constituiți în ceea ce era denumit "fondul Cretzianu" au reprezentat mărul discordiei, sursă de intrigi și divizări pornind de la ideea transparenței. De la aspirația unității exilului s-a ajuns la contestarea unor lideri, banii fiind izvor de neliniști, iar idealul unei emigrații organizate și bine finanțate s-a năruit, în cele din urmă, prin manifestarea a numeroase suspiciuni și risipirea încrederii în oameni - exilul era dur, nemilos. Evenimentele din Elveția legate de fondul special și apoi de contul Cretzianu, cu istoria sa procesuală, vor completa în continuare imaginea unei istorii puțin cunoscute.

Citiți un fragment din această carte aici.