Vegeta trip (II)

Citiți nota autorului acestei cărți aici.


Citiți un alt fragment din această carte aici.


În acea zi, puțin după ora prânzului, stăteam pe unul din peroanele "Gării de Nord" din București, așteptând trenul de Roman cu care venea Mirela. Roman e acel oraș din Moldova în care a stat timp de trei ani și iluministul sârb Dositej Obradović în calitate de învățător al fiului unui episcop. La invitația părintelui Ion, parohul din localitate, am fost și eu într-o vizită în luna septembrie.

În gară am urcat într-un taxi pirat, fiindcă cei care funcționau oficial nu erau prin preajmă. După zece minute am ajuns în fața clădirii în care locuia. Părintele Ion era, evident, căsătorit, avea și doi copii. Înainte de cină a spus o rugăciune, în timp ce noi ne uitam în farfurii. Dimineața m-am dus cu el la slujbă, după care am plecat spre una din magaziile orașului. Am lăsat marfa cumpărată în garderoba gării. Când ne-am întors în apartament, nevastă-sa se întreținea cu o vecină, Mirela, fată de vreo douăzeci de ani, brunetă, frumoasă la față. Mai mult decât aspectul propriu zis, mi-a plăcut impulsivitatea și tendința de a exprima prin gesturi orice sentiment. În timp ce ne beam cafeaua și mâncam o prăjitură, am invitat-o să ieșim undeva pe seară.
- Unde, la biserică?!
- Nu, am răspuns, nu ne cunoaștem încă atât de bine pentru a merge la biserică. Iar tu n-ai nimic alb pe tine!

A râs, după care a redevenit serioasă pe moment, dându-mi de știre că nu vrea. S-a oferit însă să mă conducă dimineața la gară, gazdele mele fiind atunci la lucru.

Seara, Ion mi-a arătat orașul. Roman era o localitate veche și, ca majoritatea orașelor românești, arăta mai bine după lăsarea întunericului decât ziua, fiindcă nu se vedeau fațadele neîngrijite ale clădirilor și vitrinele monocolore ale magazinelor alimentare. Printre acoperișurile blocurilor se ițeau turlele ascuțite ale bisericilor. Înainte de culcare mi-am luat rămas bun de la gazde.

Dimineața m-a trezit sunetul soneriei. La ușă era Mirela, care mi se părea mai frumoasă decât în ziua precedentă. Până la ora de plecare a trenului aveam timp să iau micul dejun în oraș. Mergeam pe jos spre gară, iar în majoritatea timpului ea a fost cea care a povestit. Într-un mic lacto-bar am servit smântână locală, care mi-a plăcut mai mult decât a noastră, era mai gustoasă și densă. Mirela a notat pe un șervețel numărul de telefon. Mi-a cumpărat bilet de la ghișeu și m-a condus până la vagon, arătându-mi cu degetul locul pe care trebuia să-l ocup.
- Cifrele arabe sunt identice și-n Iugoslavia, am zis în glumă.
- Să nu pierzi numărul meu de telefon!

Mi-am dat în mod demonstrativ jos borseta pe care o purtam mereu în jurul gâtului și-n care îmi țineam actele și banii. Am luat șervețelul cu numărul și l-am băgat în pașaport. Luându-și la revedere, mi-a întins ambele brațe și mi-a strâns partea interioară a palmelor. A coborât din tren și, trecând în dreptul cupeului meu, s-a oprit pentru o clipă, m-a privit și și-a lipit degetul arătător de geam.

N-am pierdut numărul ei de telefon, așa că în aceeași după-amiază am sunat-o de la cabina telefonică din fața intrării în Parcul Cișmigiu. Mai târziu, am apelat-o mereu de la aceeași cabină ori de câte ori când veneam de la Timișoara. I-am sugerat să vină la București în vizită la rude, să ne întâlnim la jumătatea drumului. Ea, știind cât de des vin în România, mi-a răspuns că jumătatea drumului este, de fapt, undeva între București și Roman și că matematica este la fel peste tot. În noiembrie am convenit, în sfârșit, să uităm de matematică și să facem împreună revelionul în casa rudelor ei.

La începutul lunii decembrie mi-a transmis că mama i-a pus o condiție, s-o ia și pe sora mai mică cu ea. Cu o săptămână înainte de revelion sora nu mai voia să plece nicăieri, dar Mirela m-a asigurat că sigur o va convinge. Dacă nu ar fi debordat de atâta optimism, mi-aș fi făcut bagajul și aș fi plecat la Timișoara. În ziua anului nou, puțin înainte de prânz, după ce am ieșit din apartament și am trecut prin Parcul Cișmigiu, am sunat-o de la telefonul public. Nu mi-a răspuns nimeni, dar am interpretat acest lucru ca pe un semn că ar fi pe drum.

Trenul a ajuns la timp. Am așteptat să iasă toți călătorii, dar pe Mirela nu am văzut-o. În timp ce mă întorceam pe jos, mă întrebam în sinea mea: m-aș fi bucurat mai mult dacă venea sau sunt acum mai trist fiindcă n-a venit? La fel cum degetul arătător atinsese geamul cupeului, lipsa ei mi-a atins niște așteptări zadarnice din trecut. Am intrat din nou în cabina telefonică și am format numărul. De această dată a răspuns. Mi-a zis că s-a certat și nu vorbește cu soră-sa fiindcă n-a vrut să vină. Mi s-a părut că simt o urmă de tristețe în vocea ei.
- Te-ai supărat pe mine?
- Nu, am răspuns.

Ne-am luat la revedere convinși că ne vom întâlni înainte de venirea primăverii. Văzându-mă singur în fața ușii, Marin a exclamat: "Româncă, româncă!" Unii români, în discuțiile cu străinii, își acuzau conaționalii de materialism, șmecherie și inconsecvență. Dacă te luai după ei, niciun străin n-ar fi trebuit să se însoare cu vreo româncă. M-a invitat să merg cu el la revelion în casa Blondei, într-un sătuc de lângă Oltenița, unde avea casă soțul ei, Nelu. Acei oameni mi-au făcut o impresie bună atunci când i-am vizitat iarna trecută. Nu prea aveam, totuși, chef să mă duc, mai ales după ce mi-am adus aminte de călătoria cu trenul neîncălzit până la Oltenița.

De aceea am tras fotoliul mai aproape de veioză, am luat de pe raft o carte despre istoria medievală a țărilor române și am început să citesc capitolul despre Mircea cel Bătrân, voievodul care i-a bătut pe turci la Rovine, la șase ani după marea bătălie de la Kosovo Polje. La Rovine a căzut, luptându-se în calitate de vasal al turcilor, Marko (Mrnjavčević) Kraljević, pe care poeții noștri populari l-au transformat peste veacuri în cel mai mare erou al sârbilor. M-am oprit din citit după vreo jumătate de oră. Marin încă încerca să mă convingă să merg cu el. Era deja ora șase și trebuia s-o ia spre gară. Și fiindcă ideea de a petrece revelionul de unul singur în apartament îmi surâdea tot mai puțin, am acceptat într-un final invitația. Pentru orice eventualitate, am luat și o sticlă desfăcută de rom, să ne încălzim pe drum.

De această dată nu era aglomerație în tren. Am remarcat doar câteva plase mari cu pâine. Vagonul nu era încălzit nici de această dată, așa că luam din când în când câte o gură de alcool. După ce am ajuns la Oltenița, am așteptat mai mult autobuzul decât am călătorit cu el.

Luminată de becurile de pe verandă, casa verișorilor lui Marin părea cu adevărat mare. I-am salutat pe gazde și am intrat în sufrageria spațioasă, decorată festiv. Oaspeții, în mare parte cupluri căsătorite de vârstă mijlocie, erau deja așezați în jurul meselor unite. Proprietarii m-au condus prin coridor pentru a-mi arăta casa. O fată scundă, cu părul deschis la culoare, o ajuta pe Blonda în bucătărie. Aceasta o tachina și o întreba unde e un anume Florin? În loc de răspuns, fata și-a coborât privirea. Oaspeții nu conteneau să tot vină. M-am așezat la masă și, înconjurat de zumzetul multor necunoscuți, mi s-a făcut dor de liniștea din apartament. La un moment dat, a intrat în încăpere un tânăr. După zâmbetul de pe fața fetei blonduțe mi-am dat seama că-i vorba de Florin. Știindu-l pe Marin, ne-a chemat pe toți trei să petrecem revelionul în casa lui, în celălalt capăt al satului. Puteam să ajungem mai repede dacă o luam peste câmp. Am ieșit din curte pe partea din spate și am dat în arătură, dar fiind înghețat pe jos, nu era noroi. Trebuia doar să am grijă cum calc pe brazdele mari de pământ. După un timp am ieșit într-o poieniță în care mă dădeam pe gheața formată în locul bălților. Când am ieșit din nou la drum, am dat de o casă din care se auzea muzica la volum mare, iar prin geam se vedeau siluetele oamenilor. Am fost întâmpinați cu urale de vreo douăzeci de băieți și fete. Sora lui Florin ne-a invitat să ne așezăm și să servim ceva. Marin m-a prezentat spunând că-s din Iugoslavia. "Da? Sper că te vei simți bine", a spus fata și și-a văzut în continuare de treabă.

Nu existau întrebări cu care să nu mă fi obișnuit atunci când oamenii cu care făceam cunoștință aflau de unde vin. Oaspeții, majoritatea consăteni de vârste apropiate, se miștocăreau reciproc. Câțiva dintre ei au fost colegi de clasă, după care au continuat școala la Oltenița. Unii și-au găsit aici de lucru, alții s-au dus la București, la facultate. Se reîntâlneau în vacanța de vară și cu ocazia sărbătorilor, de aceea nu-și puteau ascunde entuziasmul. M-au molipsit cu veselia lor. Mi-am scos epoleții de străin și paltonul de călător alăturându-mă persoanelor care stăteau pe scaune cu spatele la perete. Din pick-up răzbătea o muzică tipică pentru serile de revelion. O tură de disco, o tură de evergreen-uri dansante. Am început să beau vin alb diluat cu apă minerală. Eram conștient că-i păcat să te îmbeți când ești binedispus. Primele acorduri ale unei balade m-au surprins în preajma surorii lui Florin, așa că am invitat-o la dans. Următorul i l-am dedicat prietenei ei. Se părea că fata aceea brunetă, cu părul lung, nu combina vinul cu apa. Era veselă, expansivă, cu gesturi spontane și improvizate. Palma îi era transpirată și, pentru a nu-i aluneca, își ridica mâna din când în când strângându-mă cu degetele. N-am rămas insensibil la acele atingeri! Nu știu ce făcea Mirela de revelion, dar din acel moment era puțin și cu mine.

Ultima jumătate de minut din anul 1987 am petrecut-o numărând în cor. Florin ne-a adus să deschidem trei sticle de șampanie. Am turnat în pahare și am închinat în cinstea noului an, pentru sănătate și toate cele bune. În jurul orei unu cheful a ajuns la apogeu. Chiar dacă beam șpriț și-mi umpleam destul de rar paharul, am simțit cum mă încălzesc. Contrar legilor chimiei, se pare că apa s-a evaporat prima, în organism rămânând doar alcoolul.

Am dansat cu niște fete pe care nu le mai deosebeam și nu le rețineam numele. Dorind-o pe una, am început să le îndrăgesc pe toate. Simțeam mâinile tot mai grele pe umerii mei, căldura emanată de corpurile lor, întrepătrunderea mirosurilor de transpirație și parfum, netezimea feselor și mișcările cu încetinitorul. Băieții ieșeau sporadic afară și discutau despre fotbal, în special despre clubul Steaua, care cu un an în urmă câștigase Cupa Campionilor Europeni. Îmi povesteau de ce primire festivă au avut parte "viteziștii" la sosirea în aeroport. Aproape de ivirea zorilor cineva a spus că i s-a făcut foame. M-am uitat în mod mecanic în direcția farfuriilor semi-goale de pe mese.
- Hai să frigem niște carne! a propus Florin scoțând câteva pungi din frigider.
- Dar mai întâi să dăm noroc! a strigat cineva.

Am ridicat paharele și am închinat în cinstea friptanelor. Unii s-au dus afară să caute lemne pentru foc în timp ce Florin a început să tranșeze bucăți mari de antricot. În mine s-a trezit privitorul din copilărie al tăierilor de porci din Mačva natală, atunci când în jarul de sub cazanele în care se topea slănina făceam frigărui pe bucăți de sârmă. Chiar dacă în vremea respectivă vorbeam deja destul de bine românește, am început un joc de pantomimă imitându-l pe Kunta Kinte, eroului cunoscutului serial Rădăcinile. Arătam spre mine, fiindcă diminutivul numelui meu, Aca^[i], în românește semăna cu "ață". Am continuat cu "ac", încercând să arăt cu degetele lungimea obiectului vizat. Fetele zâmbeau și se distrau. Am încercat să imit, printr-un gest al mâinilor, actul croșetării. Mi-au adus câteva ace de plastic și, într-un final, unul metalic. Am tăiat felia de carne în bucățele mici, pe care le-am înfipt în ac. Atunci au înțeles ce vreau și au adus mai multe ace de metal.

Afară, într-o vatră primitivă, focul a început să ardă de-a binelea. Chiar dacă era frig, am ieșit cu toții din casă. Noi, băieții, ne-am așezat pe niște scăunele de lemn și am început să frigem carnea, în timp ce fetele stăteau în picioare în spatele nostru.

Fețele noastre luminate de văpăi și fumul care se ridica spre cerul încă înstelat m-au transpus pentru câteva clipe în preistorie. N-a durat mult până când fetele au început să țopăie de frig, după care au intrat în casă. Mai ieșeau sporadic și ne întindeau farfurii în care să punem bucățile de carne friptă. Una dintre fetele cu care am dansat a venit și m-a întrebat dacă este și pentru ea o frigăruie.
- Da, dacă-mi aduci ceva de băut!

S-a întors cu un pahar plin de vin. În timp ce-o priveam nehotărât cu mâinile unse și mânjite de cenușă, s-a așezat pe un butuc și, sprijinindu-se de mine, mi-a dus paharul la gură. I-am simțit coapsa, piciorul stâng și sânii proeminenți sub pulovăr. Beam cu sorbituri temperate. Nu știu dacă din cauza lentorii sau rigidității mele cauzate de frig, dar dintr-o dată a devenit conștientă ce stârnește în mine. A stat nemișcată câteva clipe, încercând parcă să înțeleagă ce efect au asupra corpului ei atingerile mele, după care s-a îndepărtat cu un semi-zâmbet pe partea-i vizibilă a feței, ca un boxer care se propulsează spre centrul ringului cu ajutorul corzilor. Să mă ierte marele cărturar Dositej Obradović, și în mod special reformatorul alfabetului nostru Vuk Karadžić, dar cuvântul "erotica" are mai multe litere decât apar în cuvântul propriu-zis^[ii]. Știu, femeile vor înțelege mai bine despre ce vorbesc. S-a ridicat în picioare și, în timp ce se îndrepta spre casă, aveam impresia că-și numără pașii. După ce am mâncat, am continuat să bem. S-a cântat și s-a dansat în continuare, dar pauzele de liniște dintre două blocuri muzicale deveneau tot mai lungi. Nu ne deranja acest lucru pentru că ne puteam așeza oricând pe un scaun sau pe patul din hol.

Dimineața s-au întors și părinții lui Florin; i-am recunoscut printre oaspeții Blondei. Văzând mesele goale, ne-au întrebat dacă ni-e foame. "Nu", am răspuns în cor. Venirea lor parcă ne-a mai trezit la viață, așa că unul dintre băieți s-a dus până acasă să aducă aparatul de fotografiat.

A mai trecut o vreme până când am făcut cale întoarsă, exact pe unde am venit. Doar că poienița nu mai era înghețată, așa că la fiecare pas trebuia să avem grijă pe unde călcăm. Arătura s-a transformat în mocirlă, la fiecare pas riscam să ne rămână pantofii împotmoliți în noroi.

Când m-am reîntors după două săptămâni de la Belgrad la București, am trecut iarăși pe lângă bine-cunoscuta cabină telefonică. De data aceasta însă cu pas domol și mai îngândurat. N-am mai sunat-o niciodată pe Mirela. Faptul că am simțit-o, fără să fie fizic acolo, prin corpurile altor femei, a amplificat țeapa pe care mi-a tras-o. Am rămas cu impresia că relația noastră s-a înnodat dimineața și s-a deznodat seara.

Din noaptea celui mai mocirlos, dar poate și celui mai frumos revelion pe care l-am petrecut vreodată, a rămas o singură fotografie alb-negru care să-mi amintească de o dimineață mahmură. La Roman am mai fost o singură dată, după trei ani, în trecere. În timp ce-mi beam cafeaua în apartamentul părintelui Ion, Mirela era la lucru.

Citiți nota autorului acestei cărți aici.
Citiți un alt fragment din această carte aici.