Vegeta trip

Citiți prefața acestei cărți aici.


Aco Stanković s-a născut pe 6 februarie 1957 în orașul Šabac (Iugoslavia, astăzi Serbia). În anii `80 a întreprins zeci, poate chiar sute de călătorii în Republica Socialistă România, atât în scopuri comerciale, cât și personale. A publicat până în prezent romanul Epoha od zlata (în română Vegeta Trip - Amintirile unui tânăr iugoslav din "Epoca de Aur"), volumele de versuri Zmaj na žici (Zmeul de pe sârmă), Net pesme (Poezii net) și poemul Mačva, dedicat regiunii natale cu același nume. În prezent trăiește în orașul Nivå din Danemarca.
Acest volum propune o incursiune literară în spațiul de graniță dintre Iugoslavia și România anilor '80-'90, având ca punct central Timișoara și comunitățile sale multiculturale. Îmbinând memoria personală cu observația socială și contextul istoric, cartea construiește portretul unei generații prinse între sisteme politice, limbi și identități diferite.

Narațiunea urmărește parcursul unui tânăr sârb care traversează frecvent frontiera româno-iugoslavă, trăind experiențe formative în cămine studențești, trenuri de noapte, orașe de frontieră și relații fragile. Episoadele intime se împletesc cu fresce ale vieții cotidiene din România anilor '80: penuria, bișnița, controlul autorităților, solidaritatea discretă dintre oameni și dorința permanentă de evadare.

Un nucleu emoțional al volumului îl constituie povestea unei iubiri efemere cu o studentă franceză, devenită în timp simbol al tinereții pierdute și al promisiunilor neîmplinite. În paralel, biografia dramatică a unui sârb din Banat oferă o perspectivă amplă asupra secolului XX: război, deportări, comunism, supraviețuire și adaptare.

Structurată în capitole autonome, cartea se citește ca o suită de povestiri interconectate, unite printr-o voce narativă lucidă, ușor melancolică și lipsită de patetism. Autorul evită judecățile ideologice și preferă să surprindă istoria "de la firul ierbii", prin destine individuale și gesturi mărunte.

Volumul se înscrie organic în filosofia colecției Balkan Express, valorificând literatura memoriei, vocile de frontieră și experiențele marginale. Este o carte cu o valoare culturală durabilă, destinată cititorilor interesați de istoria recentă, identitate și dialog intercultural.


Luni, prima zi de după masacrul de la Timișoara, se povestea că au fost uciși peste o sută de demonstranți. După ce aproape toți muncitorii din oraș au intrat în grevă și au ieșit în străzi, se vorbea de mai multe sute de morți. Cu cât trecea vremea, numărul victimelor vehiculate creștea exponențial. Familiile celor care nu se întorseseră acasă după evenimentele de duminică seara au început să meargă pe la spitale, să întrebe de cei apropiați. Nu le-a fost cu siguranță ușor să vadă bălți de sânge pe trotuar și urme de gloanțe pe zidurile blocurilor în timp ce mergeau spre Județean. Informația conform căreia n-au fost primiți sau internați oameni cu numele celor pe care îi căutau, nu i-a liniștit. Cei care aveau rude sau prieteni la miliție s-au dus la diverse secții să se intereseze. Nici milițienii nu știau nimic și nu promiteau că vor încerca să afle. Oamenii erau terifiați din cauza tăcerii lor glaciale. Cei mai curajoși au sesizat la sediile de miliție dispariția rudelor.

Și fiindcă se auzise de camioanele care strângeau morții și răniții de pe străzi, mulți au început să se teamă de ce e mai rău. Problema era că nu exista nicio informație unde ar putea fi victimele.

Românii, ortodocși fiind, au un respect deosebit față de morți și față de locurile de veci. Dacă după moarte sufletul merge la Dumnezeu, până la înmormântare corpul aparține familiei decedatului. Mormântul, fiind un loc public, poate fi văzut și vizitat de către toți cei care l-au iubit pe răposat sau vor să-i aducă un omagiu postum. Să spună o rugăciune cu gândul la cât de efemeră e viața pe pământ în comparație cu eternitatea sufletului. Dar tocmai scurtimea vieții o face atât de prețioasă.

Stând deasupra locurilor de veci ale altora, îi facem într-un fel în ciudă morții și ne exprimăm respectul față de viață, conștienți într-un ungher al sufletului că și existența noastră simbolică va continua, după ce vom muri, sub o piatră sau un monument care vor dăinui mai mult decât amintirea celor ce ne-au cunoscut.

Dar cum să-i îngropăm pe cei ale căror corpuri nu le putem găsi?

Se povestea la un moment dat că i-a îngropat miliția, undeva la capăt de cimitire. Se puteau vedea oameni care se plimbau prin țintirimuri uitându-se cu atenție în jur. Mai mulți erau cei care credeau că victimele au fost aruncate în galerii părăsite de mină. Se vorbea și de posibilitatea să fi fost arse în crematoriu. Cu cât treceau zilele, problema găsirii morților Revoluției se acutiza. Cei care ne împiedicau să-i găsim atentau și la demnitatea noastră, a celor vii.

În prima după-amiază de după discursul lui Ceaușescu, care tocmai se întorsese din Iran, mă întorceam din centru spre casă pe strada din apropierea spitalului. Cum am intrat pe poarta din curte, am auzit în spatele meu ropot de copite. M-am întors și am văzut doi cai trăgând o platformă. Pe locurile din față stăteau o femeie și un bărbat, în spatele lor fiind așezat un sicriu. Un trecător a început să aplaude. Deodată, toți oamenii de pe stradă s-au aliniat pe două rânduri și, așteptând să treacă platforma în dreptul lor, aplaudau. Sunetul făcut de împreunarea palmelor se răspândea pe bulevard ca un omagiu cu efect de domino. Fără să-și schimbe expresia serioasă a feței, bărbatul care conducea căruța și-a scos pălăria și și-a înclinat puțin capul.

Poate că-n sicriu nu era corpul unui demonstrant, ci al unui om răpus de boală, dar prin gestul respectiv timișorenii și-au luat în mod simbolic bun-rămas de la toți morții Revoluției.


Fostul meu învățător Turudić, căruia îi spuneam Turudija, avea obiceiul să-i scoată la tablă pe elevii neascultători și obraznici, să-i tragă de perciuni și să-i cârpească cu aceeași mână, cu o viteză uluitoare. Când îl scotea pe prietenul meu Rakara, avea obiceiul să întrebe clasa: "Îl vedeți pe acest coleg al vostru? Dacă vă veți lua după el, veți ajunge măturători! Sau poate nici măcar aia." Trebuie să recunosc că am fost și eu în asemenea situații datorită firii neastâmpărate. Cam atât deocamdată despre fostul învățător.

Cincisprezece ani mai târziu, am reținut vara lui 1982 datorită berii americane și a întâlnirii cu Madeleine. Chiar dacă fabrica de bere din Belgrad, care avea și un punct de lucru la Mostar, plătea cel mai puțin dintre toate întreprinderile la care lucrau studenții sezonieri prin asociațiile lor, ne strângeam acolo mai mulți decât era nevoie. Cel mai probabil datorită berii și atmosferei degajate care se simțea de cum ajungeai la poartă. Îl salutai pe portar și intrai în fabrică fără nicio problemă. Mergeam direct în biroul dispecerului care ne punea la lucru în locul muncitorilor care-n acea zi nu veneau la serviciu. Celor care rămâneau în afara schemei le spunea să mai aștepte. Asta însemna să meargă la magazie, să se așeze pe o ladă și să desfacă o sticlă de bere.

Am băut bere ținută în găleată și răcită în fântână, din congelatoare mari și din butoaie cu apă și gheață, dar nimic nu răcea berea mai corespunzător decât betonul magaziei în primele ore ale dimineții. Până la micul dejun gratuit de la opt și jumătate topeam deja câteva sticle. Se zice că nicăieri nu se mănâncă ca la mama acasă, dar fasolea de la fabrică a fost ceva senzațional. Dacă se întâmpla să nu mai fie de lucru, ne întorceam la cămin.

În acel sezon am muncit în fiecare zi. Îi știam pe toți șoferii de camion fiindcă fabrica funcționa la capacitate maximă; începuse să producă și marfă pentru export. Cel mai mult îmi plăcea să mă ocup cu distribuția berii în localitățile învecinate și cel mai puțin să lucrez la gară. Acolo descărcam din vagoane sticle goale din Germania Democrată. Sticlele erau ambalate în cutii de carton, foarte perisabile din cauza umezelii și expunerii la precipitații. Dacă nu eram atenți, ne cădeau din mână. Trebuia să fim atenți pentru că se întâmpla să fie și câte o sticlă spartă.

În timp ce încărcam lăzile pline transpiram de ne lua naiba în vagoanele zăpușitoare. De aceea de multe ori preferam să rămân să muncesc la fabrică. Puteam să beau câtă bere vreau și primeam două mese pe zi.

Într-o dimineață, când am venit la lucru, am observat în magazie zece femei care lipeau manual etichete pe sticle. Paznicul, care până atunci era indiferent și dacă goleam jumătate de berărie, a devenit deodată vigilent. Nu cumva să pună careva mâna pe berea respectivă, prevăzută pentru export în Statele Unite ale Americii!

Având în vedere că lucrurile interzise sunt cele mai atractive, am găsit o modalitate să gustăm tocmai acea bere. Profitam de neatenția paznicului, lipeam etichete obișnuite peste cele de export și astfel scoteam sticlele afară. A fost cea mai bună bere pe care am băut-o în viața mea. Am palmat o sticlă și i-am dus-o după program colegului meu, Ranko. El susținea că cea mai bună bere iugoslavă e Karlovačko, evident, după Nikšićko. A luat două guri, s-a uitat la etichetă, după care a înclinat sticla din nou.
- Ce zici, e mai bună decât Nikšićko? l-am întrebat.
- Asta nu se pune la socoteală, e "americană"!

Săptămâna viitoare, la primele ore ale dimineții, n-am mai văzut pe nimeni în hală. Paznicul ne-a spus că transportul a plecat și nu se știe dacă americanii vor mai comanda alt lot sau nu. N-au comandat, cel puțin nu în acel an.

Prima bere pe care am încercat-o în România a fost la Turnu Severin. Cum am luat o gură am și scuipat-o. Mai târziu aveam să mă obișnuiesc cu acel gust, dar într-adevăr era de proastă calitate. La Timișoara situația era diferită. Mi se părea că berea locală e mai bună decât în realitate. Probabil datorită cozilor imense care se formau instantaneu în fața magazinelor, după ce veneau camioanele cu aprovizionarea și a conștiinței că berea nu se poate cumpăra decât dacă aștepți la rând după ea. Cel mai bine îmi pica atunci când o savuram pe terasele micuțe de pe malul Begheiului. Îmi aduc aminte și de serile de vară din fața căminelor studențești în care am locuit o perioadă. Cumpăram bere de la bișnițari, în general studenți de origine arabă, și le beam sub pomii din parcul alăturat. Un student poreclit Garrincha cânta la chitară și voce. Noaptea continuam petrecerile în micuțele camere de cămin.

Când mă întrebau românii dacă îmi place berea lor, le răspundeam că totul depinde de gustul celui care bea, cu cine bea și cu ce ocazie. Și astfel, la o bere, urmau inevitabilele discuții despre... bere. Se spunea că cea mai bună bere românească e Bucegi, dacă nu se ia în considerare Azuga. Era o poveste cunoscută pentru mine! Majoritatea celor care lăudau respectiva bere n-au văzut-o niciodată. Bucegi mai găseam prin București, dar Azuga niciodată. Semăna aproape cu un basm - a fost odată o bere care se numea Azuga...

Când mă întorceam din România în Iugoslavia și mă vedeam în oraș cu prietenii, obișnuiam să beau doar țuică, chiar și pe timp de vară. La întrebarea lor cum că de ce nu beau bere, spuneam că nu vreau să stric gustul berii românești cu care mă obișnuisem atât de greu.

Cu ocazia unei vizite făcute mătușii la sat, m-am dus seara cu vărul meu într-o cafenea unde, printre membrii orchestrei care presta acolo, l-am recunoscut pe prietenul Rakara. Chiar dacă stăteam la două capete opuse ale aceleiași străzi, nu știu dacă ne-am mai văzut de câteva ori după terminarea școlii generale. În acea vreme el a învățat să cânte bine la claviatură. Era bun chiar și față de standardele din Šabac, oraș care n-a dus niciodată lipsă de muzicieni. I-am făcut cu mâna, așa că în pauză a venit la masa mea. În timp ce vorbeam despre colegii de odinioară, am fost întrerupți de primarul din satul Koceljeva care a venit și l-a salutat, sărutându-l pe obraz de trei ori, așa cum impunea noul obicei al vremurilor.

N-am putut să nu-mi aduc aminte de previziunile bătrânului nostru învățător care nu se îndepliniseră întocmai. Ajungând să-mi conștientizez propriile slăbiciuni, am devenit mai delăsător față de cele ale altora. După închiderea localului, m-am urcat într-o mașină alături de Rakara și încă doi colegi de-ai lui din orchestră. Trecând de Vladimirci, am luat-o pe drumul către Obrenovac și am cotit-o la stânga spre Šabac. După câțiva kilometri ne-am oprit în fața unei crâșme. Și acolo muzica își încheiase programul. În timp ce ultimii oaspeți își isprăveau băuturile, proprietarul ne-a pus pe masă un pește prăjit, prins în ziua respectivă în râul Sava. După cină tovarășii mei au început să joace cărți. Unul dintre muzicanți s-a ridicat la un moment dat de la masă, s-a dus în colțul cu instrumente, și-a pus acordeonul pe piept și, uitându-se în zare prin geamul deschis, a început să cânte un cântec vechi, pe care nu-l auzisem de multă vreme. După primele acorduri contrabasistul s-a ridicat la rândul său, și-a luat instrumentul și l-a acompaniat. Noi, ceilalți, ne aflam între cei doi. Peste șpilurile de cărți erau aruncate multe bancnote mari, în timp ce noi țineam tactul bătând din picior sub masă. Miezul nopții trecuse de mult, însă pe drumul Belgradului încă mai circulau mașini. Luminile farurilor luminau sporadic chipul acordeonistului. El, cu privirea pierdută undeva în zare, părea că nu observă acest lucru.

Iarna următoare înghețam în gara din Timișoara așteptând trenul de la Belgrad spre București. Dispecerul a anunțat timp de jumătate de oră că trenul trebuie să ajungă în câteva minute. În timp ce mă plimbam de colo-colo pe peron încercând să mă încălzesc, a observat un tânăr cu rucsac mic în spate și o chitară băgată în husă. Având în vedere că-n fiecare noapte vagoanele de dormit iugoslave și românești se schimbau între ele, mă rugam ca acum să fie al nostru fiindcă era încălzit.

Înainte să oprească trenul în gară, am recunoscut literele chirilice de pe vagon. Îl știam deja și pe însoțitor.
- Hai, frate, ai cabina numărul trei.

Am lăsat lucrurile și m-am dus în vagonul de călători, să văd dacă e vreunul dintre cunoscuții mei care merg spre București. Când m-am întors, în cabină era un tânăr; stătea sprijinit de chiuvetă cu chitara în mână. M-am dus să-l caut pe conductor, să mă plâng. "Am fost nevoit să-l primesc, a intervenit pentru el conductorul român. N-am avut nicio cabină goală în care să-l bag", mi-a zis.

În timp ce mă întorceam, am auzit niște sunete produse de instrument. La finalul cântecului mi-a spus că tocmai a susținut un concert la Timișoara.
- Ești cunoscut? l-am întrebat.
- Păăi... a râs el.

A început al doilea cântec. Semăna cu Đorđe Balašević^[i]. L-am întrebat dacă a auzit de el, mi-a răspuns că nu.
- Se poate o bere?
- De ce nu, a spus zâmbind.

Nu m-a lăsat să aduc încă două. Mi-a făcut semn că acum e rândul lui și a ieșit din cabină. Știind că românii n-aveau voie să posede valută, am fost mirat când l-am văzut întorcându-se cu două beri belgrădene. Numai ce le-am isprăvit că trenul a și ajuns la Lugoj. Auzeam loviturile acarului cu ciocanul în șine și zumzetul călătorilor care urcau în vagoane. În timp ce priveam luminile din spatele său de pe peron, el cânta și dezmierda chitara cu degetele. Decuplat de lumea din jur, îmi amintea de amicul meu acordeonist. Când am adus a treia tură de bere, s-a oprit din cântat și și-a ridicat privirea către mine.
- Ai băut vreodată bere Azuga? m-a întrebat.

Fără să aștepte vreun răspuns, s-a ridicat în picioare și și-a desfăcut rucsacul. Printre hainele de schimb erau patru sticle de Azuga. Văzând că poate face rost de un produs atât de rar, l-am crezut pe cuvânt că e un muzician cunoscut. A fost, într-adevăr, cea mai bună bere românească pe care am băut-o până atunci. Când mi-a propus să le bem și pe celelalte două, am refuzat știind cât de greu se găsește.

A doua zi dimineață, controlorul ne-a trezit când mai erau zece kilometri până la București. Când am venit cu două cafele, cântărețul mi-a propus să vin la concertul lui din seara respectivă. Mi-a zis numele teatrului în care se va ține evenimentul. Puteam să mai aduc pe cineva cu mine. Trebuia doar să vin în holul de la intrare cu zece minute înainte de începere, el va ieși și-mi va da biletele. Ne-am despărțit ca doi prieteni de pahar. Trecând pe lângă magazinul în care lucra Mihaela, am intrat și i-am povestit cu cine am călătorit. Mi-a zis că sora ei mai mare îl adoră pe Nicu Alifantis, așa că după masă am trecut până la ea. Mi-a deschis doamna Dorina. Angelica tocmai trebuia să se întoarcă de la serviciu, era profesoară într-o localitate din apropierea Bucureștiului. Chiar dacă obosită, a acceptat cu entuziasm să mergem împreună la concert. Știa și locația, mai fusese pe acolo. Am ajuns exact la timp și l-am surprins pe amicul meu în holul teatrului. M-a întâmpinat cu zâmbetul pe față și mi-a dat cele două bilete. Sala nu era mare, dar nu mai găseai niciun loc liber. Am observat că publicul știa versurile, toți băteau din palme de la primele acorduri. Uitându-mă din lateral la Angelica cum îl privește pe cântărețul de pe scenă cu ochii înflăcărați și o expresie entuziasmată a feței, concertul de noaptea trecută mi s-a părut, totuși, mai bun.

Citiți un alt fragment din această carte aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.