Hitler, Stalin, mama și tata

Citiți prefața acestei cărți aici.


O carte remarcabilă, o relatare epică a calvarului trăit de familiile Wiener și Finkelstein în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Faptul că părinții lui Daniel Finkelstein au reușit să supraviețuiască eforturilor sovieticilor și naziștilor de a-i elimina pe evrei este aproape incredibil. Autorul arată că nu a avut doar curaj, ci și o sensibilitate atunci când a luat hotărârea de a așterne pe hârtie istoria familiei lui. Pentru că citind înlănțuirea sensibilă a întâmplărilor petrecute în aceste două familii (ale mamei și tatălui autorului) - desfășurate în Germania, Polonia, Olanda, Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite - ajungem să înțelegem că supraviețuirea acestor evrei a fost de-a dreptul una miraculoasă. Nici naziștii, nici comuniștii n-au reușit să distrugă demnitatea și dârzenia acestor oameni, iar greutățile prin care au trecut i-au întărit, nu i-au îngenuncheat pe aceștia. Mesajul acestei cărți despre supraviețuire, suferințe, miracole și rezistență este unul puternic, iar după ce termini de citit întreaga relatare a lui Daniel Finkelstein înțelegi cu adevărat de ce autorul spune că în bătălia cu Hitler și Stalin, părinții lui au fost cei care au ieșit învingători. Cartea este o poveste nu doar despre teroare, ci și despre dragoste. O istorie fascinantă și emoționantă a unor familii greu încercate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.


Într-un weekend de martie din 1920, o mașină cu steaguri diplomatice a pornit spre Cancelaria Reich-ului din Berlin pentru o întrevedere cu cancelarul Germaniei. Numai că bărbatul care mergea la respectiva întrevedere nu era diplomat, întâlnirea nu fusese programată, iar cancelarul Germaniei nu era de fapt cancelar, doar pretindea că este.

În orele haotice de dinaintea acestui incident bizar, la Berlin avusese loc o lovitură de stat. În timp ce coloanele de soldați cu bocanci și căști cu svastici ocupau clădirile guvernamentale, Cabinetul fugise, îndreptându-se spre Dresda într-un convoi de mașini. În locul său fusese instalată o administrație condusă de un bărbat corpolent, cu gât gros și capul ras, pe nume Wolfgang von Kapp, conducătorul Partidului Patriei Germane, un om controlat de militarii de extrema-dreaptă.

Cauzele loviturii de stat erau diverse, programul politic al conspiratorilor era confuz, dar Alfred Wiener, bunicul meu din partea mamei, era convins că această schimbare de regim nu anunța nimic bun. Oamenii care preluaseră puterea erau exact de tipul celor în privința cărora avertizase pe toată lumea de când se întorsese din război. Extremiști convinși de diverse teorii ale conspirației despre felul în care fusese trădată Germania și, în plus - iar acest aspect era cel mai negativ dintre toate, din punctul de vedere al lui Alfred -, convinși că evreii se aflau la originea tuturor problemelor țării.

Pe cale de consecință, bunicul s-a gândit că trebuia să facă ceva în privința asta. A convins un prieten - se pricepea de minune să fie convingător - să-i împrumute mașina diplomatică, a condus printre coloanele de rebeli și s-a oprit în fața Cancelariei Reich-ului. Apoi a coborât din mașină, a cerut să se vadă cu Kapp, a reușit, nu se știe cum, să obțină acest lucru și i-a prezentat protestele sale cu privire la antisemitism.

În acel context, e posibil ca Alfred să fi avut noroc că lovitura de stat a eșuat câteva zile mai târziu, iar Kapp a fugit într-un taxi, cu toate bunurile sale lumești prinse pe acoperișul mașinii, legate într-un cearșaf. Dacă lovitura de stat ar fi reușit, e puțin probabil că Alfred ar mai fi avut mult de trăit.

Confruntarea respectivă era tipică pentru comportamentul lui Alfred. Era un gest neînfricat, aproape inconștient, era clarvăzător, pentru că Alfred înțelegea pericolul pe care-l reprezentau extremiștii pentru evreii din Germania, era profetic, pentru că intuise înaintea multor altora ce ar fi putut să-i aștepte pe evrei, era o asumare a responsabilității personale pentru soarta coreligionarilor săi și era o manifestare a credinței lui aproape infinite, de un optimism aproape nețărmurit, că argumentele raționale și insistența de a spune adevărul puteau schimba lucrurile.

Aceste trăsături de caracter sunt responsabile pentru faptul că și-a condus viața și cariera de la triumf la dezastru, iar apoi spre un alt triumf. Trebuie să aducem laudele cuvenite calităților unui mare om și criticile cuvenite convingerilor și comportamentului unui naiv. Lor li se datorează faptul că a devenit unul dintre liderii evreimii germane și a rămas în acea poziție în tumultuoșii ani douăzeci și treizeci ai secolului trecut, pe măsură ce naziștii deveneau o amenințare din ce în ce mai mare. A luat cu el în exil aceste calități și convingeri, după ce o întrevedere avută cu Hermann Göring și amenințările care au urmat l-au convins fără drept de apel că trebuia să plece din Germania.

La sfârșitul anului 1918, Alfred Wiener s-a întors la Berlin după mai bine de trei ani în care luptase în război, dar și-a dat seama că, pentru el, bătălia abia începea.

Respectase fără nicio ezitare sau rezervă ordinul de încorporare pe care-l primise în aprilie 1915. Simțea un puternic atașament față de națiunea sa și îndatoririle pe care i le impunea, valori cărora, în cazul multor evrei germani, li se adăuga o puternică dorință de-a înfrânge Rusia, țara pogromurilor barbare. Luptase pe fronturile de vest și est, se războise cu artilerie grea și vehicule blindate, lucrase ca interpret în timpul campaniei germano-turce și editase ziarul armatei în Ierusalim și Damasc. Și aproape că murise. Un acces sever de dizenterie riscase să-i încheie campania și viața la începutul anului 1917. Primise două medalii pentru bravura în luptă - Crucea de Fier (clasa a II-a) și Steaua Gallipoli. Ambele medalii erau onorabile, mai degrabă decât spectaculoase, dar Alfred era mândru de serviciul lui militar.

Oamenii spuneau multe lucruri despre Alfred - că avea simțul umorului, că-i plăcea să citească, că își pierduse părul de tânăr, că-și făcea ușor prieteni, că muncea mult, că era dogmatic; după moartea lui, ziarele s-au umplut de articole care încercau să-i descrie înfățișarea și personalitatea, să surprindă motivele pentru care era atât de fermecător. Dar, dacă l-ar fi întrebat cineva, și-ar fi dorit ca fiecare descriere a sa să înceapă cu faptul că era german.

S-a născut în 1885 la Potsdam, iar unul dintre apropiații săi, marea sociologă Eva Reichmann, a remarcat după moartea lui următoarele:


De-a lungul vieții sale, a continuat să nutrească acest puternic atașament față de țara și cultura sa. Din pricina ideii sale romantice de națiune, lucrurile prin care a trecut - exilul, pierderea cetățeniei, modul în care Holocaustul i-a distrus familia, distrugerea valorilor liberale pe care le asocia cu firea mai bună a țării sale - au reprezentat o tragedie deosebit de dureroasă.

Numai că Alfred era, firește, un anumit soi de german. Era un evreu german, două cuvinte care, după părerea lui, se asortau de minune. Când avea trei ani, Alfred s-a mutat la Bentschen, un târguleț aflat în apropierea graniței cu Polonia, unde tatăl său deschisese o mercerie. Aceasta a fost perioada în care s-a format identitatea evreiască relativ originală a lui Alfred, înainte de a se întoarce la Potsdam, la vârsta de doisprezece ani.

După cum avea să-și amintească mai târziu Alfred, la Bentschen "exista o sinagogă frumoasă, care fusese minunat renovată și inaugurată în mod solemn, cu ajutorul binecuvântatului meu tată, în anii în care am locuit acolo", dar "viața evreiască era expresia părții așa-zise moderne a comunității, care nu vizita acest lăcaș de cult decât în zilele de mare sărbătoare".

Iudaismul lui Alfred avea să rămână mereu un amestec particular de modernitate și ortodoxie. Era un tradiționalist religios care nu respecta regulile privind alimentația și nu dădea foarte des pe la sinagogă. Angajamentul lui era unul serios - studiase la Academia pentru Științele Iudaismului din Berlin și plănuise la un moment dat să se facă rabin -, dar în centrul său se aflau învățăturile ebraice și apartenența la comunitate, nu respectarea datinilor. La el acasă, familia lua mereu masa de sabat vineri seara, dar mâncarea nu era neapărat cușer. Acorda o atenție deosebită educației evreiești a copiilor săi, asigurându-se că beneficiau de tutori speciali, dar rămânea acasă cât timp restul familiei mergea la sinagogă.

Din multe puncte de vedere, Alfred nu era un om convențional. Profunzimea și intensitatea preocupărilor sale intelectuale erau neobișnuite. Un prieten a spus despre el, ani mai târziu, că "era condus de o adevărată venerație pentru puterea, magia aproape, a cuvântului tipărit; pentru el, orice tipăritură era sacră, iar coșul pentru deșeuri de hârtie era folosit cu parcimonie". Era "preocupat de cărți, despre care știa cam tot ce e de știut".

Când avea puțin peste douăzeci de ani, petrecuse o perioadă călătorind și studiind în Egipt, Siria și Palestina și se îndrăgostise de Orientul Mijlociu, iar la întoarcerea în Germania scrisese o teză de doctorat pe tema poveștilor arabe despre alinarea greutăților vieții. La nunta părinților mei, apucase să spună vreo două propoziții din discursul standard al tatălui miresei, după care-l observase printre invitați pe Paul Kahle, expert în studiile biblice ebraice și bun prieten de-al lui. Schimbase subiectul, trecând la egiptologie și continuând pe aceeași temă cât timp a avut cuvântul.

Și totuși, aceste trăsături ale sale nu erau unice, deși nici pe departe des întâlnite. Alfred aparținea unui grup restrâns, dar ușor de recunoscut: cel al intelectualilor evrei din Germania - filosofii, avocații, doctorii, fizicienii și psihanaliștii pe care Hitler avea să încerce, și în mare parte să reușească, să-i decimeze. Iar acest grup făcea parte dintr-o clasă mai largă, cea a burgheziei evreiești, care, după ce primise în sfârșit cetățenia în timpul primei jumătăți a secolului al nouăsprezecelea, își dorea să vadă îndeplinite promisiunile despre emanciparea civilă și socială care-i fuseseră făcute.

Evreii din Germania se mutaseră în orașele mari, deveniseră creatori și consumatori de cultură și artă, construiseră afaceri și-și educaseră copiii în vederea unei meserii, căpătând o bună reprezentare în rândurile celor mai bogați și cultivați membri ai societății berlineze. Toate acestea reprezentau progrese, iar acum li se deschidea perspectiva egalității sociale și civile depline, a acceptării depline, pe care nu le obținuseră deocamdată.

La întoarcerea din serviciul militar, Alfred vedea mai puține motive de optimism. În ciuda camaraderiei de care se bucurase în timpul războiului, a afecțiunii sale la adresa veteranilor cu care împărțise tancurile și tranșeele, el percepuse consecințele înfrângerii asupra colegilor săi de arme, faptul că aceasta îi înveninase, determinându-i să caute un țap ispășitor. Și își dădea seama că pentru evrei viitorul ar fi putut rezerva nu acceptarea ca egali, ci intimidarea și moartea. Combaterea acestei posibilități avea să fie noua lui bătălie.

"O imensă furtună antisemită s-a abătut asupra noastră, o furtună care nu a luat naștere conform legilor fizicii, ci prin intermediul fondurilor nelimitate acordate câtorva organizații abil conduse, care au stimulat-o și au încurajat-o, străduindu-se, zeloase, să o amplifice" sunt primele cuvinte din Preludiu la un pogrom?, broșura pe care a publicat-o în 1919, ca prim efort major al acelei bătălii.

Cercetătorii sunt de acord că a fost o publicație neobișnuit de ciudată și prescientă, prevestind înaintea aproape oricui altcuiva dezastrul care avea să vină. Alfred ar avea toate motivele să susțină că el a fost primul european care a tras semnalul de alarmă.

Chiar și douăzeci de ani mai târziu, încă mai existau multe persoane care nu-și dădeau seama cât de grav era sentimentul antisemit din Germania și ce consecințe ar fi putut avea. Și totuși, iată ce avertisment lansa Alfred la doar câteva luni după armistițiul care pusese capăt Primului Război Mondial:


Observase semnele. Oamenii de pe stradă care vorbeau despre "tentația de a jefui magazinele evreiești, de a ucide și de a schilodi", broșurile în care "nouă, evreilor, ni se pun din nou în cârcă acuzații privind săvârșirea unor omoruri ritualice în scopul producerii cârnaților din carne de oaie" și în care se emit avertizări cu privire la "relațiile sexuale cu evrei și alte persoane cu tonsuri", campaniile de boicotare a magazinelor evreiești, scrisorile deschise în care se anunță că evreii merită să moară, promisiunile publice că "ne vom debarasa în curând, integral și fără milă, de aceste lipitori, evreii". Și, în spatele tuturor acestora, observase prezența banilor care finanțau milițiile antisemite și infiltrarea unor agitatori plătiți în consiliile mișcării muncitorești.

Acesta să fie, se întreba el, "felul în care le mulțumește patria noastră miilor și miilor de soldați evrei care și-au vărsat sângele pentru noi toți, fără să ia în considerare religia sau originile, și care zac astăzi sub iarba din cimitire"? Se abținea să adauge, deși ar fi putut să o facă, faptul că el însuși aproape că ajunsese să zacă sub iarba dintr-un cimitir.

Încheia cu un apel către germanii de treabă, printre care crezuse că trăiește întreaga lui viață, îndemnându-i să vadă ce se întâmpla și să ia atitudine.


Numai că binele nu a fost încurajat, răului nu i s-a opus rezistență, iar istoria le-a relatat urmașilor lui Alfred despre crime odioase și violență.

Sub cuvintele "Preludiu la un pogrom?", pe pagina de titlu a lucrării lui Alfred se afla subtitlul "Informații pentru oamenii cu bun-simț". Aceasta era mereu abordarea lui, cea de a încerca să respingă minciunile și neînțelegerile cu ajutorul adevărului, disecând cu meticulozitate argumentele și jignirile adversarilor. Cu toate acestea, scrierile lui erau adesea pline de pasiune și profund personale. Acest lucru reflecta angajamentul său față de ideile liberale, credința în evreul german emancipat, dar nu numai atât, ci și îngrijorarea pentru siguranța sa și a familiei sale.

Alfred Wiener nu lupta numai pentru progresul drepturilor civile sau, cum ar fi spus el, protejarea civilizației în fața barbariei, ci și dintr-un motiv mult mai simplu. Lupta pentru a fi lăsat să trăiască în pace, cu cărțile și cercetările lui, cu dezbaterile docte purtate cu prietenii. Să trăiască în pace, cu soția și copiii lui.

Pentru că, deși întâlnise ură când se întorsese de pe front, găsise și dragoste. Iar în vara anului 1921, bunicii mei s-au căsătorit.

Alfred făcuse cunoștință cu viitoarea lui soție prin intermediul unuia dintre prietenii săi din armată, Jan Abraham, care-l invitase la el acasă pentru a face cunoștință cu Gertrud Saulmann, femeia căreia îi făcea curte. Sora mezină a lui Trude, Margarete, era de față și în curând ea și Alfred formau un cuplu.

Din anumite puncte de vedere superficiale, Alfred și Grete nu se potriveau prea bine. Grete era cu aproape zece ani mai tânără decât el și considerabil mai înaltă (ea avea aproape un metru optzeci, iar Alfred în jur de un metru șaptezeci). Din punct de vedere intelectual și cultural, însă, se potriveau deosebit de bine.

Născută la Hamburg în 1895, fiica unui proprietar de fabrici și afacerist, Grete își demonstrase curând abilitățile academice, reușind să stăpânească patru limbi înainte ca războiul să-i întrerupă studiile. După aceea, petrecuse anii 1914-1917 în orașul natal, lucrând pentru Crucea Roșie la gară, locul în care trupele plecau la război, iar răniții se întorceau acasă. Mai târziu, a început să facă genul acela de muncă pe care avea să-l practice de-a lungul întregii ei vieți, ajutând familiile care ajunseseră la sapă de lemn din pricina conflictelor. Ca voluntar la centrul de ajutor în război din Hamburg, Grete administra câteva bucătării care ofereau hrană ieftină și un depozit central din care erau redistribuite donațiile - haine, pantofi și bunuri casnice. Astfel, s-a pregătit pentru vremurile în care a fost ea însăși refugiată și a ajutat oameni aflați în aceeași situație.

În 1917 și-a reluat educația, studiind economia la Bonn, Berlin și Freiburg și obținând, în final, o diplomă de doctorat. La începutul anilor 1920, aceasta era o distincție academică rareori acordată femeilor și făcea din ea partenera ideală pentru Alfred, pentru că-i împărtășea înclinația spre studiu și avea abilități academice similare sau chiar superioare. Grete a continuat prin a fi secretara asociației profesionale a economistelor din Germania, prin a lua parte la congresul Asociației Femeilor Germane și prin a scrie articole și lucrări în care studia sistemul economic nazist.

Teza ei de doctorat avea drept subiect ideile unui grup de promotori extremi ai pieței libere care-și formaseră propriul partid politic la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Ea compara ideile lor libertariene cu cele ale economiștilor clasici din Anglia. Grete susținea că extremiștii distorsionaseră ideile economice în propriile lor scopuri ideologice. Acesta era unghiul din care ataca și sistemul economic național-socialist. Cu alte cuvinte, Grete prefera analiza riguroasă, bazată pe dovezi și care se ferea de extreme - o abordare intelectuală asemănătoare cu a lui Alfred.

Au mai existat două aspecte care i-au ajutat pe Grete și Alfred să-și consolideze parteneriatul. Primul a fost faptul că Jan, prietenul lui Alfred din armată, s-a căsătorit cu Trude, sora Gretei. Între cele două surori era o diferență de vârstă de mai puțin de zece luni și aveau o relație neobișnuit de apropiată. Ei patru - Jan și Trude, Alfred și Grete - trăiau aproape ca o familie extinsă, iar când unul dintre cupluri își schimba domiciliul celălalt se muta la rândul său în apropiere. Cel de-al doilea aspect a fost faptul că ambii soți Wiener simțeau un puternic devotament pentru iudaism și își propuneau să-și mențină ambele identități, de germani și de evrei, fără să o sacrifice pe vreuna în defavoarea celeilalte. Grete era mai puțin înclinată spre iudaismul ortodox decât Alfred, dar respecta cu mai multă strictețe datinile. Din acest punct de vedere, între ei exista un echilibru perfect.

Căsătoria lui Grete cu Alfred era un parteneriat, dar nu chiar unul între egali. Inegalitatea era rodul diferenței de vârstă și al ideilor tradiționale despre rolul bărbaților și al femeilor. Grete și-a asumat sarcina de a-l asista pe Alfred în munca sa, susținându-i idealurile și cauzele, atât ca mână de ajutor, cât și ca secretară. Și, pe măsură ce au început să aibă copii, Grete se ocupa de aproape tot ce ținea de creșterea acestora și de munca în gospodărie. Și de gătit. Mama mea obișnuia să spună că tatăl ei nu știa nici măcar să fiarbă un ou și, atunci când râdeam, mă asigura că nu glumea:
- Nu, serios, chiar nu știa.

Primul copil al cuplului s-a născut destul de repede după căsătorie. Singurul lor fiu, botezat Carl, în onoarea tatălui lui Alfred, s-a născut în 1922, dar tragedia a lovit familia, iar băiețelul a murit la cinci ani, din cauza unei apendicite. Ruth, primul lor copil care a supraviețuit anilor prunciei, s-a născut abia în 1927, iar sora ei mai mică, Eva, i-a urmat în 1930. Pe cale de consecință, fetele nu-și amintesc prea multe despre viața lor din cartierul Charlottenburg din Berlin, unde se mutaseră Grete și Alfred și de unde s-au văzut nevoiți să plece în 1933.

Mai puțin câteva frânturi de informații: își aminteau că trăiseră într-un apartament care nu se afla la parter, că mergeau uneori la plajă, inclusiv într-o ocazie în care Ruth aproape că se înecase, iar Alfred fusese nevoit să sară după ea în apă cu toate hainele pe el, că (în mod inevitabil) Jan, Trude și, după un timp, fiul lor Fritz locuiau în apropiere, că locuința familiei Wiener era plină de mobile continentale masive, dar și mai plină de cărți, și că postura tipică a tatălui lor era să stea pe scaunul din biroul său, fumând un trabuc și înconjurat de hârțoage.

Când era acasă, mai precis. Pentru că fetele își mai aminteau și lungile lui perioade de absență. Se bucurau de existența obișnuită a unei familii din clasa mijlocie, dar Alfred își petrecea majoritatea timpului afară, în lume, luptând pentru a proteja acea viață, fără să apuce prea mult să o trăiască.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.