Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei

Citiți o cronică a acestei cărți aici.

Annie Ernaux (n. 1940) s-a născut în Normandia, unde și-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. Până în anul 2000 a fost profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu-și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în timpul vieții în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară Anii, Locul, Un tânăr și Evenimentul.
Anulând granițele dintre ficțiune și memorialistică, naratoarea anonimă din Pasiune simplă documentează reacțiile, dorințele, umilințele unei femei consumate timp de doi ani de pasiunea pentru un străin căsătorit. Fiecare cuvânt, întâmplare ori persoană cei iese în cale îi prilejuiește o legătură cu cel iubit ori îi provoacă o indiferență glacială. Nu există cale de mijloc, așa cum luciditatea extremă nu oferă scăpare din fața acestei pasiuni mistuitoare.

În Confesiunea adolescentei, naratoarea readuce la viață vara anului 1958, când s-a dăruit pentru prima oară unui bărbat. Abia împlinise 18 ani, iar bărbatul a preferat s-o uite și să-și continue viața ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. După 50 de ani, scriitoarea își dă seama că s-ar putea întoarce la fata de atunci, pe care încercase din răsputeri s-o uite. În cursul acestui proces, va descoperi că acea fată care fusese cândva este originea vitală, violentă și dureroasă a identității ei de scriitoare.

"Un monument închinat pasiunilor care sfidează orice explicație simplă." (The New York Times Book Review)

"Succesul nu înseamnă mai nimic pentru mine. Nu are aproape nicio influență asupra a ceea ce fac sau asupra felului în care mă privesc pe mine însămi. Trăiesc pentru a scrie. Mare parte a timpului scriu aici, în casa mea. Câteodată mă întreb dacă nu cumva am ratat ceva subordonând totul scrisului. Dar poate acesta e motivul pentru care mă aflu aici." (Annie Ernaux)

"Annie Ernaux este autoarea uneia dintre cele mai importante opere din literatura franceză." (Édouard Louis)

"Annie Ernaux este o memorialistă atipică: își abordează memoria cu neîncredere... Ea nu dezgroapă trecutul, nu afirmă că ar avea acces la el, ci mai curând îl accesează selectiv." (Madeleine Schwartz, The New Yorker)

"Încă o explorare plină de emoție, de onestitate neînfricată a dorinței feminine, a rușinii și a pasiunii intelectuale, purtând semnătura incomparabilei Annie Ernaux." (Sigrid Nunez)


Mai devreme, la ieșirea dintr-un magazin universal din Oxford Street, o mână s-a pus pe un braț. Nu era al meu. O femeie micuță, cu părul negru, într-un taior albastru, izbitor de urâtă - un nas ca un țăruș în mijlocul feței -, a obligat-o pe R. să o urmeze în magazin, interzicându-mi ferm să o însoțesc. O paznică. În raionul de accesorii de la parter, unde ne hotărâserăm de comun acord să operăm, eu nu putusem să fur nimic, ciudat, dar nu mă simțeam în largul meu, eram stânjenită, spunându-i de mai multe ori lui R., pe cale să acționeze fără griji, "Nu știu ce am, n-am tupeu", de ciudă că nu pot să o imit.

În acea ceainărie din Tottenham, unde fără îndoială i-am spus lui R. că o să o aștept, fata pe care o văd stând singură la o masă, în jacheta ei maro de antilopă, privind spre ușă (unde până la urmă va apărea doamna care o angajase pe R., avertizată de poliție), simte ea altceva decât stupoare - deci nu a fost un joc? - și ușurarea de a fi fost cruțată de către soartă într-un fel de neînțeles, un soi de miracol? Ceea ce astăzi mi se pare că rezultă pur și simplu dintr-o anumită permeabilitate a persoanei mele la prezența și privirea celorlalți. Cu toate acestea, este imposibil să nu presupunem că e străbătută de certitudinea că viața ei a devenit o ratare totală, dar nu știu dacă îi fixează originea - așa cum am făcut eu mai târziu - în colonie.

R. a făcut față, a negat totul cu aplomb, în ciuda perechii de mănuși și a altor fleacuri găsite în buzunarele ei. Familia sa engleză a salvat-o de la noaptea în închisoare, plătind o cauțiune de douăzeci de lire. S-a prezentat la tribunal săptămâna următoare și eu am depus mărturie despre nevinovăția ei, jurând pe Biblie - a trebuit să fac progrese la engleză; am simțit aceeași hotărâre ca pentru trecerea unui examen. Familia Portner m-a considerat marvellous. Avocatul lui R. și-a încheiat pledoaria implorând instanța să privească fața acuzatei - nu este însăși imaginea nevinovăției? -, arătându-i chipul rotund încadrat de părul atunci tuns à la Jean Seberg (datorită filmului Bonjour tristesse pe care tocmai îl văzuserăm), în același timp transmițând și certitudinea că chipul respingător și răutăcios al paznicei demonstra falsitatea acuzațiilor ei. R. a fost găsită nevinovată. Escapada noastră, al cărei rezultat era, per total, glorios, durase două luni și jumătate.

Chemarea la ordine a unei societăți care nu avea pentru noi nicio consistență juridică, care se reducea la elementele ei vizibile, a spart bula jucăușă în care trăiam. Chemând-o pe R. să se prezinte în fața justiției, forțându-mă pe mine să depun un jurământ, Anglia a avut grijă de noi și ne-a făcut conștiente de acțiunile noastre. Victoria asupra legii a facilitat uitarea. Comparând ceea ce ni s-a întâmplat cu ce putea fi mai rău în 1960 pentru o fată, R. a ajuns la concluzia corectă: e mai bine decât să rămâi însărcinată. Mi se pare că am încetat să mai vorbim despre asta foarte repede. Un secret rușinos comun.

Ultima imagine reală pe care o am cu R. este a unei tinere femei deloc vesele, într-o rochie galbenă de vară și un cardigan albastru, care se îndepărtează împreună cu soțul și fiica ei pe o alee din parcul termal din Saint-Honoré-les-Bains, urcându-se într-o mașină din parcare, într-o dimineață de la sfârșitul lui august 1971. Nu știu cum s-a maturizat. Tot acest timp scurs și această lipsă de informații au acționat asupra mea ca o justificare de a relata faptele care au implicat-o. De parcă cea care a dispărut din viața mea în urmă cu mai bine de jumătate de secol nu mai exista nicăieri - sau că eu îi neg orice altceva în afară de perioada petrecută alături de mine. Când am început să scriu, printr-un șiretlic inconștient, am lăsat constant în suspensie întrebarea asupra dreptului meu de a divulga ceva despre ea. Într-un fel, mi-am blocat scrupulele pentru a ajunge la punctul - actual - unde știu că îmi este imposibil să înlătur - să sacrific - tot ce am scris deja despre ea. Lucru valabil și pentru ceea ce am scris despre mine. În asta constă diferența față de o operă de ficțiune. Nu există niciun aranjament posibil cu realitatea, cu ceea ce s-a întâmplat, înregistrat în arhivele unui tribunal din Londra, cu numele noastre, ea ca acuzată și eu ca martor al apărării.

Ce flux de gânduri, de amintiri, ce realitate subiectivă pot să-i atribui celei din singura poză pe care o am cu mine la slujba "contra masă și cazare" în Anglia, făcută de R. la piscina în aer liber din Finchley, o fotografie alb-negru 5×5, prost încadrată, unde mă văd foarte departe, așezată pe pavajul cu dale, cu un câmp și copaci în fundal? Dacă nu, cu siguranță, tot ceea ce mi se pare astăzi că sunt premisele a ceea ce voi deveni după aceea - sau cred că am devenit.

Un coc blond, înalt și pufos à la Brigitte Bardot, un bikini - cel albastru de la Selfridges - ochelari de soare, o ipostază studiată - un braț întins, sprijinit de pavaj, celălalt întins alene pe picioarele îndoite -, care scoate în evidență talia fină și sânii, evident falși, rezultați din căptușeala cu burete "pentru volum" din interiorul sutienului. Văd poza unei tinere cu aspect de pin-up girl. Annie D. a reușit să fie, la o scară mai mare, blonda coloniei, blonda lui H. Numai că este o pin-up rece, bulimică și fără ciclu, care respinge cu aroganță avansurile masculine. "La piscină am vorbit cu trei băieți, un elvețian, un austriac, un german. A fost amuzant, interesant, dar aluziile lor m-au făcut să dau înapoi și relațiile noastre s-au încheiat acolo." Scrisoarea din 18 august 1960.

Toată memoria coloniei este înconjurată de ziduri. Un trecut al "fetei de nimic", pe care prezența lui R., "o adevărată domnișoară", l-a refulat. Fără să-i fac confidențe lui R., îmi consolidez uitarea. Alături de ea, ușor, îmi construiesc respectabilitatea. Indiferent dacă și-a pierdut sau nu virginitatea biologică, fata "un pic cam curvă" redevine "o adevărată domnișoară". Cine și-o mai amintește acum pe prima? Chiar nimeni.

Când stă întinsă cu ochii închiși pe prosopul de baie, fata din fotografie se simte, așa cum voi scrie într-o scrisoare, "la mii de leghe de vechiul meu eu". Mi-o imaginez traversată de imaginile copilăriei ei. Fiindcă tocmai la Londra zgomotul unui avion pe cer a adus-o înapoi, într-o după-amiază, la bombardamentele războiului, la sirenele din stradă, cu un fel de blândețe. Își vede părinții în depărtare, bătrâni, puțin ridicoli și amabili în mica lor afacere, într-un fel de iubire despărțită. Este ca și cum realitatea s-ar pune ea însăși la distanță. Am început să devin o ființă literară, cineva care vede lucrurile de parcă ar trebui scrise într-o zi.

Într-o duminică după-amiază de la sfârșitul lunii august sau începutul lui septembrie 1960, stau singură pe o bancă într-o grădină publică de lângă stația Woodside Park. Este soare. Copiii se joacă. Am luat cu mine ceva cu care să scriu. Încep un roman. Scriu poate o pagină sau două, sau mai puțin. Poate doar scena asta: o adolescentă este întinsă pe un pat cu un bărbat, se ridică și pleacă în oraș. Din acest început dispărut mi-a mai rămas amintirea sigură a primei propoziții: "Caii dansau încet pe malul mării".

La televizor, la familia Portner, văzusem o scenă care mă tulburase foarte tare. Am văzut, cu încetinitorul, doi cai dresați, ridicați pe picioarele dinapoi, gata să performeze pe o plajă. Cu această imagine, am vrut să sugerez senzația de întindere a timpului și amăgirea actului sexual. Dacă mă refer la romanul foarte scurt pe care l-am scris doi ani mai târziu și care este continuarea acestui început, nu e realitatea poveștii mele cu H. pe care vreau să o spun, e un mod de a nu fi pe lume - de a nu ști să te comporți în ea. Ceva imens și vag, care explică poate de ce nu am continuat zilele următoare, amânând fără îndoială pentru viața viitoare de studentă la Litere (sau la Filosofie, ezitam din cauza lui Beauvoir) scrierea romanului meu. R. nu știa nimic despre intenția mea de a scrie. Eram convinsă că va face tot posibilul să-mi demonstreze nebunia ambiției mele.

Mă întreb dacă, atunci când am început această carte, nu am fost magnetizată de imaginea grădinii din Woodside Park, de fata de pe o bancă, de parcă tot ce se întâmplase începând cu noaptea din colonie ajungea, din cădere în cădere, la acest gest inaugural. Povestea ar fi, așadar, cea a unei traversări periculoase, până în portul scrisului. Și, în cele din urmă, demonstrația edificatoare că ceea ce contează nu este ceea ce se întâmplă, ci ceea ce facem cu ceea ce se întâmplă. Toate acestea provin din credințe liniștitoare, menite să se închisteze din ce în ce mai profund în sine odată cu trecerea anilor, dar al căror adevăr este, de fapt, imposibil de stabilit.

În ianuarie 1989, am fost la Londra pentru un weekend, împreună cu mai mulți scriitori, la o întâlnire literară la Barbican Centre. Duminică dimineața, care era liberă, am luat Northern Line până la East Finchley, apoi autobuzul, și am cerut șoferului să oprească la stația Granville Road, cea mai apropiată de casa familiei Portner. Înainte de oprire, am văzut Piscina. Am luat-o pe Kenver Avenue. Casa familiei Portner mi s-a părut destul de mică și banală. La Tally Ho Corner, nu a mai rămas decât Woolworths. tutungeria Rabbit dispăruse, la fel și cinematograful, unde afișul pentru Suddenly, Last Summer, cu Elizabeth Taylor, mă făcuse să îmi doresc enorm să văd filmul (îl voi vedea zece ani mai târziu) și de unde puteai cumpăra pungi mari de floricele fără să intri în sală. Am luat metroul înapoi la Woodside Park. Nu-mi amintesc să fi văzut din nou grădina. Când am ajuns acasă, am scris în jurnal: "Toți participanții la colocviu s-au năpustit în muzee, iar eu, în North Finchley, în viața mea trecută. Nu sunt interesată de cultură, există un singur lucru care contează pentru mine, să înșfac viața, timpul, să înțeleg și să mă bucur".

Acesta este cel mai mare adevăr al poveștii?

Citiți o cronică a acestei cărți aici.