O descifrare a fragilității - Confesiunea adolescentei

Citiți un fragment din această carte aici.

Să scrii un text non-literar despre un text literar scris cu limbajul - simplu, curat, radiografiant - specific unui text non-literar este, într-un fel, ca și când ai încerca să scrii un poem cu scopul de a explica sau analiza un alt poem. Așa că voi încerca să scriu liber, dar nu haotic despre experiența (șocantă, revoltătoare și cumva triumfală a) lecturii cărții Confesiunea adolescentei, scrisă de laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2022, Annie Ernaux.

Cu puțin timp înainte să termin de citit, mă întreb în treacăt dacă impactul unui autor se măsoară mai degrabă prin conștientizarea sau prin neconștientizarea (discreția) prezenței lui în viața noastră. Nu știu dacă faptul că mă gândesc la Confesiunea... lui Ernaux la ora 2 noaptea, în timpul unei petreceri, cântărește mai mult decât că poate, instinctiv, acționez conform cu o filosofie asimilată dintr-o carte de care uit luni de zile. Oricare și de oricâte feluri ar fi răspunsul, cert e că acest text aflat între genuri (roman, memorii, eseu), seducător prin sinceritatea și austeritatea cu care ne dă acces la viața intimă a autoarei (sau mai degrabă la o versiune îndepărtată a ei), are darul de a trezi în noi conștientizarea puterii subtile a sensibilității și a frumuseții devenirii.

"Vara lui 1958", sintagmă ce revine obsesiv pe parcursul cărții, ca un refren menit să transfere în cititor un soi de nostalgie amară, amestec de repulsie și compasiune sau de înțelegere și distanțare, este "o vară fără particularități meteorologice, vara revenirii generalului de Gaulle, a francului greu, [...] a cântecului Dalidei: Mon histoire c'est l'histoire d'un amour", a plecării a mii de soldați în Algeria, dar și una dintre verile în care adolescentele se întrebau "cu un sentiment situat între frică și dorință, dacă aceea va fi vara în care se vor culca pentru prima dată cu un băiat". Ajunsă într-o tabără de vară în S., unde urma să lucreze pentru a strânge bani, chiar cu câteva săptămâni înainte de a împlini optsprezece ani, Annie Duchense, "o adolescentă drăguță, urât pieptănată", provenind dintr-o familie modestă, singură la părinți și, prin urmare, protejată excesiv, visătoare, mândră, "cu orgoliul unei regine", cititoare însetată și elevă strălucită la o școală catolică, trece printr-o experiență atât de traumatizantă, încât este necesară o distanță de cincizeci și șase de ani pentru ca cea care devenise între timp scriitoarea Annie Ernaux să poată scrie despre "fata aceea", pe care și-ar fi dorit cu tot dinadinsul să o uite și care i-a provocat întotdeauna o rușine de nemăsurat. Experiența începerii voluntare a vieții sexuale, însă printr-o manieră abuzivă și de o ignoranță colosală privitor la normalitatea (în sensul de egalitate și respect a) relațiilor dintre bărbați și femei se contopește cu umilințele traiului într-un grup meschin și profund dăunător, cu un comportament inuman (uneori ai senzația că încercau să se răzbune pe persoana - adică pe scriitoarea - care avea să devină ani mai târziu) - "Au stins becul și stau întinși în perechi pe paturi și pe jos. Discurile continuă să se învârtă pe platanul pick-up-ului. Și ea este întinsă pe podea pe o saltea cu Jacques A., sunt goi de la talie în jos, în același sac de dormit. El nu se mai oprește din sărutat, iar ei nu-i plac buzele lui moi. Își împinge penisul, mai puțin gros decât cel al lui H., ea spune nu și că este virgină. O udă între coapse. Mi se pare că ea plânge, în timp ce îi aude pe ceilalți băieți în întuneric informându-se prin glume despre evoluția operațiunilor cu fetele [...]".

Confesiunea adolescentei te trece printr-un tunel bine (auto)documentat de amintiri, evocări și evocări ale unor evocări anterioare, reflecții asupra literaturii și a procesului de scriere a textului pe care tocmai îl citești, care se extind uneori până la căutarea, pe internet sau în cartea de telefoane, a acelor oameni care i-au produs atât de multă suferință. Ca și când autoarea ar vrea să se convingă că, într-adevăr, memoria era o realitate palpabilă, concretă, cu oameni în carne și oase, înainte să devină memorie și, acum, literatură. Reprezentarea experienței unei transformări personale importante este splendid împletită cu cea a transformării experienței respective în literatură; o carte despre devenire care conține și transformarea devenirii în carte. Astfel, iei parte la decizia de a face distincția dintre Annie Ernaux (femeia din 2014) și Annie Duchense (fata din vara lui 1958) prin folosirea atât a pronumelui "eu", cât și "ea" - "Este cel mai crud mod, ca atunci când auzi în spatele unei uși vorbindu-se despre tine și spunând «ea» sau «el» și în acel moment ai senzația că mori".

Prin observații neașteptate și printr-o curajoasă descifrare a fragilității, evitând orice nuanță de lamentație care ar coborî textul în melodramă, folosind, precum îl descrie însăși autoarea, "un tip de scriitură neutră, obiectivă, «plată», în sensul că nu conținea nici metafore, nici semne ale emoției", simți că faci, împreună cu ea, pași mici dar siguri, în încercarea de a empatiza și înțelege câteva versiuni ale sale în diferite perioade ale tinereții (de la adolescenta din '58, la tânăra care studia filosofie, căreia i-a dispărut din motive medicale menstruația pentru câteva luni sau care a lucrat pe timpul verii ca babysitter la Londra) - "Pe măsură ce merg mai departe, simplitatea anterioară a povestirii depuse în memoria mea dispare. A merge până la sfârșitul anului 1958 înseamnă să accepți demolarea interpretărilor acumulate de-a lungul anilor. Să nu netezești nimic. Nu construiesc un personaj de ficțiune. Deconstruiesc fata care eram".

Annie Duchense nu a considerat că trecut printr-un viol, însă mentalitatea vremii în privința relațiilor bărbat-femeie era de așa natură, încât un contact sexual abuziv, indiscutabil și chiar de la sine înțeles submisiv, convertit pe parcurs, în plan mental, într-o poveste romantică, părea să reprezinte un lucru firesc - ceea ce mă face să mă gândesc că oamenii sensibili și visători suferă întotdeauna, doar poate că în unele vremuri mai mult decât în altele.

Astfel, într-un context în care inegalitatea și abuzul erau incluse în normalitate, a fost posibil ca experiența traumatizantă, dureroasă fizic și îndelung umilitoare a începerii vieții sexuale să se preschimbe într-o serie de visări, gesturi, schimbări, evoluții, reușite pentru a-l impresiona, șoca sau cuceri pe el; intimitatea care nu era de fapt intimitate, ci doar goliciune, dezbrăcare și abuz preponderent dar învăluit emoțional, lua în mintea fetei forma unei mari iubiri mult-așteptate, pentru a cărei împlinire avea doar câteva obstacole de trecut ("Este într-o stare de autism din dorința unei alte nopți cu H. Este sigură că o va avea datorită a ceea ce s-a întâmplat între ei, a ceea ce au făcut și nu au făcut încă. El este iubitul ei. Ea așteaptă un semn. Faptul că acesta nu vine o derutează, poate.").

Confesiunea adolescentei are calitatea de a surprinde un moment fragil al tinereții, în care tinzi să identifici sau să confunzi ceea ce ai vrea să ți se întâmple cu ceea ce ți se întâmplă; un soi de orbire care te cucerește atunci când nu ți se împlinesc visurile, dar, totuși, ceva ți se întâmplă, iar dacă un singur element al realității coincide întâmplător cu un element al visului tău, începi să acționezi intuitiv, automat, fidel realității din mintea ta, și nu celei din jurul tău. Traduci lucrurile după propria logică auto-hipnotizantă și nicio dovadă - oricât de clară și puternică - din partea realității nu te poate face să te răzgândești. Annie Ernaux scrie despre stranietatea de a ajunge într-o dimensiune a infernului și de a fi convinsă că aceasta este lumea la care protagonista visa; și că șocul pe care îl resimțea nu se datora decât faptului că așa arată în realitate libertatea, emanciparea, libera exprimare ș.a.m.d. Nu întâmplător romanul începe cu pasajul: "Sunt indivizi influențați de comportamentul celorlalți, de modul în care vorbesc, în care stau picior peste picior, în care își aprind o țigară. Ei sunt prizonieri în existența altora. Într-o zi, mai degrabă într-o noapte, capitulează în fața dorinței și voinței unui singur Celălalt. Ceea ce credeau că sunt dispare fără urmă. Se dizolvă și privesc cum acționează reflexia lor, cum se supune, târâți în cursul necunoscut al lucrurilor. Sunt mereu în întârziere față de voința Celuilalt, care este întotdeauna cu un pas înainte. Nu o ajung niciodată din urmă".

Confesiunea adolescentei transmite o viziune feministă nu pentru că ar dicta sau ar încerca să te învețe cum ar trebui să gândească și să se comporte o femeie, ci pentru că oferă imaginea vie a unui context dăunător și alienant, dominat, la nivel interuman (și, în consecință, și la nivel individual), de o serie de reguli nescrise, absurde și contradictorii, care se cereau urmate cu sfințenie: să fii virgină, să ai o bogată experiență sexuală, să faci ce ți se cere și în niciun caz să nu ceri ceva, să nu comentezi, să tratezi umilințele la care ești supus drept glume (ca să rămâi în gașcă), să îi umilești pe alții la rândul tău (ca să îți consolidezi locul în gașcă), să bei chiar dacă alcoolul te dezgustă, să îți tratezi sensibilitatea drept slăbiciune - practic, să devii forțat ceea ce nu ești, pentru a te integra cu orice preț într-o lume căreia nu îi aparții.

Mă întreb dacă există elemente comune în experiențele majorității femeilor, indiferent de proveniență, pregătire și domeniu de activitate, sau mai degrabă există elemente comune în experiențele femeilor care scriu. Mă întreb dacă aceasta este confesiunea unei femei sau mai degrabă a unei femei care scrie, din perioada în care trăia evenimente despre care urma să scrie decenii mai târziu și care aveau să o transforme (ele sau sensibilitatea și intensitatea cu care le-a trăit) în scriitoare. Și mă întreb inevitabil cum ar fi scris despre o asemenea experiență o femeie care nu a avut revelația anormalității revoltătoare în mijlocul căreia trăia și care nu a devenit scriitoare.

Cred că o carte despre devenire este un act foarte prețios, căci conține acceptarea a ceea ce nu mai ești - nu doar acceptarea, ci și recunoașterea acelei părți sau a acelei persoane care nu mai ești, ca fiind o piesă importantă din ceea ce ai devenit. Poate că e o datorie tacită sau inevitabilă (sau mai degrabă eliberatoare) să dai mai departe lecțiile pe care le înveți și să vorbești sincer despre propria maturizare, renunțând la frică, rușine și ipocrizii în numele a ceea ce ai de spus. În astfel de cazuri, consider că utilitatea literaturii constă în puterea de a inspira cititorului un mare curaj de a trăi (și, în unele cazuri, o mare dorință de a scrie); de parcă unele texte ți-ar putea transmite că nu există umilință, pierdere, confuzie, cruzime sau spaimă care să nu poată fi, într-un final, chiar dacă târziu și cu mare dificultate, iluminate, depășite temporar sau permanent fie și numai printr-o singură frază citită (sau scrisă) pe neașteptate într-o carte.

Referință bibliografică:
ANNIE ERNAUX "Voi scrie ca să-mi răzbun rasa". Discurs la primirea Premiului Nobel pentru Literatură, accesat la 10 decembrie 2022.

Citiți un fragment din această carte aici.