Să furi cheia de sub perna mamei tale - Iron John

Citiți un fragment din această carte aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.

 În urmă cu câteva luni, în noiembrie 2022, publicam în revista timișoreană Orizont un text intitulat Să furi cheia de sub perna mamei tale. El trimitea la o lucrare foarte ambițioasă a poetului american Robert Bly și la un basm al fraților Grimm. Tema: redobândirea masculinității.

Societatea occidentală se află de câteva decenii pe o pantă periculoasă în ceea ce privește educația și formarea tinerilor bărbați. Într-o continuă campanie de afirmare a tuturor orientărilor sexuale și cu studiile de gen devenite peste noapte agresiv dominante peste campusuri, ideologia progresistă a simțit din păcate mereu nevoia să-și țină echilibrul sprijinindu-se urât pe un dușman imaginar: adolescenții și tinerii de sex masculin. Rezultatul a început să se vadă. Anxietatea și depresiile în rândul lor au crescut alarmant, inclusiv rata de sinucideri.

Profesorul canadian Jordan Peterson, psiholog de profesie, a atras atenția în două volume relativ recente, devenite imediat bestselleruri, asupra fenomenului. Emascularea la care au fost supuși băieții nu e fără consecințe. Personajele masculine din piesele de teatru montate pe scenele americane, ca și cele din peliculele hollywoodiene sunt aproape toate... unisex. Zâmbesc palid și se dezvinovățesc.

Bly trimite direct și indirect în cartea lui la psihanaliză, analizând metaforele povestirii cu tâlc a fraților Grimm cu Freud și Jung în gând. Ca recomandări de lectură, în cazul în care tema vi se pare interesantă și timpul vă permite, aș vrea să vă sugerez, dragi cititori LiterNet, pe lângă Iron John, de Robert Bly și Eroul cu o mie de chipuri, de Joseph Campbell, amândouă apărute la ambițioasa editură Herald. Dar, până una alta, să vedem cine, cum și de ce fură cheia de sub perna mamei sale și mai ales ce uși spre lumea interioară descuie această cheie. Lectură plăcută. (Radu Jörgensen)


... Ș-am încălecat pe-o șa și ți-am spus povestea-șa.

Păi, stai puțin... cum adică? Cred că m-aș fi revoltat la sfârșitul poveștii preț de-un semn de întrebare și vreo două de exclamare. M-aș fi ridicat în șezut, mi-aș fi sprijinit perna la spate și, deși cu ochii mici, aș fi cerut să mi se spună basmul din nou, ca să pot distinge momentul în care, brusc, nu mai e vorba de băiat, de fiul regelui, știți de cine vorbesc, ci de bărbatul-neîmblânzit. De unde până unde?! Ăla fusese doar un personaj exotic, pitoresc; bine, la vârsta aia l-aș fi numit doar... un personaj de-râs. Plus că, pentru mine, un copil fascinat nu numai de povești, ci și de morala lor, faptul că sălbaticul furase câinele - ca să nu mai zic de toți vânătorii dispăruți în pădurea lui -, nu mi-l făcuse deloc simpatic. Și atunci de ce se băga în față la sfârșit, când nu despre el fusese vorba?! Aș fi fost la fel de indignat de finalul unei asemenea povești de noapte-bună pe cât am fost, cum să zic, când am văzut, mult mai târziu, cum scuipă Molière în finalul de la Tartuffe.

Cum povestea asta a fraților Grimm^[i] nu mi-a fost însă spusă niciodată în copilărie și nu mi-a căzut în mână după aceea, am "auzit-o" pentru prima dată de la un poet american, Robert Bly. În traducerea românească a lucrării sale Iron John - Redobândirea masculinității și cele opt etape ale devenirii, apărută la Editura Herald în 2021. Și ce mai poveste! Și ce mai analiză! I-ar fi stârnit invidia lui Siggy Freud, deși i-ar fi oferit clar și șansa să le dea peste nas contestatarilor psihanalizei la Viena.

Lucrarea lui Bly a apărut într-o primă ediție în 1990, la mai bine de două decenii de când autorul primise National Book Award for Poetry. Cum la începutul anilor '90 al treilea val al feminismului abia ce se forma în larg, și moda linșajului public nu apăruse încă, cartea a fost receptată în mare parte numai ca ceea ce chiar este: o interpretare în cheie psihanalitică și mitopoetică a unui basm, cu trimiteri directe la starea gravă în care se afla (și se află!) bărbatul american. Deși, originile scandinave ale lui Bly, copil de Minnesota, și trimiterile din carte la mitologia și la folclorul nordic, spun multe și despre vikingii de astăzi. Un om elegant și un autor inteligent, Robert Bly a știut să evidențieze în cartea sa lanțul cauzal al cărei primă verigă o constituie pasivitatea bărbatului modern, emasculat, și care conduce la marile traume ale societății contemporane.

Înapoi la Grimm și Bly. După ce ani de zile vânătorii unui rege dispăruseră, pe rând, în mod misterios într-o pădure din apropierea castelului, nimeni nu mai avea curajul să pătrundă în ea. Un străin însă, apărut pe neașteptate, se oferă să încerce să vâneze acolo. E sfătuit să nu riște, dar el se declară fără frică și, în compania câinelui său, pornește la drum. Câinele simte un vânat, se repede, dar e nevoit să se oprească în dreptul unui ochi de apă. De unde iese brusc un braț puternic care îl prinde și îl trage în adâncuri. Vânătorul nu se lasă, se întoarce la castel, aduce cu el trei oameni înarmați cu găleți, și se apucă de anevoioasa muncă de secare a bălții. Și, culmea, reușește. La fundul ei găsind "un sălbatic a cărui piele era de culoarea ruginii și căruia părul care îi creștea pe față îi ajunsese până la genunchi". Cei patru îl prind, îl leagă, îl duc la castel, unde e încuiat într-o cușcă. După care cheia îi este dată, de către rege, reginei, s-o ascundă. Și tuturor le este interzis să vorbească cu sălbaticul și, mai ales, să îi înlesnească fuga. Ca să fie liniște și pace în regat.

Pauză de-o-ntrebare (două): așa stând lucrurile (în poveste) și obișnuit cu pildele aerisite din Motanul încălțat, Povestea porcului și Cenușăreasa, aș fi putut eu să văd în sălbaticul, umedul, jegosul, înfricoșătorul monstru acum încarcerat - ca urmare a victoriei obținute împotriva lui de curtea regală - un personaj pozitiv? Aș fi putut eu (la vârsta prințului) să văd în el pe salvator și nu pe rău-făcător? Stați să vedeți mai departe...

Prințul mai sus menționat, e un copil de opt ani (vârsta apare în povestea fraților Grimm explicit, și nu întâmplător) care într-o zi scapă mingea aurită cu care se juca în cușca sălbaticului-neîmblânzit. Dă-mi-o, nu ți-o dau, dă-mi-o că e a mea, poate doar la schimb, ce schimb, sălbaticul îi cere nici mai mult nici mai puțin decât să descuie și să-l lase slobod dacă vrea să își recapete mingea. Citindu-l pe Bly (în traducerea lui Andrei Găitănaru) la de-multe-ori vârsta fiului regelui, mi-am imaginat imediat că ascult basmul repovestit de el (al cărui text se întrepătrunde cu analiza lui pe întreaga durată a narațiunii) în compania lui Freud și Jung. Pe colțul măsuței dintre noi e un volum cu coperta ferfenițită reprezentând un orb cu obraji însângerați. În timp ce Freud ar interpreta cu asiduitate simboluri după simboluri, notându-și totul cu minuțiozitate, Jung și-ar aprinde pipa, mustăcind de câte ori culori noi apar în poveste. Și tot apar: cai albi și roșii și negri și plete aurite și degete aurite, și răni sângerânde, și zale argintii, o bogăție de culori. Iar culorile, ne-ar aminti Carl, sunt "limba maternă a subconștientului". Fapt e că, în timp ce Siggy ar începe să priceapă, Carl ar începe să simtă unde se duce povestea. Mă rog, ăsta e visul meu, nu e treaba lui Bly. Oricum, toți posibilii ascultători ai basmului, ne încordăm atenția atunci când îl auzim pe sălbatic spunând copilului "cheia e sub perna mamei tale". Și copiii și (mai ales) maturii, și prelații și ateii, și feministele și neo-conservatorii, și psihologii și psihanaliștii, și înarmații și pacifiștii ne ținem respirația pentru câteva momente ca să vedem dacă puștiul va fura cheia și va elibera bestia (din el). Și o face! Iar odată-eliberatul sălbatic îl ia pe umăr pe prinț și pornește cu el spre lumea reală. De care copilul fusese până atunci ferit. Are opt ani - inițierea lui a început. La fel, călătoria eroului spre sine.

De menționat aici inspirata idee a Editurii Herald de a traduce și publica, în același timp cu lucrarea lui Bly, și Eroul cu o mie de chipuri^[ii], o carte despre similaritățile universale ale călătoriilor pentru descoperirea propriei identități. Un superb tandem de lectură. La care, pentru înțelegerea haosului, a vinovăției permanente și a bombardamentului ideologic la care tinerii occidentali sunt supuși astăzi, în perioada lor de formare, se pot adăuga cel puțin două alte cărți, una a psihologului Jordan Peterson^[iii] și o alta, surprinzătoare prin simplitate, semnată de amiralul W. H. McRaven^[iv]. În ele cititorilor li se întinde o mână pentru a fi ajutați să iasă din fluviul toxic în care sistemul i-a împins, fiind constrânși să se urască unii pe alții.

Să ne înțelegem, în America de astăzi, dominată la toate nivelele de așa-zișii progresiști, de care și lui Lenin, tătucul lor, i-ar fi spaimă, o munchiană spaimă, nu numai că reprezentanții celor două sexe nu sunt lăsați să găsească drumul spre propria identitate și pe cel care duce de la unii spre ceilalți, dar existența acestor distincte identități este negată cu vehemență. Femininul și masculinul - se strigă de la tribuna revistelor cândva culturale - sunt, atenție, doar două construcții / noțiuni abstracte, false, impuse de norme sociale. Ele nu există. Ni s-a părut doar, în inconștiența noastră de homo sapiens, de câteva sute de mii de ani încoace, sau dacă preferați de la Facerea Lumii, că ne tragem dintr-un Adam și-o Eva și că devenim un John sau o Mary. Ni s-a părut că organele noastre de reproducere sunt diferite, că avem comportamente diferite, calități și defecte diferite. Că ritmul de maturizare nu e la fel pentru bărbați și femei. Că suntem atrași unul spre celălalt. Darwin însuși, cândva arma ideologică a stângii împotriva... transcendentalilor, este azi pus la naftalină, fiind depășit. Cum să își fi închipuit savantul că în afară de bărbați și femei, de cele două, unice genuri, vom fi obligați cândva să considerăm cu seriozitate cisgen, pangen, intergen, fluidgen, transgen, demigen. Ar fi rămas în Galapagos și n-ar mai fi scris o pagină bietul Charles. Ar fi fost astfel măcar scutit să o vadă pe cea mai nouă membră a Curții Supreme din SUA, numită de președintele Biden, refuzând, din motive ideologice, să definească noțiunea de femeie.

Realitatea crudă e că, cedând, după o jumătate de secol de presiune, bărbatul occidental a ajuns să fie, foarte frecvent, un bărbat-moluscă. Fără viață, resemnat, interiorizat, ușor isteric. Cu care, de altfel, media simpatizează. La polul opus, agonizează varianta mult mai puțin numeroasă de macho. Segmentul de mijloc, cândva dominant, compus din bărbații puternici dar nu lipsiți de sentimente, protectori față de familia lor, ingenioși, curioși, curajoși dar nu provocatori, e pe cale de autoanihilare.

Ascuns multă vreme publicului prin minciună, manipulare și contracurent militant, efectul de alienare a tinerilor bărbați a început să transpară din statistici: vădit mai mulți dintre cei care renunță la studii preuniversitare sau universitare înainte de absolvire sunt băieții. În Michigan, citeam deunăzi, 84% dintre elevele de liceu au absolvit, comparativ cu doar 76% dintre băieți. La nivel național, în SUA în 1972 cu 12% mai mulți băieți terminau în Statele Unite o facultate, decât fete. Protestele odată începute nu s-au oprit însă la nivelul lui 1982 când situația se corectase. Ele continuă și azi să ceară egalitate pentru femei, când de fapt cu 14% mai multe studente termină facultatea, comparativ cu colegii lor. La fel, șomajul printre tinerii americani e mai mare la bărbați decât la femei, în ciuda propagandei academico-mediatică, care pretinde contrariul. Iată cifre publicate de Biroul de Statistică a Muncii privitoare la șomaj, luna trecută: categoria 16-17 ani - bărbați 11,8%, femei 8,1%, categoria 18-19 ani - bărbați 12,7%, femei 11%, categoria 20-24 ani - bărbați 7,1%, femei 6,6%. În fine, numărul de sinucideri este de patru ori mai mare printre bărbații americani decât printre femei. De patru ori!

Revenind pe final la Bly și Grimm, într-o notă pozitivă - aruncat în vârtejul lumii, puștiul e lovit, dar învață să se ridice și crește în puteri, întorcându-se mereu pentru ajutor la cel pe care l-a eliberat din captivitate. La el însuși. La energia lui erotică, la masculinitatea lui salvatoare. Și de acolo își ia noi puteri, noi arme, aleși armăsari și loiale armate care să-l urmeze și să-l slujească. Și reușește. Sălbaticul, metamorfozat în cavaler, își mărturisește acum gratitudinea față de el, de micuțul de opt ani care cândva îl eliberase din cușca unde (normele societății) îl ferecaseră. Și pe replica lui cade cortina.

A fost odată ca niciodată...

Citiți un fragment din această carte aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.