Nașterea unui (anti)erou exemplar - nașterea erounlui

Citiți un fragment din această carte aici.


Din perspectiva tramei și a problematicii abordate prin intermediul acesteia, romanul nașterea eroului, marele câștigător al celei de-a doua ediții a concursului Primul roman, organizat de Editura Litera în vara lui 2022, nu seamănă prea mult cu majoritatea ficțiunilor de debut premiate la noi în ultimele decenii. În mod evident, și din acest motiv, juriul l-a situat imediat printre cele opt manuscrise finaliste și, în ultima etapă a jurizării, nu a ezitat să îl plaseze chiar în vârful ierarhiei. Pentru că textul scris de tânărul universitar Andrei Ungureanu s-a detașat imediat nu numai prin atuuri esențiale, precum densitatea și dinamismul epic, rugozitatea totuși atrăgătoare a unor personaje secundare ori de fundal, calitățile stilistice evidente (naturalețea voit brutală, oralitatea contondentă, dar pe deplin convingătoare, inserția comme il faut a unor savuroase elemente argotice, selectate din diferite limbi de pe glob), forța mesajului și solidul fundament intertextual, care aduc de semnificații poveștii - o poveste modelată, mai mult sau mai puțin, și de experiența autobiografică a prozatorului. Volumul a ieșit imediat din rând mai ales prin modul cu totul atipic în care întoarce decis spatele realităților strict sau pur românești, pentru a configura un univers ficțional de un pitoresc spectaculos, dar întunecat, ce pare a reface datele unei lumi cu totul străine (de fapt, cum vom vedea, aproape străine): aceea a imigranților francezi de origine africană.

Deși se poate citi în varii moduri, nașterea eroului are un aspect evident de bildungsroman, pentru că așază în prim-plan povestea cu totul excepțională a lui Moussa, un african abia trecut de douăzeci de ani, care traversează tot felul de experiențe șocante pe calea cu adevărat spinoasă a transformării sale, dintr-un tânăr sărac, de la marginea unei localități din Senegambia, într-un dealer de droguri stabilit la periferia Parisului. Aventurile sale debutează "într-un sat-ghetou de la periferia marelui oraș", așadar, într-un spațiu marginal în mai multe sensuri, în care se poate ușor ghici o reflectare metonimică perfectă a lumii vest-africane de jos, cu toate asprimile, contradicțiile și limitele ei. Existența lui Moussa este și nu este emblematică pentru această zonă heterotopică. Pe de o parte, băiatul este absolvent de studii superioare, știe să vorbească fluent două limbi de circulație (engleza și franceza), citește cu o anumită constanță și are, spre deosebire de majoritatea concitadinilor, capacitatea de reflecție pe marginea pseudo-principiilor sau anti-valorilor din propria comunitate. Pe de altă parte însă, nu deține mijloacele materiale pentru a parveni în vreun fel în acest univers închis, de care, de altfel, nici nu se simte prea legat.

Pentru a-l părăsi rapid, se folosește de două evenimente cu totul neobișnuite. Primul constă în revenirea temporară în localitatea natală a lui Benji, care îi împuie capul cu tot felul de istorii despre peregrinările sale europene și posibilitățile de îmbogățire rapidă în Franța. Cel de-al doilea este declanșat de moartea tragică, într-un accident de scuter, a artistului M.C. Yasser (un cântăreț de afro trap, coupé décalé, adulat de localnici). Imediat după înmormântare, are loc profanarea cadavrului acestuia de către admiratorii transformați subit într-un fel de bestii dornice de a profita la maximum de moartea neașteptată a idolului (plecat din ghetou, ca și ei, dar ajuns "o vedetă internațională, apreciată în toată Africa de Vest"). Autorul nu ocolește de taliile sordide, aproape scabroase: "indienii" lipsiți de scrupule îi devastează mormântul și se luptă pentru orice rămășiță vandabilă a defunctului: accesorii, haine, unghii, smocuri de păr sau chiar dinții de aur. Auzind de comerțul ilicit cu resturi numai bune de valorificat în ritualuri vrăjitorești, Moussa e cuprins de tot felul de stări (de la epuizare nervoasă și fizică la revoltă și scârbă), capătă brusc certitudinea că viața se află în altă parte - mai exact, într-o Europă resimțită, desigur, drept una a tuturor posibilităților - și își pune părinții în fața faptului împlinit: pleacă plin de speranță, însă deocamdată își păstrează o doză sănătoasă de scepticism în privința unui viitor suspect de luminos.

Deși inițial nu este percepută ca o dezrădăcinare dureroasă, călătoria extrem de riscantă în care se aventurează Moussa va presupune, desigur, traversarea mai multor crize și rupturi identitare profunde, din ce în ce mai greu de metabolizat. Cu energia, temeritatea și anduranța celor douăzeci de ani, rezistă eroic condițiilor oribile de drum, și pe uscat, și pe apă (fiind silit să apeleze, ca toți fugarii, la mijloace de deplasare dintre cele mai periculoase, plătite cu sume incredibil de mari, oferite agenților, cărăușilor, grănicerilor și samsarilor de tot felul), cu încrederea din ce în ce mai știrbită că la capătul călătoriei va reuși să își facă un rost și să uite tot calvarul la care este supus. Pentru că, până să vadă continentul european ori să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă "imperiul neocolonial" numit Françafrique, Moussa traversează diferite tipuri de bolgii și trăiește tot felul de experiențe traumatizante, de la bătăi crunte și perversiuni sexuale la naufragiul într-o ambarcațiune improvizată, alături de alți refugiați aproape morți de foame și chiar cadavre ce încep să putrezească.

Nici după ce ajunge, în sfârșit, în Paris (îi las cititorului descoperirea etapelor intermediare ale călătoriei africanului), Moussa nu are o soartă prea bună. Trăiește într-o mizerie greu de imaginat, mănâncă de prin pubele, doarme prin gări, parcări și alte spații de tranzit (în care viața abia pâlpâindă se îngemănează cu moartea, iar binele - oricum fragilizat - se amestecă până la indistincție cu răul), ba chiar devine capabil să facă efectiv orice pentru a se căpătui, într-o formă sau alta: cerșește în metrou, lucrează în construcții (desigur, la negru), se implică în traficul de droguri ș.a. Fără să scape niciodată cu adevărat, bineînțeles, de senzația provizoratului ori de gustul de cenușă pe care i-l dă prăbușirea, rând pe rând, a fiecărei iluzii în care îndrăznește să creadă pe parcurs.

Ca poveste inițiatică, nașterea eroului te ține cu sufletul la gură pe tot parcursul acțiunii, pentru că Andrei Ungureanu amestecă în pasta narativă tot felul de ingrediente picante sau chiar de o intensitate hard. Pe axul cristalizării, al dezvoltării și mereu chinuitelor tentative de reconstrucție identitară a lui Moussa, prozatorul fixează nu numai punctele nodale altminteri firești în logica obișnuită a călătoriilor ramificate, a fugilor și a strămutărilor repetate prin care este silit practic să treacă orice imigrant, ci și tot felul de acte deosebit de brutale, detaliate aproape verist. Desigur că, în economia romanescă, numeroasele scene de o violență extremă (bătăi cumplite și alte forme de agresiune fizică, socială ori psihologică greu de îndurat, luări brutale în posesie și umilințe sexuale totale, revolte stradale înecate în sânge, vandalizarea unor spații comerciale ținute de imigranți și uciderea acestora etc.) servesc aceluiași scop pe care îl au, bunăoară, cele câteva întâlniri autentic revelatorii ale lui Moussa - spre exemplu, cele cu francezul Georges, cu un român (Nini) ori cu estonul Margus. Ele devin veritabili catalizatori identitari ori susțin pilonii de rezistență ai devenirii lui tulburate. Deloc întâmplător, de altfel, unele dintre cele mai dure scene din roman îi facilitează protagonistului un fel de epifanii convulsionate, grație cărora tânărul își conștientizează ori fortifică propriul sine, deși presupun mai întâi interiorizarea zbuciumată a unor realități tragice, specifice dezrădăcinării, pe care ceilalți i le relevă de cele mai multe ori prin forță: "Era un pion, o rotiță într-un angrenaj. Carne de tun pentru niște ideologi însetați de putere. Oameni atât de îndrăgostiți de ideile lor, de ceea ce credeau ei că e bine, că nu ezitau să facă răul pentru a-și impune «binele» unor oameni care nu-l voiau."

Destinul lui Moussa se întretaie, de la bun început, cu multe alte destine de străini, de imigranți, de fugari numiți în fel și chip: immigri, bledarzi, SDF‑i ș.a.m.d. Proveniți din cele mai diverse țări de pe glob (de la Zanzibar, Etiopia și Eritreea la Bulgaria, Estonia, Serbia și, desigur, România), de unde fug de sărăcie cu iluzia că vestul Europei e un fel de paradis terestru, ei se transformă hidos încă de pe drumul extrem de dificil - "Nefericiții ăia plini de boli, de răni, de dureri", îi numește undeva naratorul, invocând perspectiva lui Moussa. Iar după ani întregi de umilințe în țara-țintă, ajung un fel de epave umane ce trăiesc, cu diferite grade de intensitate, aceeași cruzime a lipsei totale de speranță, când nu se încăpățânează să caute căi alternative sau ilicite de a o substitui cu orice preț (dependența de droguri a imigranților este, de altfel, problematizată îndelung în roman). Deși crochiurile lor sunt bine realizate, ele nu sunt menite a fi reținute îndelung în mintea cititorului, pentru că pe romancier îl interesează altceva. Prin aglutinarea tuturor figurilor de mucava schițate aici, fie ele în tușe ceva mai groase, linii firave sau culori aproape estompate, Andrei Ungureanu oferă de fapt variante (in)distincte ale Imigrantului din lumea de azi. Supus, oricum, unei serii in- finite de umilințe, condamnat la viețuirea în spații alterat impersonale sau în veritabile heterotopii și forțat, finalmente, să înțeleagă că nu este altceva decât un înstrăinat perpetuu, o alteritate percepută drept ostilă și exotică în sensul rău al termenului. Dar, mai ales, silit să se confrunte până la moarte atât cu monștrii exteriori (rasismul, xenofobia ș.cl.), cât și cu demonii interiori - de la spaima continuă și certitudinea ratării pe toate planurile la singurătatea radicală pe care la un moment dat i-o descrie lui Margus, cu o simplitate colțuroasă, chiar imigrantul, dealerul, bătutul și închisul Moussa: "Am venit aici și n-am găsit nimic din ceea ce căutam. (...) Am dat numai de nebuni: activiști, anarhiști, revoluționarii pulii care vor să mă arunce în foc ca să-și satisfacă ei nevoia de putere, burghezi împuțiți care mai că nu-și mănâncă de sub unghii ca să facă și mai mare sacul de bani, drogați prăjiți care ți-ar lua glanda pentru un gram de coca, bobo ipocriți și condescendenți care, pe de o parte, spun că mă apreciază pentru cine sunt și, pe de altă parte, vor să distrugă tot ceea ce sunt ca să devin ca ei, voyous ahtiați de bani care nu știu altceva decât să spargă, să fure și să ardă. Sunt mai singur și mai chinuit ca niciodată. Și mă tem că nu o să-mi revin".

Dincolo de formația superioară, ceea ce îl distinge cu adevărat pe Moussa de toți ceilalți marginali nefericiți ce populează lumea configurată în nașterea eroului este, cum spuneam, disponibilitatea de a reflecta (extrem de amar, de cele mai multe ori) pe marginea propriei condiții, dublată de o reziliență aproape incredibilă. Abia spre final, acestor trăsături li se adaugă o altă însușire esențială: caracterul vizionar. Pregătită de anumite subterfugii narative (spre exemplu, perorațiile lui Georges despre necesitatea de a distruge "închisoarea în care bărbații albi, creștini, țin mințile umanității"), ieșirea șocantă din scenă a protagonistului mizează substanțial pe o retorică vizionar-anarhică, desigur, discutabilă.

Aceasta are un rost evident, acela de a oferi un alt fel de înțeles suferințelor trăite de Moussa și, prin extensie, tuturor caznelor, maleficiilor și chiar crimelor din lumea de etern provizorat a imigranților de azi. Bref: închis din nou fără a fi vinovat, după ce e săltat în toiul unei revolte de stradă, tânărul reintră sub lumina reflectoarelor (după ce e filmat a doua oară, în timp ce este bătut crunt de polițiști). Atunci când filmarea ajunge virală, intuiește că se dorește transformarea lui totală într-o caricatură, într-o fantoșă numai bună de controlat politic. Abia acum, nemaiavând nimic esențial de pierdut, își capitalizează riscurile și decide să se metamorfozeze în ceea ce își dorește cu adevărat el însuși - într-un erou distructiv / demolator de rău, conform unei logici interioare de sorginte nietzscheană: "Va fi un erou nu pentru că va construi, ci pentru că va distruge. Șandramaua asta infectă pe care deontologii o numesc civilizație modernă nu mai merită să rămână în picioare. Cine distruge răul merită titlul de erou."

Văzută prin ochii lui Moussa și trăită cu maximum de intensitate de acest (anti)erou exemplar, lumea vest-africană sau vest-europeană - și, prin extensie, Lumea însăși - își dezvăluie în special hâdoșenia, mizeria, decăderea chiar până la limita dezumanizării. Asta și pentru că universul imigranților pare configurat doar în jurul unor categorii negative, putând fi ușor etichetat drept sordid și chiar reprobabil (sigur, dacă luăm în calcul codurile firești, principiile canonice ale existenței tradiționale). În realitate, acest univers marginal prin definiție nu face altceva decât să reflecte atât partea de întuneric profund al omului, cât și irizările ce reușesc totuși să o străbată, din când în când. Așa încât reușește să devină, exact când te aștepți mai puțin, limpezit, atașant și pe alocuri de o luminozitate care te lasă bouche bée.

În general însă, romanul lui Andrei Ungureanu face mai mult decât să radiografieze absolut inclement niște realități sociale sordide: pune degetul, fără anestezic, direct pe rănile supurânde ale timpului nostru - pe care oricum războiul din Ucraina le-a redeschis recent, cu o violență extremă. Bine ancorat intertextual (aproape toate divagațiile ce deschid, de la un punct, fiecare capitol al devenirii lui Moussa fac cu ochiul admiratorilor unor scriitori, filosofi, sociologi și antropologi de renume, de la Dostoievski la Grass, de la Nietzsche sau Le Bon la Sartre ori Kristeva și de la Abraham-Fois la Baudrillard, să zicem), textul conține numeroase pasaje cu bătaie vădit polemică. Prin intermediul lor, prozatorul chestionează în permanență concepte dintre cele mai tari (de la necesitatea răului și libertatea religiei la denaturarea valorilor tradiționale), când nu incită la digresiuni (cum altfel decât tensionate?!) organizate în jurul unor subiecte puternice, ținând de regimul urgenței. Pe de o parte: soarta cumplită a refugiaților, tragedia (ne)știută a imigranților, monstruozitatea unor forme de extremism social, religios ori etnic, limitele și ipostazele libertăților dureros de puține permise marginalilor, spectrul neocolonialismului ș.a.m.d. Pe de altă parte: falia imensă între săraci și bogați, beneficiile, dar și limitele capitalismului actual, universalitatea tristă a realităților sociale ce se ascund în spatele unor formule de existență stereotipă (de tipul cumperi, vinzi, repeți), consecințele nefaste ale pasivismului social, folosirea limbajului ca formă de opresiune (Foucault este, de altfel, citat într-o secvență dialogică), integrarea minorităților sexuale, problema prostituției și a poligamiei încurajate tacit în anumite medii etc.

Dar Andrei Ungureanu nu s-a limitat doar la a scrie o ficțiune inconfortabilă tematic, între atâtea altele. Romancierul ne provoacă printr-o narațiune plurietajată care, deși livrează numeroase informații de interes sociografic, mizează prioritar pe cartea unei povești sensibile, tulburătoare și adânci, despre ură, dar și despre generozitate; despre abjecție, dar și despre sublim; despre decădere, dar și înălțare - pentru că, doar însumate, ele probează fără drept de apel incredibila forță a omului care este, înainte de toate, un supraviețuitor. Având însă grijă ca, dincolo de avatarurile identitare spectaculoase ale supraviețuitorului său, un (anti)erou totuși exemplar, să așeze suficiente indicii care să transforme nașterea eroului într-o pledoarie aspră pentru redimensionarea autentică a ideii de alteritate. Un proces complicat și dureros, care trebuie să înceapă (ori să se termine...) cu privirea directă și în profunzime a străinului. Fie el de lângă ori din chiar noi înșine.

Citiți un fragment din această carte aici.