Arta protocolului, între teorie și practică - Arta protocolului. Eticheta oficială în secolul XXI

Citiți un fragment din această carte aici.


Am primit cu vie curiozitate și cu o undă de neliniște manuscrisul unei cărți noi despre o temă eternă: Arta protocolului. Eticheta oficială în secolul XXI, semnată de doamna Sandra Gătejeanu Gheorghe.

Autoarea îmi este cunoscută din platourile de televiziune, când, cu ani în urmă, comentam aniversări, nașteri sau decese regale, între atâtea alte fapte diverse ale actualității ilustre sau triviale. Dacă încercările mele generaliste urmăreau o contextualizare publicistică, contribuția doamnei Gătejeanu Gheorghe clarifica necunoscutele unei lumi inedite. Codurile protocolului diplomatic regal sau republican, clauzele mondenității formale și informale, stilistica apariției și a aparențelor pe cea mai expusă scenă publică. Locul acela în care defilează, de obicei în tăcere, "amused or not", capetele încoronate, fracurile și decorațiile republicane, gărzile de onoare sau de corp, protagoniștii și groparii păcii sau ai războaielor.

Doamna Sandra Gătejeanu Gheorghe era pe-atunci expert în protocol al Casei Regale a României. M-a surprins prin precizia unei competențe aparte. Vorbea despre regi, regine, prin țese, despre funeralii, baluri mascate, curse de polo sau garden-party-uri cu detașare, dar în cunoștință de cauză.

Cum se face, m-am întrebat, de o tânără doamnă știe să zâmbească și să vorbească atât de precis despre rigorile protocolului regal într-o republică postcomunistă? Sigur, eram la curent cu marile noastre specificități. O țară cu două suflete și două rânduri de decorații, în și pe același piept, cu două șiruri de amintiri și emoții istorice, după 83 de ani de monarhie constituțională și ceva mai puține decenii republicane, parțial neconstituționale, a răzbit cu brio forța destinului...

În ultimii ani știam că doamna Sandra Gătejeanu Gheorghe, după rolul pe care l-a avut în organizarea funeraliilor Regelui Mihai, a făcut pasul dinspre monarhia simbolică spre republica promisă. Autoarea acestui volum se ocupă în mod nemijlocit, din 2019 încoace, în centrala Ministerului Afacerilor Externe de la București, de transpunerea artei protocolului în practica diplomatică. Borna de căpătâi a acestei continuități a fost Președinția Consiliului Uniunii Europene, deținută de România în primele șase luni ale anului 2019. Într-o succesiune riguros neînduplecată, cu un program de întâlniri, desfășurări, idei, proiecte, ba chiar și destule incongruențe amețitoare, la București, Sibiu, Bruxelles și în toate capitalele UE, coregrafia protocolară a președinției noastre a fost, la rându-i, o certă reușită.

Sigur, o reușită cu mulți și notabili autori, diplomați, consilieri, miniștri, secretari de stat, ambasadori, experți tehnici, membri ai administrației centrale și locale. Și la Berlin, și la Sibiu, în culisele evenimentelor conexe, cum a fost reuniunea româno-germană interguvernamentală anuală, m-am întâlnit cu autoarea cărții de față. Îl seconda cu discreție și eficiență pe regretatul diplomat George Ciamba, fost ambasador și ministru delegat pentru Afaceri Europene. Au fost luni, nopți și zile de eforturi, mereu luate de la început, în sala mașinilor diplomației, nu pe scena vizibilă a succeselor ei aplaudate.

Mă bucur să descopăr că experiența mai veche și mai nouă a distinsei noastre colege rodește acum într-un manual teoretic și practic de protocol și de etichetă. Eu însumi sunt un practicant nou-venit pe scena diplomatică, chiar dacă prin experiența mea jurnalistică îndelungată, în țară și în străinătate, am fost în situația să-i presimt și chiar să-i cunosc eșafodajul și subtilitățile, să urmăresc în spații disparate și epoci diferite mersul diplomației, în diferitele ei ipostaze.

Sunt deci în situația să constat că, în România, cartea doamnei Sandra Gătejeanu Gheorghe este o binevenită contribuție în acest domeniu, după cele mai vechi, a profesorului, scriitorului și diplomatului Mircea Malița, din 1973, sau a ambasadorului Emilian Manciur, din 2003. Cărți importante, docte, utile, indiferent de servituțile epocii în care au fost scrise și citite prima oară. În definitiv, un manual de protocol diplomatic, apărut o dată la o generație, este în sine un eveniment datorat!

Cărțile despre diplomație, drept diplomatic sau protocolar sunt mai rare decât credem. Să fie acesta principalul motiv pentru care ele au devenit și legendare? Lista mea personală, care ține cont însă și de realitatea obiectivă, începe cu faimosul Guide to Diplomatic Practice, publicat cu peste 100 de ani în urmă, al lui Sir Ernest Satow. În literatura anglo-saxonă scriu despre sau predau diplomație practicanții mai mult decât profesorii. Diplomacy (1939), autor Sir Harold Nicolson, rămâne până astăzi o referință absolută. Henry Kissinger, fostul consilier pentru securitate națională și secretar de stat al SUA este autorul cărții emblematice Diplomația (1994), o sinteză strălucită a evoluției diplomației proprii și globale.

În spațiul cultural german, decenii în șir, cartea de bază dedicată diplomației a fost cea semnată de italianul Pietro Gerbore, în 1964. Astăzi, elvețianul Paul Widmer, fost ambasador și profesor la Universitatea din St. Gallen este, după modesta mea părere, unul dintre cei mai interesanți autori. (Diplomatie, ein Handbuch, NZZ Libro, 2016)

L-am citit în urmă cu șase ani pe scăpărătorul Tom Fletcher, cel mai tânăr ambasador din istoria britanică a ultimilor 200 de ani, cu a sa Naked Diplomacy, Power and Statecraft in the Digital Age, o seducătoare perspectivă asupra diplomației zilelor noastre.

Mai sunt apoi memoriile și discursurile sau însemnările culturale ale oamenilor politici și ale diplomaților. La noi, la loc de frunte, Maiorescu, P.P. Carp, Take Ionescu, Raoul Bossy, Grigore Gafencu sau impresionantul Jurnal, de fapt, mărturia dată în ancheta Securității de Mihail Manoilescu, ministrul de Externe care a semnat din partea română Dictatul de la Viena. Mi-au reținut atenția, în deceniile de după Războiul Rece, cărțile profesorului Mircea Malița, memoriile lui Valentin Lipatti sau ale doctorului Victor Dimitriu, ambasador la Paris, între 1964 și 1968.

O carte informată, dar și foarte partizană este Diplomatie macht Geschichte, a fostei titulare a MAE austriac, în 2019, doamna care a făcut plecăciunea de pomină în fața lui Vladimir Putin, oaspetele de onoare la nunta acesteia. Karin Kneissl vorbește arabă și rusă, crede că Moscova și Beijingul trebuie cultivate cu precădere, dar nu crede în tratatele de pace clasice, Trianon sau St. Germain. Și-a menținut, deci, slujba ca expert la Russia Today și după izbucnirea războiului împotriva Ucrainei. Cartea ei, apărută în 2020, trebuie citită și din toate aceste motive. E întotdeauna util să-ți cunoști adversarii instruiți.

Dar era cât pe ce să-i sar pe francezi, cei mai citiți și familiari autori de drept internațional, diplomatic și protocolar în România. Și aici lista e lungă, începând cu François de Callières, cu lucrarea în două volume din 1716 De la manière de négocier avec les souverains, urmat într-o cadență istorică generoasă de baronul Charles de Martens, cu al său prețios Guide diplomatique din 1837, sau încă valabilul Le Diplomate, al lui Jules Cambon, din 1926.

Personal, din nou ca amator îndărătnic, răsfoiesc din când în când versiunea franceză a memoriilor fostului diplomat austro-ungar, baronul J. von Szilassy, din 1928. Pentru că a fost diplomat în România, înainte de Primul Război Mondial, descrie mecanismul comunicării oficiale între București și Budapesta, după tratative bilaterale de delimitare a frontierei comune. Actele inițiale erau redactate în română și maghiară, ajungeau la București și Viena în limbile diplomatice oficiale atunci, respectiv franceza și germana. Experții tehnici făceau corecturile necesare și retraduceau totul în limba maghiară pentru administrația de la Budapesta și în limba română pentru autoritățile noastre de frontieră. Prin comparație, Uniunea Europeană a simplificat totuși masiv procedurile... Turcii erau mai practici, scrie baronul nostru. Inclusiv în perioada dintre cele două războaie mondiale, toate actele diplomatice de interes pentru Turcia trebuiau redactate doar în limba turcă, de către... dragomani.

În fine, slăbiciunea mea sentimentală suplimentară pentru tratatul baronului ține și de exemplarul fizic al cărții sale, pe care l-am achiziționat în urmă cu vreo 20 de ani dintr-un anticariat bucureștean. Pe prima pagină am găsit semnătura olografă a lui Romulus Dianu, cu precizarea "sfârșitul lui martie 1935". Scriitor și diplomat remarcabil, Dianu a fost 10 ani secretarul lui Nicolae Titulescu, mai ales la Liga Națiunilor. A fost aruncat în închisoare de comuniști în 1946. După eliberare și-a vândut cărțile, poate și pe cea intrată în posesia mea 50 de ani mai târziu, într-un pasaj obscur. Acolo l-a redescoperit poetul Ion Caraion, prin grija căruia a primit o pensie a Uniunii Scriitorilor până la moarte, în 1975. Cărțile au destinul lor, dar, să admitem, mai ales autorii...

În sfârșit, recunosc că gândurile și evocările altor cărți despre diplomația teoretică și practică au fost stimulate de Arta protocolului, semnată de Sandra Gătejeanu Gheorghe, o lucrare plină de învățăminte, precisă și precis folositoare pentru toate categoriile de cititori, nu numai a diplomaților.

Un singur dubiu, cred, mai trebuie clarificat. Am scris, cu gratitudine, acest cuvânt-înainte, la propunerea distinsei autoare. Poate pentru că sunt și eu mai degrabă un privitor, "ca la teatru", al diplomației. Apoi, pentru că, fiind în prezent ambasador la Viena, locul în care prin actele Congresului din 1815 și apoi prin cele două convenții din 1961 și 1963 s-au codificat, între multe altele, și rolul partiturilor și al procedurilor diplomatice și consulare valabile azi, despre care veți afla aproape totul citind cartea de față, sper să beneficiez de circumstanțele atenuante ale braconajului pe ogorul specialiștilor.


Citiți un fragment din această carte aici.