Scrisori remarcabile. Pisici

Citiți introducerea acestei cărți aici.

 
Shaun Usher este scriitor și deținătorul popularelor bloguri lettersofnote.com și listsofnote.com. Îi place să colecționeze scrisori vechi și cărți frumoase și își petrece timpul căutând corespondență și întocmind liste de lucruri pe care să le împărtășească cu ceilalți. În 2009, pasiunea sa pentru scrisori vechi s-a concretizat în lansarea website-ului lettersofnote.com, un muzeu online vizitat de peste o sută de milioane de ori. Aceste scrisori au fost publicate patru ani mai târziu, într-o serie tematică, devenită în scurt timp bestseller.

Ludovic-Ștefan Skultéty este editor și traducător. De la ideea de frumos (Facultatea de Filosofie) s-a îndreptat spre studiul frumosului concret (Istoria și Teoria Artei) și a continuat cu aplicarea celor învățate mai mult de unul singur în articole, traduceri din franceză și engleză, texte de promovare, scenarii TV și chiar editare video. La un moment dat, și-a spus că televiziunea e prea gălăgioasă pentru el și s-a angajat ca redactor la Curtea Veche Publishing. Printre traducerile lui apărute la această editură se numără: seria Detectivii de dinozauri (de Stephanie Baudet), Păzitorii prezenței și Una cu viața (Eckhart Tolle), Regatul pustiu (Kira Jane Buxton), Fantome (Dolly Alderton). Un weekend ploios și vreo carte răscitită din copilărie sunt de ajuns să îl facă fericit.
Strămoașele vedetelor incontestabile ale rețelelor de socializare și ale site-ului YouTube se adună în acest volum pentru o altfel de reprezentație, sofisticată și cu parfum de epocă. Efectul grației lor naturale și al comportamentului lor imprevizibil și caraghios este studiat în misivele unor personalități istorice, care uneori le fac declarații de dragoste înflăcărate. Nu lipsesc, firește, surprizele cu care ne-au obișnuit companioanele noastre îndrăgite. Seria include scrisori expediate de: Nikola Tesla, Elizabeth Taylor, Charles Dickens, T.S. Eliot, Anne Frank, Raymond Chandler, Florence Nightingale, Jack Lemmon și mulți alții.

"Un superb cadou de Crăciun!" (The Sunday Times)
"O comoară de bufonerie și o carte desăvârșită." (Le Figaro)
"O superbă colecție care ar trebui să încânte pe oricine. Odată ce ai început să citești, pur și simplu uiți de tine." (Library Journal)
"Cine și-ar fi închipuit că atâtea celebrități au ticluit scrisori despre pisicile lor?" (Quiet Fury Books)
 

 Persian Snow (Erasmus Darwin) și Miss Po Felina (Anna Seward)
Septembrie 1780

Când poeta Anna Seward a publicat, în 1804, Memoirs of the Life of Dr. Darwin - o biografie a fizicianului și filozofului englez Erasmus Darwin, care a murit în 1802 și a fost bunicul lui Charles Darwin -, multă lume s-a supărat, mai ales familia sa, deoarece fusese implicată în acest neobișnuit schimb de mesaje: se pare că în 1780, Darwin îi trimisese lui Seward, pe care o știa de mai mulți ani, o scrisoare de dragoste nebunatică și necuviincioasă, adresată pisicii ei, Miss Po Felina, scrisă din perspectiva motanului său, Persian Snow. Cum era și firesc, pisica i-a răspuns și ambele scrisori au fost reproduse în volumul de memorii. Scrisorile au dezvăluit o latură fascinantă, altminteri necunoscută a lui Darwin, iar la vremea aceea a stârnit o mulțime de discuții despre relația dintre biograf și subiectul lui. În ce le privește pe feline, au scăpat cu reputația nepătată.

Dragă Miss Pussey,

Cum stăteam eu deunăzi tolănit la soare pe Aleea Decanului, v-am zărit în palatul vostru impunător spălându-vă fețișoara rotundă și frumoasă și urechiușele cele distins întunecate cu ale voastre lăbuțe de velur și cu coada-vă biciuind aerul cu fermecătoare mișcări. Acel perfid cu suflet câinos de-i zice Cupidon, dindărătul nurilor voștri vărgați, slobozi cu pricepere una dintre săgețile sale și îmi pătrunse - O, drăcușor hain! - inima-mi prea-simțitoare.

Din acea fatală clipă, zi și noapte am zăbovit pe balcon, nădăjduind că netulburarea cerului licărind de stele vă va îndemna să ieșiți la aer, pe aleile palatului. Nenumărate serenade am cântat sub ferestrele voastre și, cum nu vă iveați, glasu-mi răsuna iar și iar prin coridoarele șerpuite și pe aleile prăfuite ale parohiei. Mă auzea suflarea-ntreagă, or ea, a mea frumoasă neînduplecată, nici chip! Ci ședea, înveșmântată-n blănuri, și torcea cu mulțumită nepăsare, sau dormea, visând alene.
 
 Cu toate că eu însumi nu mă ridic la înălțimea gingașei melodii cu care încântați ades urechile nopții, de se opresc astrele-n loc s-asculte, măcar că dormiți de-atâtea ori în poala favoritei muzelor și mângâiată sunteți de acele degete ce țin pana de scris a științei, și zi de zi, cu a ei învoire, vă înmuiați dalbele mustăți în desfătătoarea smântână, nu-s nici eu lipsit chiar de orice folos dat de obârșia aleasă, educațiune și înfățișare. Mă trag din rigi ai Persiei, iar blana mea ca neaua a păstrat albețea și splendoarea gulerelor de hermelină ale acelora.

În zorii acestei zile, tolănit cum eram pe măsuța de ceai a Doctorului, mi-am zărit oglindit chipul în lighenașul cu resturi de ceai - mustățile lungi și albe, dinții ca de fildeș și ochii de topaz. Vederea lor m-a încântat nespus și de bună seamă că lighenașul nu încerca a mă măguli, de vreme ce pe florile azurii ce i se ițesc peste margini le arată mai puțin frumoase decât sunt cu adevărat.
 
 Dragă Miss Pussey Po, știință nu aveți de însemnătatea celui ce vă curtează și căruia îi arătați atâta nepăsare. Am lapte proaspăt și din belșug și șoricei fără număr grămădiți în de două ori zece foișoare, așteptând să vă veselească și să-i serviți la masă.

Îngăduiți-mi, în această după-amiază, să depun la divinele voastre piciorușe uriașa căpățână a unui sobol norvegian, cu al cărui sânge tocmai ce mi-am murdărit lăbuțele după o luptă grozavă. [...]

Binevoiți, încântătoare ființă, să toarceți încuviințarea și dați-mi voie să vă asigur, cu cea mai adâncă prețuire, că sunt al vostru sincer admirator,
Snow

***


Nu-mi sunt străine farmecele Domnului Snow; dar, în vreme ce mă minunez la albețea fără cusur a hermelinei domniei-sale și la impunătoarea alcătuire a trupului vânjos ca de tigru, în secret suspin nădăjduind ca el, cel ce a supt la sânul benevolenței și-al filosofiei, să-și înfrâneze apucătura cea mult pătimașă, pentru care pe bună dreptate e știută stirpea Grimalkinilor^[i]. Firea noastră năprasnică, din moși-strămoși, e lăudabilă când o îndreptăm înspre vrăjmașii oblăduitorilor noștri, însă merită ocară atunci când le tulbură prietenii.

A mea e fericirea unei alese educațiuni; cu toate astea, dragă Domnule Snow, în astă privință, foloasele trase de pe urma ei sunt modeste puse în rând cu ale tale; și totuși, pe când domnia-ta lași slobode poftele trupești, eu pe ale mele le înăbuș, căci, dinainte-mi ciocârlia își sloboade cântecul din zori, canarul ciripește neîngrădit, din răsputeri, iar prihorul își fluieră cântecul de rămas-bun în asfințit, fără a fi nicicum tulburați. Până și ispititoarea, rotofeia porumbiță șade fără nicio grijă pe spatele meu întins și își îndoaie gingălaș grumazul strălucitor în vreme ce se vântură în juru-mi.
 
 Îngăduie-mi, totuși, a-ți povesti în ce fel, în urmă cu o lună, simțămintele - din păcate, acum năbușite - îți fură priincioase. Într-una dintre acele alese nopți, la ceas de taină și de amor, simții îndemn de a ieși afară, cu nerostita dorință de a-l vedea pe motanul meu persan vrednic de admirație. Cu pași tăcuți, am hoinărit pe aleea întunecată a palatului. Prinsesem gust pentru frumusețea peisajului și întruchipările poeticești, ascultând părerile pline de miez despre a lor fire, rostite de stăpânul tău în timp ce stăteam și torceam la picioarele stăpânei mele.

Sorbeam din ochi priveliștea și oftam pentru domnia-ta spre luna ce părea să m-asculte și arunca lungile umbre ale catedralei falnice pe pajiștea argintată. Priveam pășunile perlate ale Văii Stow și iezerul din mijlocul lor, care, oglindind razele lunii, părea bătut în diamante. Copacii de pe Aleea Diaconului, feriți de mâna Plictisului ce i-ar fi pus la cazne tăindu-i și aranjându-i pe potrivă, se îmbinau în mii de minunate chipuri. Ramurile lor dănțuiau slobode în vântul întețit din miezul de noapte, iar marginile frunzelor le erau încondeiate de lumină. Am coborât până la pajiște, regăsind zeiasca priveliște, văzută acum de sub grațioasele arcade alcătuite de crengile îngemănate. Un zgomot mă făcu să ciulesc urechile, însă nu venea de la iubitul meu, ci era acela puternic și neplăcut al unui cântec războinic, înălțat de șase cotoi din seminția Grimalkinilor în cinstea nenumăratelor biruințe ale Persanului; pe lângă care, cum spunea cântecul, cele ale stirpei anglicești erau fără de strălucire, făcute de ocară, precum neînsemnatele izbânzi ale fraților Howe, preaputernicului Clinton și Arbuthnot și ale încă și mai destoinicului Cornwallis^[ii]. Cântecul zicea că n-aveți pereche și că vă trageți din neînvinsul Alexandru însuși, care, la rându-i, și-a dobândit vitejia ce i-a adus pieirea de la a sa mamă, Olimpia, și a ei necuviincioasă legătură cu Iupiter. Istoriseau în cântul lor cum, în toiul faimoasei împresurări a Persepolisului, când Roxana și Stateira se întreceau în a-i câștiga favorurile, cuceritorul lumii a binevoit să le dea întru îngrijire o pisică mare și albă, pe chiar buna domniei-tale, războinicule Domn Snow, care ești a zece mia nouăzeci și noua spiță.

Plăcută era auzului meu larma lor triumfătoare; chiar și când au cântat despre cum lacuri de lapte s-au prins și s-au făcut zer, în mătcile lor negre, de spaima apropierii tale; cum chițcăiau guzganii din toate șurile vecinătăților, iar armii de soboli de Norvegia, văitându-se de zor, "fiecare să-și scape a sa piele", gonind și aruncându-se în iaz doar la văzul platoșei tale albe ivite printre copacii din grădina Domnului Howard.

Dar, ah!, pe când cântau - ori, mai degrabă, răgeau - despre ciocârlii ciripind pe daurite raze, vrăjite de-ai tăi ochi și căzându-ți în ghearele ce nu cunosc căința; despre prihorii cântând domol, în singurătatea ramurilor golașe, până ce palidul obraz al iernii se încreți de bucurie; despre sutele de menestreli cu piepturi strălucitoare doborâți de pe crengi și ajunși în colții tăi necruțători!... Vai mie! Atunci inima-mi a încetat să mai bată la gândul unei atât de nevrednice uniri!

A mă însoți cu domnia-ta, Domnule Snow, mă tem că nu pot; căci, măcar că rânduielile obștii noastre ar putea să nu se împotrivească împreunării noastre, totuși acelea ale dreptății, sfielii, ca și ale datoriei față de stăpâna mea se pun de-a curmezișul. [...]

Mult admiratul, pe mai departe, Domn Snow va avea bunătatea de a ierta prea sloboda dojană și să-i treacă cu vederea cusururile. Dimineața, o, Snow!, mi-am închinat-o ticluirii acestui răvaș către domnia-ta, însă am fost oprită din această îndeletnicire de vizita a două femele din spița noastră ce mi-au hrănit patima născută sub o stea nenorocoasă, lăudându-ți istețimea și feluritele înzestrări, ce se pot vedea din distinsa ta epistolă, dar căreia delicatețea simțămintelor mele mă silește să dau un răspuns atât de nepotrivit.

Dragă Domnule Snow, rămân
 a ta veșnic îndatorată,
Po Felina


Sylvia Townsend Warner și David Garnett
Iunie 1973

Draga mea Sylvia,

Ai putea explica cum și de ce fac pisicile dragoste cu noi? Dacă citesc, scriu sau sunt întins în pat, Tiber își face imediat apariția și începe să mă frământe cu lăbuțele. Se apropie și mai mult, își ațintește privirea asupra feței mele și, cu o mișcare hotărâtă, își vâră botul ascuțit sub bărbia mea, o dată, de două ori, se retrage, se trântește într-o rână, invitându-mi mâna să-l mângâie, își întoarce capul într-o parte cu un aer visător, pasiv și senzual. Apoi, se răsucește spre mine într-un fel sălbatic, izbucnind în tors, și așa mai departe.

Dar să fie asta, după cum bănuiesc, rezervat iubiților umani? Parcă față de o pisică nu e atât de drăgăstos, ci mai degrabă necruțător de practic. Pare să fie mai degrabă afecțiunea pe care i-a arătat-o mama lui pe când era pisoi. Și, firește, e mai evidentă înainte și după ce îl hrănesc. Însă voluptatea iubirii sale îmblănite e foarte plăcută.

Se tot bate cu Motanul din Pădure - o fiară care a luat calea sălbăticiei și vânează departe de oameni. E mult mai versat într-ale luptei, astfel că Tiber se întoarce mereu cu scalpul zgâriat, lăbuțele mușcate, șchiopătând și cu urechile însângerate. Abia s-a recuperat după câteva zile în care a avut lăbuța umflată de ziceai că e mănușă de box. L-am ținut închis pe timpul nopții ca să-l scutesc de alte bătăi, dar acum o să pună lăbuța în prag, că vrea să iasă iar la cafteală. [...]

Cu toată dragostea,
David


Mary Midnight către Societatea Regală
1751

În 1751, revista The Midwife a publicat o scrisoare bizară, care a stârnit uimire în rândul cititorilor. Adresată Societății Regale din Londra (cea mai veche academie de științe din lume) și semnată de o oarecare "Mary Midnight", în ea era descrisă în cel mai mic detaliu orga-de-pisici, un instrument muzical nemaivăzut, acționat de pisici cât se poate de vii și mieunătoare. De fapt, intenția scrisorii era una satirică, iar Mary Midnight era pseudonimul, folosit pentru efect comic, al lui Christopher Smart, poet englez născut în Kent în 1722, prieten cu scriitorul Samuel Johnson.

DOMNILOR,

Nu trebuie să informez persoane cu o pricepere și erudiție nemărginite precum ale domniilor voastre că, așa cum a fost utilizată până de curând, orga-de-pisici n-a fost nimic altceva decât un clavecin ordinar care, în loc de coarde și chei, era compus din pisici de diferite mărimi, așezate în cutii și ale căror voci exprimau fiecare notă din gamă după cum urmează: cozile lor erau prinse în jgheaburi astupate atunci când organistul apăsa clapele. Am ascultat acest instrument, chiar și așa primitiv cum era, cu neînchipuită plăcere, mai ales când interpreta ceva maiestuos ori tânguitor. O plăcere care a tot sporit cu fiecare execuție la care am fost de față. În cele din urmă, m-am închis în cabinetul meu vreme de șapte ani ca să cercetez cum aș putea veni cu adăugiri și îmbunătățiri, ceea ce am și reușit la capătul unui efort îndelungat, văzându-mi astfel împlinite cele mai fierbinți dorințe. Sunt lucruri pe care le supun acum atenției domniilor voastre.

Prin urmare, înainte de toate, știut e acum și recunoscut de o lume întreagă faptul că aceste animale, în răstimpul drăgostelii lor, sunt făpturile cele mai muzicale din natură. Așadar, îndemn pe toți cei care cântă la orga-de-pisici să fie cu băgare de seamă la mieunatul lor când sunt în călduri, mai ales dacă au de interpretat ceva măreț sau emoționant.
 
 În al doilea rând, e de asemenea cunoscut faptul că vocile remarcabile sunt îmbunătățite prin scopire; în consecință, eu însumi am avut mereu cel puțin opt jugăniți pentru registrul înalt. Și nu mă pot abține să nu vă informez despre un experiment făcut de curând pe un cotoi italian castrat și pe unul englezesc din aceeași rasă și declar solemn că, în urma operației, animalul compatriot avea glăsciorul, în toate privințele, la fel de pătrunzător, profund și delicat ca cel străin și n-am nicio îndoială că mulți dintre cei mai înzestrați englezi ar fi la fel de strălucitori, dacă ar avea aceleași avantaje ca italienii. Fapt ce ar putea fi demn de luat în considerare de cei de la putere: având în vedere succesul acestui experiment, să ne gândim câte mii de lire sterline ar putea economisi națiunea noastră!

În al treilea. În ce privește forte și piano. Să nu uit a vă informa, domnilor, că orga-de-pisici aduce cu un clavecin dublu; căci, așa cum acela are două rânduri de clape, al meu are două șiruri de pisici, toate ceva mai mititele, iar cozile lor sunt strânse mai încet, în cazul de față, presiunea e exercitată cu ajutorul capătului clapei. Rândul de jos însă, acolo unde cânt forte, sau cu putere, cum s-ar spune, conține o armonioasă societate de cotoi, ale căror cozi sunt ciupite cu strășnicie de cârligele de alamă de la capetele clapelor în acest scop. [...]


Jane Welsh Carlyle către Kate Stanley
28 decembrie 1860
 
Draga mea,
 
 [...]

Dar între timp, tu te întrebi: "Ce s-a întâmplat cu canarul? Oare l-a... mâncat pisica?" Și pe bună dreptate! Nu, draga mea. Canarul tău e nevătămat. Dar trebuie neapărat s-o spun, niciun canar, niciodată n-a avut, și nici nu va avea, o astfel de aventură cu o pisică fără să fie mâncat. La fel și al nostru, care a scăpat probabil datorită minunii făcute de îngerul tău păzitor, sau al meu, sau chiar al canarului!

Pisica a început să-l studieze încă de la primul zbor, cu atâta interes, să-ți înghețe sângele în vine, nu alta! Așa că l-am chemat pe tâmplar și l-am rugat să suspende colivia în tavanul cabinetului de un lanț de alamă și un scripete. Odată treaba încheiată, n-am avut nicio îndoială că îi pot lăsa pe cei doi singuri, fără să am habar ce îi poate pielea unei pisici atunci când și-a pus ceva în cap! Întorcându-mă odată de la plimbarea de dimineață, am fost întâmpinată de Charlotte, care mi-a deschis ușa în culmea agitației, spunându-mi: "Ah! Ce credeți că s-a apucat pisica să facă?" "Mi-a mâncat canarul?" am întrebat, deznădăjduită și în același timp resemnată. "Nu! MULT MAI RĂU! Probabil că a sărit de pe gheridon^[iii] pe colivie și a dat-o jos, pentru că lanțul e făcut bucățele! Iar masa e răsturnată și ruptă în două! Și ah! Coșul lui Lady Airlie e țăndări! Și ferigile sunt împrăștiate peste tot! Și capacul de sticlă a fost făcut cioburi! Și toate lucrurile sunt pe covor!" "Pasărea e teafără?" "Păi, da... Ușița de la colivie era deschisă, dar n-a apucat s-o înhațe. Probabil că zgomotul făcut de lanț și de toate lucrurile care au căzut a speriat-o, fiindcă atunci când am auzit tămbălău și am venit într-un suflet, am văzut-o repezindu-se pe scări!"
 
 Peste ce dezastru am dat când am intrat în cabinet! "Tămbălăul" abia avusese loc și încă nu făcuse nimeni curat. Colivia zăcea pe-o parte, pe podea; masa, ruptă în două; covorul, plin de pământ, ferigi, semințe pentru păsări, apă, cioburi de lut, de sticlă, zale de lanț ș.a.m.d. Și, în mijlocul lor, canarul, țopăind speriat, dar altminteri mai teafăr decât te-ai aștepta. [...]

Astfel că l-am chemat a doua oară pe tâmplar, care a reparat colivia și a fixat-o sus, de oblonul ferestrei, fiindcă lanțul de alamă este, așa cum o spune chiar dl tâmplar, "un lucru pentru care merită spânzurat cel ce l-a făcut".

Pisica s-a prefăcut că nu-i mai pasă de canar. Mi-am zis că poate se gândește că să atenteze la viața lui nu e doar periculos, ci și fără speranță. Însă, într-o seară, pe când îi spuneam ceva lui Charlotte, pisica a țâșnit făcând un salt perpendicular pe colivie și a rămas agățată cu ghearele de ea. Dacă n-aș fi văzut asta cu ochii mei, n-aș fi crezut că așa ceva e posibil! Am aruncat în ea cu pernele de pe sofa, am strigat la ea ca s-o sperii și s-o dau jos. Dar după asta, am ținut biata pasăre încuiată în altă parte până i-am găsit un cămin mai ferit de primejdii. [...]
 
Citiți introducerea acestei cărți aici.