Regatul pustiu

Kira Jane Buxton este o tânără scriitoare americană care a colaborat cu numeroase publicații din Statele Unite, precum The New York Times, The Huffington Post și The Rumpus. Locuiește în Seattle și își împarte timpul între un câine, trei pisici, două ciori, câțiva colibri și soțul ei. Regatul pustiu este primul ei roman și a primit numeroase premii și nominalizări (printre care la Indie Next, Thurber Prize, Audie Awards și Washington State Book Awards, la ultimele trei fiind finalist). A fost inclus pe listele celor mai bune cărți din 2019 ale publicațiilor Good Housekeeping și Book Riot și a fost declarat bestseller de The Seattle Times, Barnes & Noble și American Booksellers Association.

Ludovic-Ștefan Skultéty este editor și traducător. De la ideea de frumos (Facultatea de Filosofie) s-a îndreptat spre studiul frumosului concret (Istoria și Teoria Artei) și a continuat cu aplicarea celor învățate mai mult de unul singur în articole, traduceri din franceză și engleză, texte de promovare, scenarii TV și chiar editare video. La un moment dat, și-a spus că televiziunea e prea gălăgioasă pentru el și s-a angajat ca redactor la Curtea Veche Publishing. Printre traducerile lui apărute la această editură se numără: seria Detectivii de dinozauri (de Stephanie Baudet), Păzitorii prezenței și Una cu viața (Eckhart Tolle), Scrisori remarcabile. Pisici (Shaun Usher), Fantome (Dolly Alderton). Un weekend ploios și vreo carte răscitită din copilărie sunt de ajuns să îl facă fericit.
O apocalipsă zombi plină de umor negru, cu un cioroi naiv care vrea să salveze omenirea. Totodată, un avertisment ecologist și un mesaj de iubire pentru orice ființă vie.

S.T. este un produs perfect al culturii pop americane: îi plac Beyoncé, fast-foodul și competițiile de mâncat hotdogi. Doar că nu e om decât în cuget și simțiri. De fapt... e un cioroi domesticit care a învățat tot ce trebuie să știe un reprezentant al clasei de mijloc: fotbal american și show-uri TV, cum să repari orice cu bandă adezivă și cum să treci peste dezamăgirile amoroase de pe Tinder.
 
 Toate astea însă nu-l vor ajuta când va veni apocalipsa, iar oamenii se vor transforma în zombi. În schimb, va apela la (ceea ce crede el că sunt) imaginația și inventivitatea ființelor umane, pe care le consideră cele mai grozave creaturi din lume, deși n-au aripi. Împreună cu tovarășul său nu tocmai de nădejde, un câine nu foarte inteligent, S.T. pornește să salveze ce mai e de salvat - oameni încă sănătoși (dacă mai există) și animale domestice neajutorate.

"The Secret Life of Pets combinat cu The Walking Dead." (Karen Joy Fowler, laureată a Pen/Faulkner Award)

"Regatul pustiu este o hoinăreală plină de umor, bunătate și infinită frumusețe prin apocalipsă și lumea de după ea, în care până și un cioroi laș poate deveni erou." (Bookshelf Fantasies)

"O carte surprinzătoare, nostimă, care împletește o parabolă ecologistă cu peripeții de dimensiuni epopeice." (Shelf Awareness)

"În ciuda umorului său, este o poveste remarcabil de emoționantă, despre degradarea mediului, impactul dependenței de tehnologie și bizara și brutala frumusețe a sălbăticiei renăscute." (The Nerd Daily)


[...]
Un moment mai devreme, totul era normal. Eu și Big Jim ne jucam prin curte. Locuiam împreună, ca să înțelegeți. O relație platonică - doar cu un strop de simbioză picantă. Aveam privilegiul de a locui într‑un cartier respectabil din Seattle, în casa unui electrician cu carte de muncă, iar el mă avea coleg de apartament pe mine, măscăriciul lui personal. Vorba aia, joci chenzina, iei găina - care, întâmplător, e mâncarea mea preferată.

Așadar, eu și Big Jim ne făceam de lucru în curte. Cu o bere Pabst Blue Ribbon într‑o mână - tipic lui -, Big Jim se apleca din când în când să smulgă niște buruieni de mărimea unui labrador. În statul ăsta Washington al nostru cresc după pofta inimii tot felul de chestii: licheni verzi ca smaraldul, mere Honeycrisp, cireșe, visuri mari, dependența de cafeină și atitudini pasiv‑agresive pronunțate. Tot noi am legalizat și marijuana, care‑l făcea pe Big Jim să se emoționeze și să răcnească: "Da, băga‑mi‑aș!"

Unde rămăsesem? Aha. Seara de vară poleise în auriu curtea noastră cu a ei țâșnitoare în formă de broască obeză și mizeria aia de pitic de grădină cu meclă de șmecher, pe care l‑am sabotat din clipa în care m‑am instalat în casă. Și, în acel moment, lui Big Jim i‑a căzut ochiul. Adică, în pizda mă‑sii, i‑a căzut efectiv din cap și s‑a dat de‑a dura prin iarbă. Să fiu sincer, eu și Big Jim am fost surprinși. Dennis, pe de altă parte, n‑a ratat ocazia să se năpustească pe urmele ochiului năzdrăvan. Dennis e un copoi și are IQ‑ul unui oposum mort. Fără mișto, am cunoscut curcani cu mai mulți neuroni decât are el. Incompetența lui de proporțiile unui cataclism nuclear m‑a făcut să‑i sugerez lui Big Jim că ar trebui să‑l punem pe liber, dar Big Jim nici că m‑a băgat în seamă, preferând să țină în casă un locatar cu zero impuls spre control și care își petrecea nouăzeci și patru la sută din timp lingându‑și biluțele. Colții lui Dennis erau deja la mai puțin de juma' de metru distanță de globul ocular când l‑am înhățat și l-am pus la loc sigur, pe gard. Am făcut schimb de priviri cu Big Jim - mă rog, pe trei sferturi, având în vedere că tocmai rămăsese fără un ochi. În timp ce‑mi notam în minte să adaug chestia asta în cererea de evacuare a lui Dennis de la domiciliul nostru (știi bine că ai încercat odată să mănânci ochiul colegului tău de cameră, tre' să‑ți iei tălpășița), l‑am întrebat pe Big Jim dacă se simte bine. N‑a răspuns.
- Ce pula mea?! a zis Big Jim ridicându‑și mâna dolofană spre față, și astea au fost ultimele cuvinte pe care le‑am auzit de la el. [...]

Deci, adevărul. Mă cheamă Shit Turd (S.T., pe scurt) și sunt un cioroi domesticit. M‑a crescut Big Jim, care m‑a învățat obiceiurile celor din rasa voastră, cărora el le spunea "Futălăi Nenorociți", mai pe scurt: FuNei. El e cel care m‑a înzestrat cu gingașul meu vocabular și cu numele meu, indubitabil unic. M‑a învățat să reproduc mai multe cuvinte de FuNei. Înainte de nefericitele aventuri de pe Tinder menționate mai sus, timpul petrecut doar în doi a fost nu numai frumos, ci și îndelungat, așa că știu o mulțime de șmecherii, pana mea. De exemplu, despre chestii FuNeiești precum ferestre, secrete și păpuși gonflabile. Sunt acea pasăre rară căreia îi pasă de cei din rasa voastră, ăia care merg în două picioare și au creat lucruri de vis, inclusiv Cheeto. Vouă vă datorez viața mea. Ca membru FuNeu onorific, am datoria să fiu totalmente sincer și să vă povestesc ce s‑a întâmplat cu neamul vostru. O chestie pe care nimeni n‑a prevăzut‑o. [...]


Winnie Pudelița ședea în dreptul ferestrei și lacrimile ce se prelingeau pe ochiul de geam îi umpleau cu voia ei până la refuz inimioara îndurerată. Își așeză boticul pe lăbuțe și scoase un suspin sfâșietor. Ce‑i mai rămăsese pe lume? Așteptarea. Avea din plin așteptare. Să aștepte să se trezească, apoi mai multă așteptare, pe urmă să caute mâncare, și să aștepte iar. Stai și așteaptă. Bravo, fetița.

Ciuli urechile la zgomotul mărunt făcut de niște gheare pe marmură. Întoarse capul spre capătul camerei: așa cum bănuise, sosise prânzul. O să‑l verifice mai încolo. Până una alta, aruncă o privire foarte tristă și adulmecă în jur cu cu nasul ei perfect și foarte trist. Singurătatea îi dădea mâncărimi. Oare se va mai întoarce vreodată?

Iar lucrul cel mai groaznic? Sentimentul de vină, care i se agita în inimă ca o armată de viermi albi (ea, una, n‑avusese niciodată viermi, firește, dar îi văzuse în niște reclame cu cei mai urâți câini posibili). În camera de alături, alt zgomot de gheruțe anunță prânzul. Când ai șaptesprezece camere, uneori e greu să‑ți dai seama unde apare păpica.

Sentimentul de vină al lui Winnie provenea din două lucruri. În primul rând, nu așteptase tot timpul cât fusese singură. Fiindcă era Winnie Mini Pudelița, se putea strecura prin ușița pisicilor. O făcuse de câteva ori, ca să vadă dacă nu cumva era în curte, așteptând‑o. Ori la fântâna cea mare. Sau lângă grajduri. Piscina mare. Piscina mică. Mingea galbenă uriașă și trambulina de plasă. Lângă mașinile strălucitoare. Acolo nu erau decât caii. Chestii care respirau. Și unele dubioase.

Un alt motiv era că mai mereu cât fusese în grija Plimbătoarei vrusese să fugă. Se prefăcea că trebuie să facă treaba aia și lătra lângă ușa glisantă să fie lăsată în curte și apoi înapoi în casă. A urmat un afară înăuntru, afară înăuntru, afară înăuntru, afară înăuntru până când i s‑a spus să șadă și să înceteze să mai fie o janghină. De mai multe ori chiar fugise de Plimbătoare, gonise pe aleea fără capăt, cu limba de culoarea acadelei gustând libertatea cu aromă de bălegar, cu urechile catifelate fâlfâind și azvârlind în urmă cu pietriș în fața oricărei decențe.
"Pu‑pu‑pu‑de‑li‑ri‑gu!" strigase, zburdând liberă, neîngăduit de frumoasă, ca o rază de lună cu dinți. Odată, reușise să scape de cei puși de Plimbătoare s‑o prindă, iar Majordomul lipise peste tot poze cu ea și cu semne ca $$$$$ și multe, multe, multe din astea: 000000000. A fost găsită într‑o jumătate de oră. [...]


[...]

Diminețile, îl pândeam pe biciclistul FuNeu cu căști roșii să treacă mai iute ca o perucă luată de uragan și să mai decapiteze vreo hortensie. N‑a mai trecut. Cum n‑au mai venit nici mașina poștei sau colete de la Amazon ori revista Big Butts, la care eram abonați. Ciudat. Atât de ciudat, încât m-am hotărât să mă conectez la Aura, care e un fel de rodeo cu țapi. Ceva de care s‑ar putea să n‑aveți habar - există un Internet în lumea naturală. În engleză s‑ar traduce brut prin Aura, fiindcă e pretutindeni în jurul nostru. Nu e ca Internetul FuNeilor, cu YouTube‑ul plin de clipuri enervante cu pisici și pui de urși panda care strănută, dar e tot o rețea, un flux constant de informații la dispoziția ta, dacă te sinchisești să te conectezi și să asculți. Zilnic, informația e purtată pe aripi, de foșnetul înțelept al copacilor sau staccatoul insectelor. Nici nu mai țin minte de câte ori am auzit vreun FuNeu zicând: "Ascultă, e un cântec de împerechere!", făcând din neamul înaripatelor o turmă de animale în călduri (păsările nu sunt veverițe, mama mă‑sii de treabă). De fapt, păsările transmit informațiile în fraze melodice, în șiruri complexe de note, intr‑un mod asemănător cu cel al copacilor, care‑și șoptesc secretele în vântul ce le animă frunzele ca niște aripi. Un torent de avertismente, povești, cugetări, poeme, amenințări, sfaturi practice și pentru supraviețuire, informații imobiliare și bancuri seci, toate astea sunt la dispoziția celor care intră pe frecvență. Toată lumea vorbește, trebuie doar să ciulești urechea. [...]

Ce se petrecea cu FuNeii? Din fericire, răspunsul se afla în punga mea cu bunătăți și urma să mă ocup mai întâi de Big Jim, să‑l doftoricesc până se însănătoșea cu toate proviziile mele de Cheetos, dacă era nevoie, apoi să ne urcăm în Fordul lui F‑150, cu Glock‑ul și cu niște iarbă în torpedou, și să facem bine și alți FuNei din cartier care nu se simțeau bine. Să‑i reparăm corespunzător, fiindcă ce‑ar mai fi lumea fără FuNei? La gândul ăsta, m-a luat cu greață și mi s‑a făcut pielea de gâscă - o expresie stupidă, de altfel, fiindcă gâsca e o pasăre nesimțită și lipsită de imaginație.

Din locul în care mă aflam, am zărit pe cineva cunoscut lângă spațiul verde. Claia creață de păr albastru și trolerul cu buline erau imposibil de confundat. Slavă Domnului! Era Nargatha. Nargatha - a cărei mamă pesemne suferise de indecizie severă, botezând‑o cu acea combinație trăsnită de Agatha, Margaret și Narnia - locuia la distanță de trei case de mine și Big Jim. Era atât de excentrică și atât de bătrână, încât la o zi de naștere, au fost chemați pompierii ca să‑i stingă lumânările aniversare. Dar cu mine s‑a purtat întotdeauna bine. Firește, îmi vorbea de parcă aș fi suferit de afecțiuni ireversibile ale creierului, dar o făcea mereu ținând în mână crănțănele în formă de animale. Lui Big Jim îi plăcea că ne aducea câte o sticlă de whisky Fireball de fiecare dată când Seahawks câștiga vreun meci. Văzând acolo jos mica siluetă cu bucle albastru‑perlat și palton galben‑verzui ca mingea de tenis, am simțit o împunsătură de ușurare și o senzație de căldură în piept. Am înclinat capul într‑o parte și în cealaltă ca să văd mai bine. La o examinare mai atentă am observat că mânca Triscuiți.

Triscuiți e schnauzerul ei pitic.

Stomacul meu a efectuat un dublu looping. Am rămas așa, privind câteva momente, nevenindu‑mi să cred ce vedeam. Era prea de tot. Nimeni nu merită să ajungă aperitiv! Cu atât mai puțin loialul și multiubitul Triscuiți! De oroare, am lăsat să‑mi scape un croncănit.

Ochii Nargathei, de culoarea păsării cardinal, păreau să fie într‑o permanentă căutare. Bale ca niște șnururi roșii îi curgeau din gură. Oripilat, am urmărit‑o cum își răsucește capul la 180 de grade. Un os al gâtului i s‑a rupt cu un sunet de creangă frântă și craniul i s‑a rotit 360 de grade. A ridicat privirea spre mine, bălind cu sânge și și‑a sucit tărtăcuța încolo și‑ncoace de parcă forma un număr de telefon. Ziceai că e o nenorocită de strigă. Un cârâit de răpitoare furioasă a determinat trei veverițe să se împrăștie care‑ncotro în liniște. Panica îmi strângea inima, care scotea triluri de jale. Veverițele, mizerabilele astea spărgătoare de nuci, nu tac niciodată. Doar când de asta depind viețile lor. [...]


[...]

Probabil că toate astea se întâmplă din cauza unei modificări în lumina lunii ori e vreo vrajă cosmică sau e din cauză că în sfârșit am ajuns să‑mi stăpânesc puterile magice înnăscute. Un lucru nu s‑a schimbat: Mediocrii mei Servitori par în continuare să nu iasă afară. Mă gândesc că au involuat - deși așa ceva nu prea poate fi posibil. După calculele mele, în ultima vreme își petrec 186 la sută din timp mârâind la pereți. Dar din câte îi cunosc, întotdeauna au fost forme de viață inferioare, cu nimic mai buni decât urșii loviți de alopecie, cu limbile atârnate și cu lipsa aia de echilibru de râsu' lumii. Sunt niște ouă pe două picioare, fără vreo urmă vizibilă de minte și cu reflexele unei goarne umplute cu saramură de creveți.

Cu ochii mei de neegalat și capabili să se focuseze ca un laser, i‑am urmărit pe Mediocrii Servitori lovind în mod repetat pereții cu degetele (sau ce a mai rămas din ele). Sus jos, sus jos.
Amândouă au de multă vreme nevoie de un pachet de îngrijire corporală complet, treabă pe care nici mamele lor proprii nu s‑ar încumeta s‑o facă. Azi...

UN MOMENT! TOATĂ LUMEA, PAUZĂ, SĂ MĂ SPĂL ÎNTRE PICIOARE!

Azi, Mediocrii mei Servitori - fata unu, cu coamă lungă, și fata doi, cu toate desenele alea de pe piele, care preferau să stea acasă și să pălăvrăgească despre chimie până rămâneau fără cafea - miros ca o tăviță cu nisip pentru pisici care a stat la microunde. Nu se mai întorc la cutiile lor argintii pe care le țineau în poală, ceea ce oricum era egoist din partea lor, fiindcă toată lumea știe că acele cutii sunt locuri de dormit. Locurile călduțe - cutia argintie care se ține în poală; pe căsuța înaltă în care e frig și mâncare; plapuma de iarnă; pe "răcitorul de vinuri", sacru pentru ele; pe genunchii Mediocrului Servitor când stă pe scaunul alb urlător - se confiscă. Par să pună în scenă un fel de protest neconvingător, refuzând să‑mi reaprovizioneze bolul de mâncare uscată. Am condus experimente folosind tehnicile care s‑au dovedit eficiente în trecut - doborând cafetiera, desfăcându‑le tricoturile de doi lei, mestecând copertele fiecărei cărți din bibliotecă, făcând treaba mare pe perne, zgâriind canapeaua, ronțăind toți șerpii Ethernet și făcând treaba mică în fiecare colțișor de cearșaf -, dar par să nu le mai pese. Trebuie să recunosc, sunt impresionat. Apreciez durerile în cot ale altora. În cazul de față: unul dintre Mediocrii Servitori și‑a lăsat mâna dreaptă în sufragerie, ceea ce mi se pare că demonstrează încă o dată că sunt niște incapabili. M‑am jucat cu ea un pic, dar mirosea prea urât, așa că mi‑am reluat linsul anusului. Instinctul meu nu m‑a înșelat niciodată - nu sunt ființe în care să ai totală încredere. [...]


[...]

FuNeul zăcea în cadă, marinându‑se în propriile secreții. Era înfășurat într‑o sfoară care era legată și de perdea și de robinet. Purta un uscător de păr și firul lui pe post de lănțișor la gât. Capul îi era la suprafața materiei maronii, așa că am putut să‑i văd clar arsura de forma unui fier de călcat de pe față. Roșul arsurii îi punea cu adevărat în valoare culoarea ochilor. Sunt zile nașpa și sunt zile când ți‑o iei peste bot cu un fier de călcat. În gât avea un coupe‑papier roz, iar de lângă el din apă se ițea un mixer KitchenAid, al cărui fir încă era conectat la priza din perete. Sticluțe de parfum, flacoane de șampon și loțiuni erau împrăștiate prin baie, cu lichidul congelat pe gresie, ceea ce l‑a dus pe detectivul S.T. la concluzia că fuseseră folosite ca proiectile. Puse cap la cap, indiciile te făceau să te gândești la o potențială neînțelegere domestică. Urme însângerate - de mărimea delicată a tălpilor cunoștințelor de pe Tinder ale lui Big Jim - duceau dincolo de baie și de ușa de la intrarea în apartament. Aici fusese o femeie, ceea ce însemna că...

L‑am convocat pe Dennis, insistând plin de entuziasm să mă ajute la săpături. După ce am întors pe dos baia, mi‑am mutat talentul criminalistic în dormitor, unde un dulap vomitase o grămadă de haine - cineva se grăbise să plece. Am scotocit înăuntru, deranjând nori de praf și ciocănind munți de haine. Zero sorți de izbândă. Unde își lăsa Tiffany S. lucrurile de obicei? Bucătăria mirosea a gaze de la putrefacție, a ouă clocite de găini de la geriatrie. Dar, pe blatul de bucătărie, lângă un ciocan cu urme de sânge pe el, un picior de scaun și o rețetă medicală cu ceva numit Klonopin, am zărit o geantă. M‑am repezit cu ciocul în pielea roz căreia îi zicea Kate Spade și mi‑am făcut loc înăuntru. Un spray contra urșilor, un tirbușon, un șir de prezervative, niște Alka‑Seltzer, o sticluță de Tabasco, un briceag de vânătoare cu lamă în culorile curcubeului și o cutie babană de Midol ocupau cea mai mare parte a genții. Indiciul unei seri ca între fete? Nu puteam fi sigur. [...]


Continui să fiu absolut fabulos. Mi‑am perfecționat tehnica de furat ciorapi și mi‑am mărit colecția de la moschee, care include acum și sutiene și semne de "Stop".

SUNT ALE MELE NU ATINGEȚI.

S‑a mai schimbat ceva - după ce domnu' Mustăți Uriașe, Roșcatul ăla împuțit cu degetele ca niște crenvurști și meclă ca pastrama de vită a intrat în moscheea mea ca la el acasă. După ce i‑am arătat ce‑nseamnă neîndurarea - alungându‑l și făcându‑i o demonstrație cu ghearele mele necruțătoare spre mutra aia de jantă de camion -, m‑am hotărât să‑l spionez. M‑am furișat după el ca un magnific ninja ce sunt, mereu în afara razei sale vizuale, ceea ce e într‑adevăr păcat, fiindcă sunt un tip foarte, foarte arătos. L‑am urmărit printre frunzele căzute, strecurându‑mă prin canale, pe un stâlp de comunicații, de la jumate în sus, și printr‑un tub de Pringles.

Apoi ceva s‑a întâmplat. M‑am lăsat fascinat de această vânătă țopăitoare cu miros de pate cu vită și pui pentru pisici trecut prin cuptorul cu microunde. Să‑l urmăresc a devenit mai distractiv decât să sâcâi șopârlele, să mă ghemuiesc în cutii sau chiar decât să mănânc iarbă ca s‑o pot vomita. Mă fascinau și îi pândeam lațele alea de rahat atârnându‑i ca șerpii de jucărie pe care mi‑i bâțâiau prin față Mediocrii mei Servitori. Capace de sticlă, bețe și pixuri i se înțepeniseră în păr și când le auzeam zdrăngănind, mi‑era clar că trebuie prinse și puse la respect. Mecla Portocaliului, rotundă ca un măreț vas de toaletă întunecat, e stupidă din cale‑afară, și totuși plăcută ochilor mei. Mi‑e clar că această minge flocoasă însuflețită a fost în întregime menită desfătării mele. Am hotărât că e posesiunea mea și am demonstrat asta fiecărei ființe de pe întinderea pământului urinând pe el intermitent - viguroasa mea semnătură. Portocaliul își are propriii Portocalii mici. Îi îngădui asta. Sunt drept și excepțional. Sunt Genghis, Stăpânul Portocaliului. [...]


Un'e naiba‑i muierea aia? N‑am văz't‑o de săptămâni. Mi‑a trecut prin minte că‑i vreo glumiță. Că i‑a jucat renghi păcătos lu' bătrânu' Angus. Da' cum știu că mă cac iarbă, la fel știu c‑a trecut ceva timp.

Stau de unu' singur pe câmpul ăst' de zile și zile. Cine‑o să‑mi aducă lucerna? Femeia‑n cizme, nimeni alta. De‑ndat' ce‑și amintește, fir‑ar să fie. De bietu', bătrânu' Angus, care stă aici‑șa, pe pajiște, așteptând și iar așteptând, de parcă‑i vreo bib'lică pestriță.

Mbine. Cre' că nu‑s chiar singur. Sunt aici pe delușoru' ăsta verde și plictisitor împreună cu Nubbins, măgarul. Vremea‑i complet de căcat. M‑am plictisit total. Sunt atât de plictisit, c‑am început să inventez cântecele și poeme. Ia de‑aici o zicătură:

Una, două, una, două, iară plouă,
Nu‑mi place când plouă.
Hopa, țopa, caca, maca,
Un'e naiba‑mi‑e lucerna, proasta datului cu biciu'.

Nubbins nu poa' să facă poezie ori cântece. Nubbins e prea ocupat să se dea de-a dura în căcatul propriu. Eu sunt taur de Highland mult‑prețuit. Nubbins e un măgar de pază cu creierul ca budinca topită. Sorocit la sigur să rămână cam neevoluat.

Pfoai, n‑ar trebui să fiu așa al naibii. E un pic traumatizat, Nubbins al nos'. Ieri zicea că l‑a văzut pe Fermierul Stuart, în pijamale, pe urmele unei oi care avea zgardă biometrică. În puii mei, i‑am zis să nu mai mănânce ciulini, e obositor deja în ce hal i‑a ajuns creierul ăla cât nuca.

Mi‑am băgat capu' pe sub gard să‑l întreb pe Hamish despre toată treaba asta cu Fermierul Stuart. Hamish e un berbec negru din Hebride, ușor cretin. Hamish zice că l‑a auzit pe Gregor gânsacu' spunându‑i lu' Esme - o găină din rasa Dumpy care‑și bagă ciocul peste tot unde nu‑i fierbe oala - că l‑a văzut deunăzi pe Fermierul Stuart clătinându‑se pe lângă cuștile câinilor. Zicea că era însângurat - adică avea ochii înroșiți. Dar cin' să știe care‑i adevăru'? N‑ai cum să te‑ncrezi într‑o oaie neagră. [...]


Oasele mele. Precum coastele de balenă în vremuri îmbelșugate, îmi împung blana, umede și bolnăvicioase. Am înotat zile în șir cu inima zdrobită, tot întrebându‑mă de ce înot, de ce trag în piept aerul înghețat. Sunt Ultimul dintre Urșii Ghețurilor.

Tornassuk. Tornassuk.

Ultima mea speranță zboară pe aripi de vânt. E mirosul metalic de sânge și sărat, promisiunea că la câțiva kilometri e o morsă care își varsă roșul pe strălucitoarea pulbere albă. Cu labele grele și trupul micșorat, iau urma.

Morsa e proaspătă, colții îi sunt săbii nemișcate. Sânge se întinde pe gheață și apoi în venele mele în momentul în care îl văd pe puiul meu pe care îl înghițise marea. Tu! Ai crescut, Tornassuk. Tu și ceilalți. Noi, Spaima Focilor, Cei Care Vânează pe Sloiurile de Gheață, Urșii Ghețurilor, ne‑am întors după peștii mării. Voi ați făcut din gheață regatul vostru.

Pe cer se dezlănțuie o furtună de culori opalescente care dansează printre umbre de gheață.

Mâncăm.

Urșii Ghețurilor trăiesc.

---