Dă diriga de băut (II)

Când fetița fusese mică, parcul era uriaș. Dar acum fetița nu mai era așa mică, iar parcul nu mai era uriaș, ci era un parc ca orice parc. Nu numai pentru că timpul trecuse, așa cum îi este lui obiceiul; ci și pentru că fetița fusese plecată departe, departe, într-o altă țară și într-o altă viață. Dar acum se întorsese: murise Ica.

Ica era bătrână, bătrână. Fetița nu putea înțelege cum o femeie putea fi mai bătrână chiar decât cuvântul "bătrân", dar așa fusese străbunica ei: mai bătrână decât bătrânii. Când timp trăise, Ica îi spusese fetiței povești extraordinare, nemaiauzite și nemaipomenite, așa cum nu știa nimeni, nici chiar Tati. Și el știa povești de multe feluri, dar niciuna nu semăna cu poveștile Icăi, care nici măcar nu erau povești, ci amintiri. Când mergea în vizită la străbunica ei, fetița nu avea alte bucurii, în afară de-a se juca în tăcere cu mărgelele din cutia de lemn și de-a asculta. N-o întrerupea niciodată pe străbunică. Oricum, nu vorbea repede, că trebuia să se oprească des, să-și regăsească răsuflarea, dar acela era singurul motiv pentru care făcea pauze. Nu se oprea niciodată ca să-și aducă aminte de ceva, pentru că Ica nu uitase nimic, absolut nimic: mintea ei rămăsese puternică și tăioasă într-un corp tot mai neputincios, pe care bătrâna îl ura, iar fetița știa asta. De cele mai multe ori erau numai ele două. Tati se plictisea și se ducea după sifoane, lui Mami nu-i plăceau acele vizite, iar lui Buni nici atât. Doar Tati o asculta puțin pe bătrână, la începutul vizitei, și punea câteva întrebări, apoi se plictisea și pleca. Tăticii nu-s fetițe. Ei nu știu secrete. Dar fetița știa că străbunica era puțin vrăjitoare și o asculta în deplină tăcere, pentru că înțelegea. Ica nu mai avea mult timp. Trebuia s-o învețe. Fetița învăța. Iar acum Ica murise.

Totul se schimbase cu mult înainte de moartea ei, doar că viața fetiței continuase ca și cum lucrurile nu erau în plină schimbare, deși erau, dar ea se străduise să păstreze totul așa cum era, așa cum trebuia să fie, așa cum ar fi trebuit să fie și cum chiar fusese, înainte să plece Mami. Și fetița și Tati se luptaseră să se prefacă și să trăiască viața pe care le-o lăsase Mami, și-o vreme aproape reușiseră, chiar dacă amândoi știau că mințeau. Minciuna în care trăiau rezistase un timp, dar pe urmă Buni murise și banii din România încetaseră să le mai vină, așa că ei plecaseră o vară întreagă ca să se ocupe de moștenirea lui Buni, iar în acea vară foarte lungă, cât Tati umbla cu actele, fetița avusese tot timpul s-o asculte pe Ica. La început, bătrâna vorbise pe ocolite, dar apoi a căpătat deplină încredere în strănepoată și a-nceput să-i spună secretele, adevăratele secrete. Fetița asculta fără să întrerupă și fără să uite nimic. De fapt, împărțeau același sânge.

S-au întors în țara în care îi lăsase Mami și și-au reluat viața lor de imigranți. Fetița era fericită cu acea viață, dar Tati nu era. Se prefăcea, doar. Vorbea mult cu Ica la telefon, chiar dacă era greu s-o facă să răspundă, pentru că telefonul era un obiect ciudat pentru bătrână, dar se străduia din răsputeri să răspundă de fiecare dată, numai că puterile îi erau din ce în ce mai slabe. Femeia angajată de Tati trebuia să muncească din ce în ce mai mult, pe măsură ce viața din Ica se scurgea, picătură cu picătură. Nu se plângea niciodată, doar că nu putea, nu mai putea. Cu toate astea, a trăit mult peste așteptările oricui, mai puțin ale fetiței. Fetița știa de ce Ica nu murea odată, de ce se ambiționa să nu moară, deși suferea atât, în fiecare zi.

Când femeia l-a sunat pe Tati să-i spună că bătrâna se săvârșise, fetița n-a plâns deloc, așa cum o-nvățase Ica. I-a pregătit bagajul lui Tati și l-a pus să fie harnic, să cumpere bilete de avion și să nu se uite la bani, ca să ajungă repede în România. Acolo, Tati a muncit mult ca să facă tot ce trebuie, în timp de fetița se plimba cu femeia prin parc și mânca înghețată. Parcul îi rămăsese mic, dar înghețata era bună.

Când Tati a avut iar timp de ea, fetița nu l-a grăbit. Știa că era foarte speriat. L-a lăsat să-i spună povești urâte și vechi, pe care ea le știa demult, și s-a prefăcut interesată, ca să-l facă să creadă că e un Tati bun. Dar când plimbările prin parc îi duceau la salcie, fetița era nevoită să treacă la fapte, așa că-și schimba tonul:
- Tati?
- Da?
- Pleacă de-aici că am treabă.

Tati se ducea pe băncuță și se adâncea cu nasul în telefon, cum făceau toți tăticii din parc. Fetița se așeza comod în înfurcătura salciei, acolo unde era locul ei de când era mică; doar al ei, pentru că salcia nu era iubită de niciun copil. Pentru copii, salcia era doar un alt copac din parc. Pentru fetiță, salcia nu era doar o salcie, ci era Salcia Mai Bătrână Decât Ica. Așa îi spusese Ica și așa era. Salcia fusese acolo de dinainte să existe parcul, sau lacul, sau blocurile, sau cartierul, sau Ica. Era bătrână, bătrână, bătrână. Când Ica era copilă și ajunsese în acea margine de oraș, salcia era copac mare și de scoarța ei se frecau bivoli negri, așa ca-n India. Bivolii pășteau iarba unei pășuni care acum era parc și se scăldau în mlaștina care era acum lac, iar cartierul nu era deloc. Unde nu era mlaștină, erau grădini de zarvazat lucrate de oameni care nu vorbeau românește. Ica fusese o străină acolo, iar oamenii care nu vorbeau românește fuseseră răi cu ea. Dar Ica nu plecase. Orașul cel mare venise după ea, grădinile și toate celelalte lăsaseră locul blocurilor mari și mici, iar cei care nu vorbeau românește lăsaseră locul altora, care vorbeau românește în multe graiuri, dar care-n cele din urmă îmbătrâniseră și muriseră, lăsând cartierul unor români care vorbeau toți la fel. Ica văzuse tot și trăise tot, iar oamenii cei noi nu se purtaseră rău cu ea, sau cu copiii ei, sau cu nepoții ei, sau cu strănepoții ei. Cu cea mai mică dintre strănepoate nu apucaseră să se poarte în niciun fel, pentru că ea creștea deja în altă țară. Dar acum se întorsese, pentru că Ica îi lăsase vorbă de dincolo de moarte, iar fetița n-avea de gând să n-o asculte.
- Să-i spui că e bine, că totul e bine, îi șoptea ei salciei, cu grijă să n-o audă nimeni, mai ales Tati. Știu că ești mai bătrână decât ea și cred că nici n-auzi bine, dar eu am să vin în fiecare zi și am să-ți vorbesc pân-ai să m-auzi. Tu oricum mă auzi, dar poate înțelegi mai greu, că ești bătrână tare. Și când vorbești cu Ica, cum vorbiți voi două, să nu-i transmiți cine știe ce, da? Să-i spui exact ce-ți spun eu!

Salcia nu răspundea, dar fetița știa că o aude. Din scoarța salciei ieșeau furnici curioase, care se cățărau pe picioarele fetiței și o gâdilau, iar fetița știa că așa îi răspunde salcia, în felul ei sucit. Copacii nu erau oameni. Erau altfel și gândeau altfel, așa că cine voia să vorbească cu ei trebuia să le știe felul de a fi. Fetița îl știa și nu-i păsa de gâdilăturile furnicilor; le culegea cu grijă de pe picioarele ei și le punea înapoi pe scoarță, ca să-și vadă de treburile lor personale de furnici. Mesajul salciei fusese transmis, acum erau libere să muncească cu spor, ca orice furnici.
- A rămas singur și e foarte, foarte speriat, mai șopti fetița. El nu mai este un om tânăr și nu știe cum să trăiască mai departe, fără Mami și fără nimeni, că acum nu mai are cine-i da de mâncare, dar el nu știe ce știu eu. Așa să-i spui, da? Că am ținut minte tot ce m-a-nvățat. L-am auzit vorbind cu mătușa din America. O să mă ocup zilele astea, da? Așa să-i spui, salcio! Că ea era mai mică decât tine.

Fetița mai povesti o vremea cu salcia, apoi coborî sprintenă dintr-o singură săritură. Era obișnuită cu copacii, cu toate speciile, pentru că în țara în care emigraseră oamenii iubeau copacii și-i plantau peste tot. Își verifică rochița, apoi încălțările ei cenușii de piele moale, îl strigă pe Tati și o porniră amândoi spre chioșcul de înghețată. Tati își zornăi în glumă banii din buzunar, deși plătea întotdeauna cu cardul, cum se-nvățase în țara unde nimeni nu vorbea româna.
- Tu de care vrei, Tati?
- De iaurt.
- Totdeauna îți iei de iaurt!
- Dacă-mi place! Tu? Tot fistic?
- Da... cea de fistic este cea mai bună! Aia de iaurt este puah!
- Cum zici tu. Hai, comandă, să te aud cum vorbești românește!

Fetița zâmbi în sinea ei. Ce șmecher se credea Tati! Dar ea știa prea bine că în America nu se vorbește românește. Așa că Ica avusese dreptate, ca totdeauna.

Într-una dintre serile următoare, după ce Tati îi citise și se pregătea pentru încă una din nopțile lui de insomnie, fetița îl luă strâns în brațe și-i șopti la ureche:
- Să nu mă dai, Tati.

Bărbatul tăcu o vreme, respirând greoi, ca un om aproape bătrân ce era. Își ținea fetița strâns în brațe și se abținea să nu suspine, așa cum îi venea să facă. Gheara din piept era mai ucigașă ca oricând, dar omul făcea pe eroul, de dragul fetiței.
- Nu te dă tata. Culcă-te. Să dormi adânc și să visezi frumos.
- Și tu, Tati. Noapte bună!


- Mami, eu sunt frumoasă?
- Da, dragoste, ești foarte frumoasă.
- Dar tu, Mami?
- Și eu. Că semeni cu mine.
- Nu, Mami! Eu te-am întrebat dacă erai frumoasă!
- Când, dragoste?
- Când erai tânără.

Mâna femeii se opri din periat. Părul fetiței era lung, negru și strălucitor. Fetița era mică. Mâna își reluă periajul, iar femeia oftă:
- Da, eram.
- Cât de frumoasă?

"Ce să-ți îți spun, fiica mea? Că eram atât de frumoasă încât aproape înnebunisem? Că am fost cea mai nefericită frumoasă din lume? Și cea mai singură, și cea mai lipsită de iubire, și cea mai plină de ură? Că nu puteam dormi de groaza coșmarurilor în care visam că-i ucid, că-i ucid, că-i ucid? Că atunci l-am pierdut pe Dumnezeu? Că nu m-a putut ajuta nimeni, nici vreun bărbat, nici vreo femeie și nici chiar o carte, ci un doar un înger? Pe care-l chema Mario?".
- Foarte frumoasă. Hai să-ți cânt un cântecel de pe vremea mea, vrei?
- Da...
- Luțu-luțu-luțu, suru-i cu căruțu'... luțu-luțu-luțu, suru-i cu căruțu'... luțu-luțu-luțu, suru-i cu căruțu'... luțu-luțu-luțu, suru-i cu căruțu'...

Fetița adormi și mama ei îi ținu capul în poală, fără să se miște și aproape fără să respire, că fetițele mici au totdeauna nevoie de somn iar a ei urma să aibă chiar mai multă nevoie decât alte fetițe. Femeia le permise gândurilor să devină cuvinte. Cuvintele erau mute, dar acum, în sfârșit, erau, după atâția ani în care femeia nu le dăduse voie să se formeze în mintea ei. Acum le lăsă în pace. Nu mai contau.

"O, da, fata mamii. Am fost frumoasă. La început credeam că-i vina mea, că fac eu ceva rău sau greșit, sau că poate moștenisem un păcat neștiut de la părinți, sau de la părinții din părinți... dar nu era nimic din toate astea. Eu nu eram greșită, doar că mă nimerisem într-o lume greșită, strâmbă, urâtă, săracă și rea. Cât am fost copilă, m-am bătut; am învățat să mă bat, de nevoie, dar am învățat bine. Le spărgeam nasul, le spărgeam buzele, arcadele, dinții, îi pocneam de le curgea sânge din urechi, le suceam degetele și-i loveam în testicule până îi făceam să mă lase în pace. Ei voiau neapărat să-mi atingă sânii și să-și bage mâinile între picioarele mele. Dar nu reușeau. Mie nu-mi păsa. Nu-mi păsa dacă era vorba de unul mai mare ca mine, sau mai înalt, sau mai greu, sau dacă erau mai mulți. Loveam cu forța și ura unui animal, iar ei, după o vreme, au început să renunțe, unul câte unul. Și pe urmă am crescut. Nu mai aveam de-a face cu băieți, ci cu bărbați. Aceștia aveau vorbe dulci în gurile lor murdare, îmi spuneau ceea ce voiam să aud, ceea ce vrea să audă orice fată care a crescut fără tată. Pe primul l-am crezut la început, apoi nu l-am mai crezut, și la fel am făcut și cu al doilea, și cu al treilea, dar apoi m-am speriat foarte tare și m-am încuiat înăuntrul meu ca într-o închisoare. Erau toți la fel, mințeau la fel, doreau același lucru, doar un lucru, un singur lucru. Ei erau animale, nu eu. În cărțile de religie pe care le citeam pe-atunci scrie că animalele n-au suflet, spre deosebire de oameni, dar nu este adevărat. Bărbații nu au niciun fel de suflet, nici măcar o urmă, o fărâmă, o așchie de suflet... nu au nimic, în afară de instinctul lor de fiare sălbatice. M-am închis în mine, mi-am schimbat hainele, m-am ras în cap, n-am mai vorbit, iar din casă ieșeam numai înaintea zorilor, când bărbații erau oricum atât de beți, încât dormeau toți. Ziua citeam mult și desenam și mai mult, în creion, desene oribile, de care îmi aduc aminte cu rușine și scârbă. Când au văzut așa, femeile au început să-mi caute prietenia, iar eu eram atât de tânără, încât am crezut că poate femeile au suflet, dar nu aveau. S-au apropiat de mine doar ca să mă trădeze mai bine, ca să se ducă după aia la bărbații lor și să le povestească cum a înnebunit frumoasa. Devenisem un monstru al orașului meu prost, bețiv, murdar, sărac și mic, iar atunci când mama mea a sărit să mă bată pentru c-o făceam de râsul târgului, am știut că trebuia să plec. Am umplut două sacoșe cu haine și am luat primul tren spre orașul cel mare, unde nu cunoșteam pe nimeni, dar nu-mi păsa: mai rău decât de unde plecasem nu putea fi decât în iad. Dar nu era. Iadul e mai bun decât un oraș de provincie. În Gara de Nord l-am cunoscut pe Mario, care mi-a spus că aștepta pe cineva, dar mințea. Mario făcea trotuarul, era homosexual. Pândea sosirea trenurilor cu provinciali, în speranța unui bărbat naiv, pe care să-l ducă într-una din casele lui, în cuibușorul lui de nebunii. Cum n-a avut atunci noroc, m-a dus pe mine. Mario era bogat, un contabil bogat, cu firma lui, cu casa lui, cu mașina lui, cu o poziție socială foarte respectată. Era un domn, un gentleman, din toate punctele de vedere. M-a tratat ca pe o ființă umană, nu cum mă trataseră bestiile din orașul meu. Am rămas la el câteva luni, aproape o jumătate de an, deși îmi găsisem repede un loc de muncă și câștigam destul încât să mă fi mutat singură. Dar mă îndrăgostisem, că așa e tinerețea, se vindecă repede și bine, în aparență. Mecanicul la care Mario își ducea mașina la reparat, că era o mașină scumpă, de colecție, la care se găseau greu piese... se numea Veronel. Un meșter, un bărbat masiv, aproape mut, așa de mult tăcea. M-am îndrăgostit foarte tare, numai că și Mario îl iubea în secret, dar niciunul dintre noi n-am avut curaj să-i spunem ceva lui Vero. Nimic, niciun cuvânt; nici el, nici eu. Ne era mai frică să nu-l pierdem decât să fim respinși, așa că am preferat să-l iubim amândoi în taină și să visăm la el și la mâinile lui mari și aspre. Vero nu era singur, avea o fiică, pe Magdalena. Fuseseră plecați în altă țară, imigranți, cum suntem noi acuma, și acolo în străinătate o născuse soția lui pe Magdalena, apoi murise de o boală neștiută, căreia doctorii n-au reușit să-i dea de cap. Vero era foarte credincios. Nu înțelegea de Dumnezeu îi luase soția și îl lăsase singur cu o fetiță mică. Mama lui a venit acolo, să-l ajute s-o crească, și Vero a muncit ca un dement și a câștigat mulți bani, că în țara aceea munca era foarte bine plătită, apoi mama lui s-a îmbolnăvit și a murit, iar Vero a vândut atelierul și casa, a luat-o pe Magdalena și s-a întors în România, să fie aproape de biserica lui, de Dumnezeul cel ciudat care-l alesese tocmai pe el pentru a-l pune la încercare. După o vreme, m-am împrietenit cu Magdalena și o ajutam la lecții. Era o fetiță foarte bună, serioasă, tăcută, harnică și cu mult respect pentru bani. După aproape doi ani, a început să-mi spună «mamă», iar Vero m-a făcut femeie. Trecusem prin prea multe, aveam nevoie de un bărbat: cât timp locuisem la Mario am fost și la biserică, la Părintele Damian, duhovnicul lui Vero, ghidul lui spiritual, cum se zice acum. Părintele Damian m-a îndrăgit foarte tare, atât de tare că mă pipăia la spovedanie și îmi cerea să-i arăt chiloțeii - așa zicea, chiloțeii - pe motiv că ce vrea el este de la Dumnezeu și tot ce-i de la Dumnezeu nu-i păcat. Lui Vero nu i-am spus, dar nici el nu mă întreba nimic, niciodată, chiar dacă în felul lui m-a iubit, deși nu sunt sigură de asta. Nu vorbea decât strictul necesar, dar ne privea, pe Magdalena și pe mine, când făceam lecții sau ne jucam, și zâmbea puțin, așa, puțin și trist. Parcă vedea în viitor. Cu Mario vorbea mult, dar totdeauna despre mașini, adică despre mașina lui ciudată, acel Pontiac de care era atât de mândru și în care băga atâția bani... pe Mario nu l-am înțeles niciodată. Era frumos ca un înger, ca îngerul iubirii sau al morții, nu știu, că nu-i pot deosebi pe aceștia doi. Cu mine, Mario vorbea enorm și îmi răspundea la orice întrebare, pentru că era foarte deștept, foarte citit și se născuse c-o minte neobișnuit de ageră. Odată mi-am făcut curaj și l-am întrebat dacă îi par frumoasă. Mi-a spus că eu nu par frumoasă, ci că sunt foarte frumoasă, extrem de frumoasă, că ar trebui să fiu sculptată în marmură și marmura să zică "Mersi!"; așa vorbea el. Apoi s-a mai gândit și-a adăugat "De fapt, nu în marmură, ci în fildeș". Eu n-am înțeles ce voia să zică, și nu știu nici acum. Mă vedea când mă îmbrăcam sau dezbrăcam sau făceam duș, și eu pe el la fel, și mereu mă întrebam cum de un bărbat atât de frumos, din toate punctele de vedere, poate fi disperat după bărbați. Că era. Dar își păzea reputația ca pe ochii din cap și își alegea iubiții după criterii foarte stricte, astfel încât să nu se afle niciodată nimic, chiar dacă în cele din urmă s-a aflat - dar nu din vina lui. Și-i alegea întotdeauna din provincie, întotdeauna tineri, întotdeauna prostuți și întotdeauna hetero. I-am cunoscut și eu pe unii dintre ei, cred că pe majoritatea, de fapt. Erau bestiile copilăriei și adolescenței mele, fără doar și poate; la fel erau și rânjetele de pe fețele lor, atunci când mai treceam pe la Mario, că treceam des, cât era Magdalena la școală și Vero la atelier. Am vorbit mult cu Mario despre bărbați și femei. Îmi spunea că frumusețea mea e un blestem doar pentru mine, că m-am născut "visătoare", așa-mi spunea, și-mi recita versurile cu Cătălina, iar eu râdeam și-i spuneam că visător este el, că până una alta eu îl aveam în pat pe bărbatul pe care-l iubeam amândoi. Mario râdea și el și-mi spunea "Urma alege, frumoaso, urma alege! Cine râde la urmă râde mai bine". A avut dreptate, bietul, dragul meu Mario, numai că de râs, n-a râs nimeni. Viața nu-i așa, cu râsete până la sfârșit. Viața e tristă și așa va fi mereu, chiar și când este plină de dragoste.

Veronel s-a îndrăgostit de-o clientă care venise la atelier cu o mașină de fițe. A cerut-o pe Pissy de nevastă și Magdalena, ajunsă adolescentă, a fugit de acasă cu Părintele Damian. Soția Părintelui s-a sinucis, Pissy a rămas gravidă și le-a născut pe gemene, iar Magdalena a fost înfiată de Mario, pe care ultimul lui iubit îl mutilase c-un satâr de bucătărie. Anii trec repede, anii trec întotdeauna repede. Eu îl întâlnisem între timp pe tatăl tău, pe care l-am luat fără să stau pe gânduri, pentru că mi-a plăcut cum mirosea. Te-ai născut tu și am venit toți trei în țara aceasta fără soare, fetița mea, iar acum trebuie să plec. Mario a avut dreptate. Eu m-am născut altfel decât oamenii. M-am născut cu vise necuprinse și le voi urma până la capăt".

Fetița se trezi și-i zâmbi. Femeia îi zâmbi și ea, apoi se ținură în brațe.
- Mami, eu tu iubesc!
- Și eu te iubesc, dragoste.

Citiți un alt fragment din această carte aici.