Furnicile

Bernard Werber (născut în 1961 la Toulouse) este unul dintre scriitorii francezi cei mai apreciați, atât de critici, cât și de cititori. Cărțile sale s-au vândut în zeci de milioane de exemplare și au fost traduse în 35 de limbi. Trilogia Furnicilor este cea mai cunoscută serie dintre toate.

Cele trei romane science-fiction din Trilogia Furnicilor de Bernard Werber sunt o combinație de aventuri, știință și filosofie care explorează comunicarea și confruntarea dintre omenire și lumea fascinantă a furnicilor, prin care autorul ne provoacă să reflectăm asupra societății umane și a supraviețuirii.
Furnicile
Jonathan Wells, un tânăr șomer, moștenește subit de la unchiul său, biologul Edmond Wells, un apartament imens, cu o pivniță în care e avertizat să nu intre niciodată. Dar cățelul familiei declanșează un șir incredibil de evenimente când se strecoară în pivnița interzisă. Toți cei care coboară la subsol, după cățel, dispar... În Pădurea Fontainebleau din apropiere, cel mai mare oraș al Federației furnicilor roșiatice, Bel-o-kan, este amenințat de o armă secretă care poate nimici deodată zeci de furnici. Curajoasa furnică-soldat 103.683, prințesa 56 și prințul 327 sunt hotărâți să afle totul despre pericolul misterios, dar niște războinice impregnate cu mirosuri stranii îi urmăresc, vrând să-i ucidă ca să pună capăt investigațiilor lor.

Primul roman din trilogie, Furnicile, apărut în 1991, s-a vândut în mai mult de 20 de milioane de exemplare în întreaga lume.

Ziua furnicilor
În Bel-o-kan, mușuroiul capitală a celei mai puternice Federații de furnici roșiatice, se știe despre existența Degetelor, uriașe animale monstruoase care trăiesc la capătul lumii. Degetele apar mereu în turme de câte cinci și pot distruge zeci de furnici odată. Unele dintre cetățenele belokaniene încă mai cred că Degetele sunt doar o poveste de speriat copiii. Dar noua regină vrea să pornească o cruciadă împotriva lor. În fruntea armatei de furnici e numită 103, curajoasa exploratoare. În lumea paralelă, a Degetelor, un comisar pasionat de enigme trebuie să rezolve un șir de morți bizare ale unor specialiști în insecticide. Cele două lumi se vor întâlni într-o adevărată ciocnire a civilizațiilor, asemănătoare celor menționate în Enciclopedia biologului Edmond Wells.

Revoluția furnicilor
Un grup de adolescenți, elevi la un liceu din Fontainebleau, se inițiază în Enciclopedia cunoașterii relative și absolute, marea operă postumă a entomologului Edmond Wells. Conduși de Julie Pinson, tânăra care a picat deja de două ori bacalaureatul, pornesc o adevărată revoluție, ocupă liceul și se pregătesc să reformeze omenirea după modelul societăților de furnici. În acest timp, o mișcare în sens invers se petrece în Bel-o-kan, marea federație de furnici din pădurea învecinată. Furnica exploratoare 103, vechea noastră cunoștință, a ajuns la capătul vieții ei de asexuată și, la vârsta de trei ani, este în pragul morții. Dar încă nu a reușit să le transmită cunoștințele ei despre oameni-Degete semenelor ei, iar aceasta este o misiune de importanță capitală, pentru care merită să facă orice ca să-și prelungească viața. Va încerca să se transforme într-o Prințesă, pentru că furnicile sexuate au o speranță de viață de cincisprezece ani, și să reformeze lumea furnicilor după modelul oamenilor.



În răstimpul celor câteva secunde care îți vor fi necesare pentru a citi aceste patru rânduri.
- 40 de oameni și 700 de milioane de furnici sunt pe cale să se nască pe Pământ.
- 30 de oameni și 500 de milioane de furnici sunt pe cale să moară pe Pământ.

OM: Mamifer a cărui dimensiune variază între: 1 și 2 metri. Greutate: între 30 și 100 de kilograme. Gestația femelelor: 9 luni. Mod de hrănire: omnivor. Populație estimată: peste 5 miliarde de indivizi.

FURNICĂ: Insectă a cărei dimensiune variază între: 0,01 și 3 centimetri. Greutate: între 1 și 150 de miligrame. Pontă: la alegerea lor, în funcție de stocul de spermatozoizi. Mod de hrănire: omnivor. Populație probabilă: peste un miliard de miliarde de indivizi.



- Veți vedea, nu e deloc ceea ce vă așteptați să fie.

Notarul explică faptul că imobilul era clasificat ca monument istoric și că doi bătrâni înțelepți ai Renașterii locuiseră acolo, dar nu-și mai amintea cine.

Urcară pe scări, ajunseră pe un coridor întunecat unde notarul bâjbâi îndelung, apăsă degeaba pe un buton înainte să izbucnească:
- Ah, fir-ar să fie! Nu merge.

Se afundară în beznă, pipăind pereții și făcând mult zgomot. Atunci când notarul găsi în cele din urmă ușa, o deschise și apăsă, de această dată cu succes, pe întrerupătorul electric, observă figura înspăimântată a clientului.
- S-a întâmplat ceva, domnule Wells?
- Un soi de fobie. Nu-i nimic.
- Teama de întuneric?
- Despre asta-i vorba. Dar mi-e deja mai bine.

Vizitară locul. Era un subsol de două sute de metri pătrați. Cu toate că nu se deschidea spre exterior decât prin câteva ferestre, înguste și situate la nivelul tavanului, lui Jonathan îi plăcu apartamentul. Toți pereții erau tapetați cu un gri uniform și era praf peste tot... Dar nu avea să strâmbe din nas.

Apartamentul lui actual nu era decât o cincime din acesta. Pe lângă asta, nu mai avea mijloacele de a plăti chiria; firma de lăcătușerie unde lucra se hotărâse de curând să se dispenseze de serviciile lui.

Această moștenire de la unchiul Edmond reprezenta cu adevărat o mană cerească nesperată.

Două zile mai târziu, se instală în strada Sybarites, numărul 3, împreună cu soția lui, Lucie, fiul lor, Nicolas, și câinele lor, Ouarzazate, un caniș miniatură tuns.
- Mie nu-mi displac pereții ăștia gri, spuse Lucie ridicându-și bogatul ei păr roșcat. Vom putea să decorăm cum vrem. Totul trebuie făcut. E ca și cum ar trebui să transformăm o închisoare într-un hotel.
- Unde e camera mea? întrebă Nicolas.
- În spate, la dreapta.
- Ham, ham, făcu câinele și începu să o muște în joacă de picioare pe Lucie fără să-i pese că ea ținea în brațe vesela de la nuntă.

De aceea, se trezi rapid închis în toaletă; cu cheia, căci sărea până la clanțele ușilor și știa să le apese.
- Îl cunoșteai bine pe unchiul tău risipitor? reluă Lucie.
- Pe unchiul Edmond? De fapt, singurul lucru de care îmi amintesc este că se juca de-a avionul cu mine când eram micuț. O dată mi s-a făcut foarte frică, într-atât încât am făcut pipi pe el.

Râseră.
- De pe atunci fricos, nu? îl tachină Lucie.

Jonathan se prefăcu că nu înțelege.
- Nu s-a supărat pe mine. Doar i-a aruncat o vorbă mamei mele: "Bun, știm deja că nu o să-l facem aviator..." După aceea, mama îmi spunea că urmărea cu atenție parcursul vieții mele, însă nu l-am mai revăzut.
- Ce meserie avea?
- Era om de știință. Biolog, mi se pare.

Jonathan rămase pe gânduri. Până la urmă, nici măcar nu-și cunoștea binefăcătorul.

La
6 km de aici:
BEL-O-KAN,
1 metru înălțime.
50 de etaje sub pământ.
50 de etaje la suprafață.
Cel mai mare oraș din regiune.
Populație estimată: 18 milioane de locuitori.

Producție anuală:
- 50 litri de mană de afide.
- 10 litri de mană de păduchi țestoși.
- 4 kilograme de ciuperci agaricus.
- Pietriș evacuat: 1 tonă.
- Kilometri de culoare practicabile: 120.
- Suprafața la sol: 2 m².

A trecut o rază. Un picior tocmai se mișcă. Primul gest de la intrarea în hibernare, acum trei luni. Un alt picior înaintează lent, cu două gheare la capăt, care se îndepărtează încetul cu încetul. Un al treilea picior se relaxează. Apoi un torace. Apoi o ființă. Apoi douăsprezece ființe.

Tremură ca să-și stimuleze sângele transparent să circule prin rețeaua arterelor lor. Acesta trece din starea vâscoasă în starea licoroasă, apoi în starea lichidă. Încetul cu încetul, pompa cardiacă se repune în mișcare. Ea propulsează sucul vital până în vârful membrelor lor. Elementele biomecanice se încălzesc din nou. Articulațiile hipercomplexe se rotesc. Peste tot, rotulele cu plăcile lor protectoare încearcă să-și găsească punctul extrem de torsiune.

Se trezesc. Corpul lor respiră din nou. Mișcările lor sunt nefirești. Dans cu încetinitorul. Se scutură ușor, se zdruncină. Picioarele din față se împreunează în fața gurii ca pentru rugăciune, însă nu, își umezesc ghearele pentru a-și lustrui antenele.

Cele douăsprezece care s-au trezit se masează una pe cealaltă. Apoi încearcă să-și trezească vecinele. Însă de-abia au suficientă forță pentru a-și mișca propriul corp, nu au energie de dat. Renunță.

Așa că pornesc cu greu la drum printre corpurile împietrite ale surorilor lor. Se îndreaptă spre marele Exterior. Au nevoie ca organismul lor cu sânge rece să capteze caloriile astrului zilei.

Înaintează, epuizate. Fiecare pas este un chin. Își doresc atât de mult să se culce din nou și să fie liniștite ca atâtea milioane dintre semenele lor! Însă nu. Au fost primele care s-au trezit. Trebuie acum să readucă la viață întregul oraș.

Străbat învelișul orașului. Lumina solară le orbește, dar contactul cu energia pură este atât de reconfortant.

Soarele intră în carcasele noastre goale,
Ne mișcă mușchii îndurerați
Și ne unește gândurile divizate.

Este o veche aubadă a furnicilor roșiatice din al o sutelea mileniu. Încă de pe atunci simțeau nevoia să cânte în minte în clipa primului contact cald.

Odată afară, încep să se spele metodic. Secretă o salivă albă și își ung cu ea maxilarele și picioarele.

Se curăță. Este un întreg ceremonial imuabil. Întâi ochii. Cele o mie trei sute de mici hublouri care alcătuiesc fiecare ochi sferic sunt șterse de praf, umezite, uscate. Procedează la fel pentru antene, membrele inferioare, membrele mijlocii, membrele superioare. La final, își lustruiesc platoșele lor frumoase și roșiatice până ce strălucesc ca niște picături de foc.

Printre cele douăsprezece furnici trezite se află un mascul reproducător. Este cu puțin mai mic decât media populației belokaniene. Are mandibule înguste și este programat să nu trăiască mai mult de câteva luni, însă dispune și de avantaje necunoscute congenerilor lui.

Primul privilegiu al castei lui: fiind sexuat, posedă cinci ochi. Doi ochi mari, bulbucați, îi oferă un câmp vizual întins, de o sută optzeci de grade. În plus, trei ochi mici plasați în triunghi pe frunte. Acești ochi suplimentari sunt de fapt senzori infraroșii care îi permit să detecteze de la distanță orice sursă de căldură, chiar și în beznă totală.

O asemenea caracteristică se dovedește a fi cu atât mai prețioasă cu cât majoritatea locuitorilor marilor orașe vechi de o sută de mii de milenii au devenit complet orbi din cauză că își petrec întreaga existență sub pământ.

Însă nu are doar această particularitate. Posedă, de asemenea (precum femelele), aripi care îi vor permite într-o zi să zboare ca să facă dragoste.
Toracele îi este apărat de o placă de protecție specială: placa mezotoracică.
Antenele lui sunt mai lungi și mai sensibile decât cele ale altor locuitori.

Acest tânăr mascul reproducător rămâne un timp îndelungat pe dom, pentru a se ghiftui cu soare. Apoi, atunci când e bine încălzit, intră înapoi în oraș. Pentru moment, face parte din casta furnicilor "mesageri termici".

Străbate culoarele celui de-al treilea etaj inferior. Aici, toată lumea încă doarme adânc. Corpurile înghețate sunt încremenite. Antenele sunt în voia sorții.

Furnicile încă visează.

Tânărul mascul își întinde piciorul spre o muncitoare pe care vrea să o trezească prin căldura corpului său. Contactul călduț provoacă o plăcută descărcare electrică.

*
Un mers de șoricel se făcu auzit de la a doua apăsare a sonerei. Ușa se deschise, după o oprire în care bunica Augusta scoase lanțul de siguranță.

După moartea celor doi copii ai ei, se retrăsese în treizeci de metri pătrați, retrăindu-și vechile amintiri. Asta nu-i putea face bine, însă nu-i afectase amabilitatea.
- Știu că e ridicol, însă ia tălpigii. Am ceruit parchetul.

Jonathan se supuse. Ea începu să șontâcăie în fața lui, conducându-l într-o sufragerie plină de mobile acoperite cu huse. Așezându-se pe marginea canapelei mari, Jonathan nu reuși să nu facă plasticul să scârțâie.
- Sunt atât de fericită că ai venit... Poate că n-o să mă crezi, dar intenționam să te sun zilele astea.
- A, da?
- Închipuie-ți că Edmond mi-a dat ceva pentru tine. O scrisoare. Mi-a spus: Dacă o să mor, trebuie neapărat să-i dai scrisoarea asta lui Jonathan.
- O scrisoare?
- O scrisoare, da, o scrisoare... Mmm, nu mai știu unde am pus-o. Stai o clipă...

Îmi dă scrisoarea, îi spun că o s-o pun bine, o pun într-o cutie. Trebuie să fie una dintre cutiile de tablă din dulapul mare.

Începu să alunece ca pe patine, dar se opri la al treilea pas.
- Ia uite, uituca de mine, cum te primesc! Ai vrea un ceai de verbină?
- Bucuros.

Se afundă în bucătărie și răscoli niște oale.
- Spune-mi ce mai e nou, Jonathan! zise ea.
- Păi, nu-mi merge prea bine. Am fost concediat de la serviciu.

Bunica își trecu o clipă capul de șoricel alb prin ușă, apoi reapăru întreagă, cu o figură serioasă, împachetată într-un lung șorț albastru.
- Te-au dat afară?
- Da.
- De ce?
- Știi, lăcătușeria este un mediu special. Firma noastră, "SOS Încuietoare", funcționează douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru în toate cartierele Parisului. Și, de când unul dintre colegii mei a fost agresat, am refuzat să mă deplasez seara în cartierele dubioase. Așa că m-au dat afară.
- Ai făcut ce trebuia. Mai bine să fii șomer și sănătos decât invers.
- În plus, nu mă înțelegeam foarte bine cu șeful meu.
- Și experiențele tale cu comunitățile utopice? Pe vremea mea le numeam comunitățile New Age. (Râse în sinea ei, pronunța "nuiaj".)
- Am renunțat după eșecul fermei din Pirinei. Lucie se săturase să gătească și să spele vasele pentru toată lumea. Erau paraziți printre noi. Ne-am luat la ceartă. Acum trăiesc doar cu Lucie și cu Nicolas... Și tu, bunico, ce mai faci?
- Eu? Exist. Este deja o ocupație de fiecare clipă.
- Norocoaso! Tu ai trăit trecerea dintre milenii...
- Oh! Știi, ce mă uimește cel mai tare este că nimic nu s-a schimbat. Înainte, când eram tinerică de tot, ne gândeam că după trecerea dintre milenii se vor întâmpla lucruri extraordinare și, vezi, nimic nu a evoluat. Sunt în continuare bătrâni singuri, în continuare șomeri, în continuare mașini care scot fum. Nici măcar ideile nu s-au schimbat. Uite, anul trecut am redescoperit suprarealismul, anul de dinainte rock'n'roll-ul, iar ziarele anunță deja marea întoarcere a fustelor scurte în vara asta. Dacă o ține tot așa, curând o să scoatem la iveală ideile de la începutul secolului precedent: comunismul, psihanaliza și relativitatea...

Jonathan zâmbi.
- A existat un oarecare progres: durata medie de viață a omului a crescut, la fel și numărul de divorțuri, nivelul de poluare a aerului, lungimea liniilor de metrou...
- Mare scofală. Eu credeam că vom avea cu toții avioanele noastre personale și că vom decola de pe balcon... Știi, când eram tânără, oamenilor le era frică de războiul atomic. Era o teamă formidabilă. Să mori la o sută de ani în flăcările unei ciuperci nucleare gigantice, să mori cu planeta... era ceva. În schimb, o să mor ca un vechi cartof putrezit. Și nimănui nu o să-i pese.
- Nu, bunico, nu.

Își șterse fruntea.
- Și în plus e cald, mereu tot mai cald. Pe vremea mea nu era atât de cald. Aveam ierni adevărate și veri adevărate. Acum canicula începe din martie.

Plecă din nou în bucătărie, țopăind pentru a prinde cu o dexteritate neobișnuită toate ustensilele necesare preparării unui adevărat ceai de verbină. După ce scăpără un băț de chibrit și se auzi zgomotul gazului suflând prin vechile duze ale bucătăriei ei, se întoarse mult mai relaxată.
- Dar, de fapt, probabil că ai venit cu un motiv anume. Nu se trece pe la bătrâni doar așa, în zilele noastre.
- Nu fi cinică, bunico.
- Nu sunt cinică, știu pe ce lume trăiesc, asta-i tot. Haide, gata cu flecăreala, spune-mi ce te aduce pe-aici.
- Mi-ar plăcea să-mi vorbești despre "el". Îmi lasă apartamentul lui, iar eu nici măcar nu-l cunosc...
- Edmond? Nu-ți aduci aminte de Edmond? Totuși, îi plăcea mult să se joace cu tine de-a avionul când erai mic. Îmi amintesc chiar că o dată...
- Da, de asta îmi amintesc și eu, dar în afară de anecdota asta nu-mi vine nimic.

Ea se așeză într-un fotoliu mare având grijă să nu șifoneze prea mult husa.
- Edmond este, hmm, era un personaj. Încă de tânăr, unchiul tău îmi dădea multe bătăi de cap. Să fii mama lui nu era un lucru ușor. Uite, de exemplu, își demonta în mod sistematic toate jucăriile pentru a le dezasambla, mai rar pentru a le reasambla. Măcar dacă și-ar fi demontat doar jucăriile! Desfăcea tot: ceas, pick-up, periuță de dinți electrică. Odată, a demontat chiar frigiderul.

Ca pentru a-i confirma spusele, vechea pendulă din sufragerie începu să sune lugubru. Și ea le văzuse pe toate cu micul Edmond.
- Și apoi avea o altă manie: vizuinile. Întorcea casa cu fundu-n sus ca să-și construiască adăposturi. Construise unul din pături și umbrele în pod, un altul din scaune și haine de blană în camera lui. Îi plăcea să rămână cuibărit înăuntru, în mijlocul comorilor pe care le aduna. M-am uitat o dată, era plin de perne și de tot felul de resturi de mecanisme pe care le smulsese din mașinării. Părea de fapt destul de confortabil.
- Toți copiii fac asta...
- Poate, dar la el căpăta proporții uimitoare. Nu se mai culca în patul lui, nu accepta să doarmă decât într-unul dintre cuiburile lui. Uneori rămânea acolo zile întregi fără să se miște. Ca și când ar fi hibernat. Mama ta zicea chiar că el trebuie să fi fost veveriță într-o viață anterioară.

Jonathan zâmbi pentru a o încuraja să continue.
- Într-o zi, a vrut să-și construiască adăpostul între picioarele mesei din sufragerie. A fost picătura care a umplut paharul, bunicul tău a izbucnit cu o furie neobișnuită. L-a bătut la fund, i-a distrus toate cuiburile și l-a obligat să doarmă în pat.

Oftă.
- Începând cu acea zi, ne-a scăpat complet din mână. Ca și când am fi smuls cordonul ombilical. Nu mai făceam parte din lumea lui. Însă cred că această încercare era necesară, trebuia să știe că universul nu se va supune mereu capriciilor lui. După aceea, crescând, au fost probleme. Nu suporta școala. O să-mi spui iar: "ca toți copiii". Dar în ceea ce-l privește era mai mult decât atât. Ai auzit de mulți copii care se spânzură în toaletă cu cureaua de la pantaloni pentru că au fost certați de învățător? El s-a spânzurat la șapte ani. Omul de serviciu a fost cel care l-a dat jos.
- Era poate prea sensibil...
- Sensibil? Ce vorbești? Un an mai târziu, a încercat să-și înjunghie unul dintre profesori cu o foarfecă. A țintit inima. Din fericire, i-a distrus doar tabachera.

Își ridică ochii spre tavan. Amintiri răzlețe cădeau iar peste gândurile ei ca niște fulgi de nea.
- S-a mai rezolvat cât de cât apoi, pentru că anumiți profesori ajungeau să-l fascineze. Avea zece la materiile care îl interesau și unu la toate celelalte. Era mereu unu sau zece.
- Mama spunea că era genial.
- O fascina pe mama ta pentru că îi explicase că încerca să ajungă la "cunoașterea absolută". Mama ta, crezând de la vârsta de zece ani în viețile anterioare, considera că el era reîncarnarea lui Einstein sau a lui Leonardo da Vinci.
- În plus față de veveriță?
- De ce nu? "E nevoie de multe vieți pentru a alcătui un suflet... ", a spus Buddha.
- A făcut teste IQ?
- Da. A mers foarte rău. A fost notat cu douăzeci și trei din o sută optzeci, ceea ce corespunde cu un retard ușor. Educatorii credeau că era nebun și trebuia internat într-un centru specializat. Cu toate acestea, eu știam că nu era nebun. Era doar "pe lângă". Îmi amintesc că odată, oh! abia dacă avea unsprezece ani, m-a provocat să fac patru triunghiuri echilaterale cu doar șase chibrituri. Nu e ușor, uite, încearcă și tu ca să vezi...

Plecă în bucătărie, aruncă un ochi la ceainic și se întoarse cu șase chibrituri. Jonathan ezită o clipă. Părea posibil. Așeză în diferite feluri cele șase bețișoare, dar după câteva minute de încercări trebui să renunțe.
- Care e rezolvarea?

Bunica Augusta se concentră.
- Ei bine, de fapt cred că nu mi-a arătat-o niciodată. Singurul lucru de care îmi amintesc este fraza pe care mi-a spus-o pentru a mă ajuta să o găsesc: "Trebuie să gândim altfel, dacă gândim cum o facem de obicei, nu ajungem nicăieri". Îți închipui, un mucos de unsprezece ani să vină cu lucruri din astea! Ah, cred că aud șuieratul ceainicului. Probabil că s-a încălzit apa.

Reveni cu două cești umplute cu un lichid gălbui foarte aromat.
- Știi, mă bucur să văd că te interesezi de unchiul tău. În ziua de azi oamenii mor și uităm până și că s-au născut.

Jonathan lăsă baltă chibriturile și sorbi cu delicatețe de câteva ori din ceai.
- Și după aceea, ce s-a întâmplat?
- Nu mai știu, de când și-a început studiile la Universitatea de Științe, nu am mai avut vești. Am aflat vag de la mama ta că și-a terminat cu brio doctoratul, că a lucrat pentru o firmă de produse alimentare, că a renunțat pentru a pleca în Africa, apoi că s-a întors și a locuit în strada Sybarites, unde nimeni nu a mai auzit de el până la moartea lui.
- Cum a murit?
- Ah, nu ești la curent? O poveste incredibilă. Au vorbit despre asta în toate ziarele. Închipuie-ți că a fost ucis de viespi.
- De viespi? Cum așa?
- Se plimba singur prin pădure. Trebuie să fi dat peste vreun stup din greșeală. S-au năpustit toate asupra lui. "N-am văzut niciodată atâtea înțepături pe o singură persoană!" a susținut medicul legist. A murit cu 0,3 grame de venin pe litrul de sânge. Nemaivăzut.
- Există vreun mormânt?
- Nu. Ceruse să fie îngropat sub un pin în pădure.
- Ai vreo poză?
- Poftim, uite acolo, pe perete, deasupra comodei. La dreapta: Suzy, mama ta (o văzuseși deja atât de tânără?). La stânga: Edmond.

Avea început de chelie, mici mustăți ascuțite, urechi fără lob, ca ale lui Kafka, ajungând peste nivelul sprâncenelor. Zâmbea cu malițiozitate. Un adevărat drăcușor.

Lângă el, Suzy era strălucitoare într-o rochie albă. Câțiva ani mai târziu, se măritase, însă ținuse dintotdeauna să-și păstreze numele, Wells, drept unic patronim. Ca și când nu ar fi dorit ca partenerul ei să-și lase urma numelui asupra progeniturii ei.