Îți amintești de Sarah Leroy?

Marie Vareille este autoarea a șapte romane de succes. Bestsellerul său, Îți amintești de Sarah Leroy?, a fost tradus în douăsprezece limbi și s-a vândut în peste 200.000 de exemplare în Franța. De asemenea, a fost roman câștigător al Prix des lecteurs 2023. Marie Vareille a obținut premiul Charleston Readers' Choice 2020 și premiul French Booksellers' Choice 2021. Cărțile sale s-au vândut în peste 500.000 de exemplare.
O poveste bulversantă, plină de tensiune.

"De la stânga la dreapta, o puteți vedea pe Angélique care, Dumnezeu știe, nu avea nimic angelic în ființa ei, pe Morgane, care azi ar fi calificată ca «un mare potențial», pe Jasmine, numită cu milă «fiica menajerei» în ziare și în rapoartele poliției, și pe Sarah Leroy. Dacă nu v-ați petrecut ultimii douăzeci de ani hibernând într-un iglu în Groenlanda, este cu totul inutil să v-o prezint pe Sarah Leroy."

Dispariția Sarei Leroy, în vârstă de cincisprezece ani, a dat peste cap viața locuitorilor din orășelul Bouville-sur-Mer și a șocat întreaga Franță. În fiecare casă, în fiecare bar, oamenii aveau propriile teorii, făcând presupuneri despre ce i se întâmplase cu adevărat. Dar cei care știau au tăcut.
Douăzeci de ani mai târziu, cineva dezvăluie în sfârșit adevărul. Pentru că nu este doar povestea Sarei Leroy, ci și cea a lui Angélique, Jasmine și Morgane. O poveste despre primele dăți și despre cele mai grele secrete.
Cu finețe și un adevărat simț al suspansului, Marie Vareille dezvăluie mecanismele interne ale prieteniei dintre femei într-un roman captivant și emoționant despre maturizare.

"Marie Vareille a scris un roman absolut uimitor. Această poveste este ingenioasă și emoționantă." (entredeuxpages)

"Marie Vareille nu se limitează la a scrie un roman cu un mister de rezolvat și câteva conversații între mamă vitregă și fiică vitregă; dimpotrivă, capitolele mai ușoare, precum momentele amuzante din familie, se împletesc cu dramatismul intens al altor pasaje" (Critica Letteraria)

"Este o poveste impresionantă despre prietenie și secrete bine păstrate. Unele teme sunt dificile, dar am parcurs cartea cu sufletul la gură." (Mes Lectures cosy)

"O carte puternică și emoționantă. Trebuie să o descoperiți, să o citiți și să o savurați." (Livresse_delire_delivre)

"O investigație foarte bine condusă, surprinzătoare și remarcabil controlată de la început până la sfârșit." (Cherlecteurvirgule)



Oamenii care îți spun că înainte de a muri vezi cum îți trec amintirile prin fața ochilor n-au murit cu adevărat. Singurul lucru pe care îl văd trecându-mi prin fața ochilor e un plafon fals din plută, niște neoane palide și siluete în halate care mă împing în viteză spre un lift, strigând cuvinte pe care nu le înțeleg. Nu mai am amintiri. Nu te întorci la trecut atunci când nu mai ai viitor. Crede-mă, mi-ar plăcea să-mi treacă amintirile prin fața ochilor, măcar ca să mai câștig puțin timp cu tine. Mi-ar plăcea să-mi revăd copilăria pe un ecran, în culori sepia, poate cu salturi și sfârâituri ca și cum filmul vieții mele ar fi fost turnat în 1930. S-ar chema "Amintirile lui Sarah, povestea unei minciuni". Aduceți popcorn, stingeți luminile.

Dar nu. Nimic. Creierul e în pauză. Teroare. Nicio imagine nu vine la suprafață. Un singur lucru contează: acum. Clipa prezentă. Este pentru prima dată în viața mea când înțeleg acest concept. O contemplu cu uimire, în timp ce mi se scurge printre degete, fiecare secundă, un bob de nisip, o picătură de apă sărată. O bucată de ocean, prețioasă, insesizabilă. Câteva minute de viitor, asta-i tot ce-mi rămâne. Iar tu nu vei ști niciodată adevărul. Adevărul meu.

Intrare în lift.

Voi deveni un fapt divers. Trebuie să cred că aceasta mi-a fost soarta. Se va vorbi despre mine la cină, între brânză și desert. "Îți aduci aminte de Sarah?" Voi fi un fior pe șira spinării celor care m-au cunoscut. O amintire urâtă. Dovada neplăcută, clară ca bună ziua, că asta li se întâmplă doar altora.

Ieșire din lift. Vomit pe halatul roz.

Nu am cunoscut niciodată frica, adevărata frică, până acum.

One. Two. Three. Corpul meu, aruncat pe o masă de operație. Un sac de rufe murdare. Un cadavru deja.

Nu am cunoscut niciodată durerea, adevărata durere, până în acest moment.

Omorâți-mă. Să se termine odată cu mine. Să fiu moartă nu poate fi mai rău de atât.

Vocile se amestecă, îndepărtate. Pe spatele meu, o senzație de metal înghețat. Aud pescărușii, vuietul valurilor. Pe pielea mea, umezeala și sarea.

Un ultim fir de nisip îmi fuge printre degete. Un ultim gând către tine.

The end.

Aș fi preferat să mor în limba mea maternă.



Toate suntem parțial responsabile de ceea ce i s-a întâmplat lui Sarah Leroy. Eu însămi am participat, chiar dacă mi-au trebuit douăzeci de ani ca să înțeleg și să accept rolul pe care l-am jucat în această poveste. Nu-mi voi dezvălui identitatea, nu acesta este scopul demersului meu și, în orice caz, nu vreau să-și imagineze cineva că dezvălui adevărul pentru a mă dezvinovăți, ca să dau vina pe altele și nu pe mine, sau doar ca să ies în evidență. Am impresia că adevărul trebuie scris undeva. Pentru noi, pentru Sarah, și poate pentru voi. Pentru ca în sfârșit, în lipsa iertării, să reușim să trăim cu ceea ce am făcut.

Chiar dacă lumea va gândi probabil contrariul, la acea vreme aveam o morală. Nu genul acela de morală care să nu ne lase să mințim poliția, să ne mințim familiile, sau chiar și pe noi. Genul acela de morală pe care o inventezi când ai cincisprezece ani și când încă nu te-ai resemnat la absența totală a dreptății în lumea asta. În numele acestei morale vă scriu așadar azi, la douăzeci de ani de la evenimente.

Fotografia care însoțește aceste pagini a fost făcută cu câteva zile înainte de dispariția lui Sarah Leroy. De la stânga la dreapta, le puteți vedea pe Angélique care, Dumnezeu știe, nu avea nimic angelic în ființa ei, pe Morgane, care azi ar fi calificată ca "un mare potențial", pe Jasmine, numită cu milă "fiica menajerei" în ziare și în rapoartele poliției, și pe Sarah Leroy. Dacă nu v-ați petrecut ultimii douăzeci de ani hibernând într-un iglu în Groenlanda, este cu totul inutil să v-o prezint pe Sarah Leroy.

Știu că v-ar plăcea să aflați cine sunt eu, dar în realitate, asta nu are nicio importanță. Suntem o entitate, suntem "Dezvrăjitele". Așa cum în gramatică masculinul este mai puternic decât femininul, tot așa în viață, în povestea noastră, "noi" l-a înlocuit întotdeauna pe "eu", și de aceea îmi permit să scriu în numele nostru, al tuturor.

Nimeni nu se poate aștepta ca cineva să-și amintească azi cu o siguranță absolută ce s-a petrecut în vara dispariției lui Sarah Leroy. În ce mă privește, am scos săptămâna trecută din pod teancul de caiete Clairefontaine cu spirală pe care le foloseam pentru a-mi scrie jurnalul intim, un exercițiu la care m-am dedat aproape zilnic, din clasa a șasea și până la sfârșitul studiilor mele. Am recitit tot ce avea legătură cu perioada care ne interesează.

Dar să începem cu începutul.

Sarah Leroy nu a întâlnit-o prima dată pe Angélique în clasa a zecea B la liceul "Victor Hugo". Nu s-au detestat în mod natural de la prima privire deoarece "erau complet diferite", așa cum s-a afirmat prin media atunci când Angélique a fost arestată. Angélique și Sarah s-au întâlnit într-un cimitir când aveau șapte sau opt ani. Și fără îndoială că nu s-ar fi apropiat niciodată una de alta dacă această primă întâlnire ar fi avut loc în alte împrejurări. Este adevărat că nu aveau nimic în comun. Înțeleg prin asta că Sarah era o fată dintr-o familie burgheză, în timp ce părinții lui Angélique erau vârâți în datorii până la gât. Cimitirele sunt totuși terenuri neutre și generatoare de empatie, motiv pentru care au putut face cunoștință fără idei preconcepute. Spre deosebire de Angélique, Sarah avea un motiv real să se afle în ziua aceea în cimitirul din Bouville-sur-Mer: era înmormântarea mamei ei. Cât despre Angélique, ea era acolo pentru că, citez, "adora cimitirele". Personal, aș fi considerat acest hobby ca fiind îngrijorător, dar Sarah nu și-a bătut capul cu asta.

Sarah se afla în acea fază a doliului numită negare. Se trezea în fiecare dimineață convinsă că visase urât, mirată că este trezită de soneria stridentă a deșteptătorului în loc de brațele calde ale mamei. Tatăl ei, Bernard Leroy, a trebuit să o târască în toiul unei crize de nervi la slujba de înmormântare. Plângea atât de tare că nu se mai auzea preotul. Bunică-sa s-a resemnat să o scoată din biserică, iar Sarah a luat-o la fugă. Pașii au dus-o în mod spontan la cimitir. Dacă nu ați fost niciodată la Bouville-sur-Mer, aflați că cimitirul încă există. Stă cocoțat pe culmea unei faleze albe care se prăvălește în Marea Mânecii, nu departe de Capul Gris-Nez. În zilele cu vreme frumoasă se vede Anglia.

Stând turcește pe o piatră de mormânt, lângă un mausoleu acoperit cu mușchi, Angélique era îmbrăcată cu o haină de ploaie galbenă prea mare pentru ea. Primul sentiment pe care l-a avut Sarah față de Angélique a fost o invidie puternică, ca o lovitură de pumn în burtă, la gândul că mama lui Angélique trebuie să-i fi strigat să ia ceva pe ea înainte să plece. Unele persoane mai aveau încă o mamă iubitoare care avea grijă să prevină o pneumonie. Nu și Sarah. Viața era prea nedreaptă. Sarah avea totuși să afle repede că părinții lui Angélique nu erau genul care să se preocupe de lucruri atât de neînsemnate precum o pneumonie. Dar în acel moment, impermeabilul de adult i s-a părut că era simbolul iubirii imense care tocmai îi fusese smulsă. Lacrimile i s-au întețit. De furie, a aruncat o piatră spre acea necunoscută care nu-și dădea seama de norocul pe care îl avea. Angélique s-a întors. S-a uitat îndelung la Sarah, care plângea. Apoi s-a ridicat de pe piatra de mormânt, a luat-o în brațe și a strâns-o tare la piept. Mirosea a mare și a ciocolată caldă. Sarah a simțit cum respirația i se liniștește. A rămas o vreme în brațele acelei fetițe pe care nu o mai văzuse până atunci și care era totuși prima persoană care îi aducea o oarecare mângâiere.
- Cine a murit? a întrebat Angélique uitându-se lung la rochia și ciorapii negri ai interlocutoarei sale.
- Mama, a murmurat Sarah.
- Of. Îmi pare rău.

S-a lăsat tăcerea, apoi Sarah a bolborosit între două suspine:
- Știi cine a fost prima femeie care a traversat Canalul Mânecii înot?

Angélique a scuturat din cap. Nu vedea legătura.
- Gertrude Caroline Ederle, în 1926. O americancă. A plecat de la Capul Gris-Nez și a ajuns la Dover în paisprezece ore și treizeci și unu de minute. A bătut recordul mondial masculin de la acea vreme cu o oră și cincizeci și nouă de minute. Mama mi-a povestit asta. Știa o grămadă de lucruri interesante.

Deși nu a găsit informația deosebit de interesantă, Angélique a clătinat din cap, impresionată de această etalare de cultură pe cât de inutilă pe atât de ciudată, ținând seama de împrejurări. Apoi a luat-o pe Sarah de mână și s-a uitat la ea cu seriozitate.
- Îmi pare rău, viața chiar e groaznică, mai ales pentru fete. Singura soluție e solidaritatea, Fanny mi-a spus asta.
- Cine e Fanny?
- Sora mea mai mare.

Sarah nu avea nici cea mai mică idee ce însemna cuvântul "solidaritate", dar îi suna ca o înșiruire de note muzicale, o gamă plină de acea speranță de care avea atâta nevoie în aceste vremuri grele, așa că i-a propus lui Angélique:
- Ai putea să vii cu mine la înmormântare?
- Da, normal! a exclamat ea, ca și cum i s-ar fi propus să meargă să mănânce o înghețată.

Angélique era încântată de prilejul pe care-l avea să poată vedea un mort de-adevăratelea. Așa că s-au dus amândouă să se posteze lângă groapa proaspăt săpată, pregătită să primească sicriul. Au așteptat în tăcere. Angélique îi ștergea din când în când lacrimile lui Sarah cu un șervețel de hârtie folosit pe care îl găsise în buzunarul impermeabilului. Apoi au început să bată clopotele și cortegiul cenușiu al membrilor familiei, mergând în urma sicriului, a intrat în cimitir ca un stol de corbi lugubri.
- E prea trist, îți împrumut Walkman-ul meu, a șoptit Angélique, l-am furat de la sora mea.

Fără să mai aștepte răspunsul Sarei, a pus căștile pe urechile noii sale prietene și a dat volumul la maxim.

În felul acesta a început totul: Angélique, îmbrăcată cu un impermeabil galben ca soarele care îi ajungea până la glezne, ținând-o de mână pe Sarah, împietrită de durere, având drept muzică de fundal Sensualité de Axelle Red.


Cu mâna crispată pe telefon, Fanny reciti pentru a suta oară mesajul pe care îl primise.

Număr necunoscut. 9:43.
A murit mama ieri.
Înmormântarea marți la 10.

Fanny nu mai vorbise cu sora ei de ani de zile, dar știa că mesajul nu putea fi decât de la Angélique. Ridică încet capul. Prin geamul de la birou, își vedea colegii agitându-se în efervescența matinală. A murit mama. Când o văzuse ultima dată? Când împlinise Oscar trei ani, cu mai bine de nouă luni în urmă. Marie-Claire îi propusese să țină la ea nepotul o săptămână în vara viitoare și Fanny fusese cât pe ce să izbucnească în râs. Apoi, când a înțeles că propunerea era serioasă, refuzase politicos. Nici nu mai știa ce pretext invocase. S-au certat și nu s-au mai sunat. Mâinile îi tremurau. A murit mama. Ar fi vrut să întrebe ce trebuia să facă. Să vorbească cu cineva, poate? Nu. Nu se amestecă serviciul cu viața personală. Colegele lui Fanny nu erau prietenele ei. Cu atât mai puțin de când fusese promovată redactor șef adjunct al revistei și era văzută deja ca viitoarea directoare editorială pentru ediția online.

Avea nevoie de o cafea. Își puse telefonul cu grijă pe biroul ordonat impecabil, ca pe un obiect fierbinte ce ar putea exploda în orice clipă. Traversă biroul open space cu impresia ciudată că mergea cu încetinitorul într-un acvariu, în păcănitul tastaturilor.
- Baba-Cloanța o să pună mâna pe online, e sigur, o să dea afară jumătate din echipă.

Fraza ajunse limpede la ea, ca un bumerang care ar lovi în plin în dinți. O discuție ca oricare alta la aparatul de cafea, al cărei subiect era, evident, ea. Mama ei murise și colegii o porecleau "Baba-Cloanța". Mulțumesc, o zi frumoasă și dumneavoastră.

Conversația dintre Nathalie și Jeanne încetă, bineînțeles, în momentul în care acestea îi remarcară prezența. Fanny, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apăsă pe butonul "espresso fără zahăr" și așteptă să i se umple paharul. Un miros ușor și mai curând plăcut de panică și de cafea invadă atmosfera. Fanny se duse să se închidă în birou, fără să le adreseze vreun cuvânt - nu avea timp de pierdut cu acest gen de bârfe. Și apoi, murise mama ei, ceea ce, obiectiv vorbind, era totuși mai grav decât să fii făcută vrăjitoare de două colege invidioase.

Peste câteva minute, se duse totuși la toaletă și se uită în oglindă. Nu se îngrășase. Își păstrase indicele de masă corporală sub 19 de ani buni. Baba-Cloanța era oare grasă? Cu siguranță, nu, dar probabil că era urâtă. Toate vrăjitoarele erau urâte. Își examină spatele drept, ochii căprui comuni, dar măriți de un machiaj precis și delicat, pielea netedă, rochia de un violet pal atât de bine croită. Nimic în reflexia din oglindă care să aducă de departe sau de aproape cu o vrăjitoare. Insulta nu putea face referire la înfățișarea ei. Slavă Domnului, era o aluzie la personalitatea ei. Ridică din umeri. Desigur, Fanny nu era nici blândă, nici deosebit de amabilă, din lipsă de timp, în primul rând, dar de aici până la a fi tratată drept vrăjitoare... Ambițioasă, riguroasă, profesionistă ar fi putut fi niște termeni mai potriviți.

Se întoarse la birou și, în momentul în care se pregătea să se apuce de lucru, telefonul, pe care nu îndrăznise să-l mai atingă de când citise mesajul, sună. Fanny răspunse. Era chemată de urgență la școala lui Lilou, fiica ei vitregă. Fanny încercă să afle despre ce era vorba, întrebă dacă se putea amâna întâlnirea pentru săptămâna viitoare, dar consiliera educativă invocă o urgență.
- Lăsați-mă să-mi reorganizez programul pe ziua de azi, oftă Fanny.

Își bău cafeaua dintr-o înghițitură și își informă asistenta (Audrey? Ambre? Nu reușea niciodată să-și aducă aminte) că trebuia să facă schimbări în agendă. Un sfert de oră mai târziu, pleca spre metrou. A murit mama. Se va gândi mai târziu la mesaj. Va răspunde diseară, o să-l întrebe pe Esteban. Îi dădea întotdeauna sfaturi bune. Până atunci, trebuia să uite de acest eveniment și să facă față zilei care o aștepta și care, evident, era de rahat. Închise ochii, trase aer în piept și își imagină că își trece cu drag mâna prin părul lui Oscar. Când avea stări de angoasă și simțea că i se accelerează respirația, era de ajuns să-și imagineze că-și strângea băiețelul la piept, că-i mirosea parfumul de săpun de bebeluș, obrazul cald și moale. Simți cum încordarea se risipea. Mai ales, nu trebuia să înceapă să se gândească la Angélique. Nu era momentul să intre în panică.


Ce să spun despre Angélique decât că nu fusese angelică, așa cum sugera prenumele ei, decât pentru o scurtă perioadă de timp? Cu obrajii rotunzi și inocenți, ochii mari de un albastru curat, când era mică i se spunea adesea "Bucle de Aur". După ce a împlinit patru ani, în fiecare iarnă era împopoțonată cu o pereche de aripi din carton și pusă în tabloul vivant cu Nașterea Domnului de la ieșirea din biserică, pentru a juca rolul îngerului Gabriel. Din acest motiv, Angélique a trăit o perioadă oarecum mistică, în care agăța portrete cu Tereza de Avila deasupra patului. Convinsă că era aleasa Domnului, se înfometa cu entuziasm în timpul postului, își impunea să facă patru fapte bune și să spună trei de Fecioară Preacurată pe zi, punându-și cu conștiinciozitate toți banii de buzunar în cutia milei. Într-o zi, la catehism, Angélique a pomenit despre ambiția sa de a se face preot. Evident că i s-a râs în nas și, dărâmată să afle că un penis era indispensabil pentru înfăptuirea unei slujbe, s-a adâncit într-o depresie care a marcat sfârșitul ambițiilor sale ecleziastice. Sora sa mai mare, Fanny, i-a șters lacrimile. A ajutat-o să pună pe pereți postere cu Backstreet Boys și 2Be3 în locul icoanelor și a portretelor ei cu sfinte, pe care au încercat fără succes să le ardă în chiuveta din bucătărie. Din acel moment, Angélique s-a simțit cu totul liberă și a început să facă exact ce o tăia capul și când voia, fără să mai tolereze nicio constrângere din exterior. Mințea fără încetare, șterpelea bomboane de la patiserie, pe care le mânca pe ascuns în cimitir, regatul ei. Și apoi, s-a petrecut acel eveniment cunoscut de toți cei care mergeau la liceul "Victor Hugo" în anii 1990 drept "Incidentul din hangarul de bărci", iar lucrurile au degenerat serios. Dar divaghez, să ne întoarcem mai degrabă la oile noastre, și anume la Sarah Leroy.

Lunile iulie și august 1992 au trecut ca și cum universul lui Sarah nu se spulberase, ca și cum scurgerea zilelor mai avea un sens când ai opt ani și ți-ai pierdut mama. La micul cinematograf din Bouville încă rula Aladin, lansat cu o iarnă în urmă. Ca să o facă să uite, Angélique a dus-o pe Sarah să vadă desenul animat de șaptesprezece ori. Fără să plătească, evident. A învățat-o să se furișeze pe la ieșire în momentul în care spectatorii de la o altă proiecție ieșeau din clădire. După acele vizionări, urlau cântecele din Aladin învârtindu-se în cimitir; pietrele de mormânt țineau loc de covoare zburătoare. Jucau iar și iar scenele pe care le știau pe de rost pe plaja cu nisip fin, care în imaginația lor bogată se transforma în deșertul auriu din O mie și una de nopți.

Sarah a început să-și petreacă cea mai mare parte a timpului cu această nouă prietenă picată din cer. Majoritatea prietenelor sale plecaseră în vacanță, iar tatăl ei stătea toată ziua închis în birou. Tatăl lui Sarah, Bernard Leroy, lucra la primăria din Bouville-sur-Mer. Se "implica în viitorul comunei" (e o ironie, ați observat ghilimelele). În scurt timp, Vanessa, contabilă la primărie, a început să ia deseori cina cu tatăl lui Sarah, la ei acasă. E singura de care Sarah își va aminti mai târziu. Mintea ei nu a reținut nici prenumele, nici chipurile altor femei care au precedat-o pe mama sa vitregă.

Tatăl lui Sarah era proprietarul clubului nautic și al singurului hotel din Bouville-sur-Mer (încă există, e chiar după dig, nu aveți cum să-l ratați), a trei restaurante la Wimereux, unul la Audinghen, două la Audresselles și patru sau cinci pensiuni turistice pe coasta de Opal. Moștenise totul de la socrul lui, care construise din nimic, cu sudoarea frunții sale, acest mini imperiu al midiilor cu cartofi prăjiți. Bernard Leroy se îmbogățise așadar fără niciun efort, în afară de faptul că se însurase cu persoana potrivită. Principalul lui talent consta în faptul că știa să aibă în jur pe cine trebuie, alegându-i cu grijă și apoi exploatându-i pe cei care îi gestionau cât mai bine bunurile. Fără a fi cu adevărat un escroc, deoarece pentru asta i-ar fi trebuit un curaj care-i lipsea, avea o personalitate maleabilă și se lăsa dus de val acolo unde îl mâna curentul lașității sale. A sfârșit, bineînțeles, prin a face politică. Îmi permit această prezentare a iubitului nostru primar din Bouville-sur-Mer, căci, oricum ar fi, a jucat un rol în această poveste. Așa că veți înțelege mai bine de ce este atât de important pentru mine să rămân anonimă.

La început, Angélique a primit prietenia lui Sarah ca pe ceva de la sine înțeles, fără nicio recunoștință. Trebuie spus că Angélique atrăgea pe toată lumea ca un magnet. Era incredibil de enervant. Era uimitor felul în care privirile se îmblânzeau când cădeau asupra ei. Zâmbetul ei avea puterea de a genera iubire, cel puțin până la povestea din hangarul cu bărci. Deoarece acest text trebuie să restabilească adevărul, recunosc faptul că multă vreme am fost invidioasă pe farmecul lui Angélique. Mi-ar plăcea să vă spun că stârnea o asemenea admirație datorită personalității, inteligenței sale sau umorului, dar nu așa stătea lucrurile. Era pur și simplu tot ce se așteaptă de la o fetiță de vârsta ei: foarte drăguță și aproape cuminte, în aparență cel puțin, deoarece avea acel dar inegalabil pentru minciună. Fascinația oamenilor pentru Angélique începuse foarte devreme: complimentele, micile cadouri din partea vânzătorilor de la colțul străzii, o gogoașă la brutărie, o felie de cârnat la vânzătorul de mezeluri, - "Ești așa de frumoasă, nu vrei o bucată de brânză?" - la vânzătorul de brânzeturi, o caisă oferită de zarzavagiu... Astfel încât, atunci când mergea la cumpărături, mânca pentru toată ziua. Toată lumea îi făcea câte un compliment: ochii ei erau atât de albaștri, părul atât de blond și trăsăturile așa de fine, fără să mai vorbim de zâmbet, "o adevărată Lolita"... iar Angélique zâmbea, mândră de această poreclă, prea incultă ca să se supere de comparația cu totul deplasată cu eroina lui Nabokov, manipulată și violată de tatăl ei vitreg pedofil.

Prietenia dintre Angélique și Sarah era simplă. Se așteptau la colțul străzii ca să facă împreună drumul până la școală, mergeau cu bicicleta la plajă, făceau pluta pe valurile reci și agitate ale Mării Mânecii și mergeau apoi acasă la Angélique ca să bea ciocolată caldă pregătită de sora ei mai mare. Iarna, se îmbrăcau pe ascuns cu rochiile și pantofii cu toc ai mamei moarte a lui Sarah, depozitate în pod. Angélique insistase să deschidă cutiile, iar Sarah cedase în cele din urmă. Sarah nu o refuza niciodată pe Angélique. Lua mereu de bună voie rolul de vrăjitoare, de zână sau de prinț și îi lăsa mereu lui Angélique - predestinată prin frumusețea sa strălucitoare - rolul de prințesă în primejdie.

Își dădeau telefon imediat ce ajungeau acasă, discutând despre teme, desene animate, lista pentru Moș Crăciun, despre autocolantele care le lipseau din albumul Panini cu Regele Leu (aveau doar unul pentru amândouă, pe cel al lui Sarah). Participau la toate concursurile clubului Dorothée, votau pentru serialul preferat prin telefon sau Minitel (în acest caz, mergeau acasă la Sarah, pentru că Angélique primise o palmă ultima dată când sunase la un număr cu suprataxă). Până în clasa a șaptea, ambiția lor cea mai mare era să fie sunate de prezentatoarea blondă și să câștige unul dintre lozurile minunate puse în joc sau măcar o fotografie cu dedicație. Odată, Sarah a câștigat un walkman roșu cu albastru. Din păcate, a ratat apelul lui Dorothée. Multă vreme, acest lucru a fost unul dintre cele mai tragice evenimente din viața sa de copil. Walkmanul i l-a dat lui Angélique ca să nu-l mai șterpelească pe cel al surorii sale. Angélique avea acea tendință supărătoare să pună mâna pe lucrurile lui Fanny. E un detaliu important în ceea ce urmează.

Sarah și Angélique și-au construit prietenia pe micile bucurii și griji care le par atât de neînsemnate adulților, dar care făceau parte din cotidianul lor. De fiecare dată când începea școala, pe prima pagină a caietului lor de lecturi scriau acel citat din Montaigne referitor la prietenia de netăgăduit a acestuia pentru Étienne de La Boétie, descoperit pe o carte poștală veche: "Pentru că era el, pentru că eram eu". Într-adevăr, la fel de simplă și incontestabilă era și prietenia lor.

Părinții lui Angélique (tatăl său nu plecase încă de acasă), prinși cu totul cu restaurantul, se mulțumeau să bombăne când venea factura la telefonul fix, iar tatăl lui Sarah, ocupat cu cariera, nu se interesa aproape deloc de prieteniile fiicei sale.

Din clasa a șasea, a fost nevoie să ia autobuzul pentru a merge la Saint-Martin, la liceul cu clase de gimnaziu, "Victor Hugo". Drumul se putea face cu bicicleta, dar era cam departe, mai ales iarna. Sarah, care urca prima în autobuzul școlar, păstra mereu un loc pentru prietena sa, și cum Angélique avea rău de mașină, Sarah negocia mereu cele două locuri din primul rând pentru a evita orice accident. Șoferul autobuzului, înduioșat de loialitatea lui Sarah, a sfârșit chiar prin a le recomanda celorlalți copii care voiau să se așeze acolo să stea cu un rând mai în spate. Din acel moment, toată lumea a știut că locurile din primul rând pe stânga erau ale lui Angélique și Sarah. Asta a durat până la sfârșitul clasei a opta. Apoi nu s-au mai așezat niciodată una lângă alta.