Lumea Sofiei

Jostein Gaarder este celebru în primul rând pentru romanul Lumea Sofiei, apărut în 1991, cu subtitlul "roman despre istoria filosofiei", devenit instantaneu un bestseller internațional. A fost tradus în 60 de limbi și s-a vândut în zeci de milioane de exemplare.
Gaarder s-a născut în Oslo în 1952, într-o familie de profesori. A studiat teologie, filosofie și limbi scandinave la Universitatea din Oslo, apoi a predat timp de zece ani filosofie și istoria religiilor. A debutat în 1986 cu Diagnosticul și alte nuvele.

Într-o succesiune de oglinzi creatoare de iluzii nesfârșite, Sofiei, protagonista celui mai cunoscut roman al norvegianului Jostein Gaarder, îi este povestită, treptat, întreaga filosofie a culturii occidentale. Dacă filosofia sau literatura însăși este pretextul acestei cărți cititorul va afla pe cont propriu. El va face cunoștință, încă de la început, cu amestecul dintre fantezie și marile întrebări ale omenirii.

Pentru că nu găsise în biblioteci sau librării nicio carte în care tinerilor să li se ofere o formă accesibilă a marilor idei, scriitorul norvegian pune în scenă o poveste și imaginează un personaj inventiv și curios. Jocurile duble sunt specialitatea lui Gaarder: Sofia va fi pusă în oglindă de Hilde, destinatara reală a cursurilor, profesorii își vor schimba identitățile, iar întrebările nu vor putea primi niciodată răspunsuri unice. Aventura cunoașterii va începe de la filosofii greci, va trece prin zorii creștinismului, prin medievalitatea europeană, va ajunge la Renaștere, Iluminism, Romantism și până la sistemele de gândire ale secolului al XX-lea. Fără a fi o simplă carte de popularizare, Lumea Sofiei este o introducere în filosofia occidentală, deschizând apetitul cititorului pentru cunoaștere și meditație asupra întrebărilor esențiale. Căci, așa cum Hilde e Sofia, aceasta nu e nimeni altcineva decât imaginea cititorului însuși.


Sofia Amundsen se întorcea de la școală. Ca de obicei, făcuse o bucată bună de drum împreună cu Jorunn și vorbiseră mult despre roboți. Creierul uman este un calculator sofisticat, credea Jorunn. Sofia simțea însă că nu este întru totul de acord cu ea. Doar n-o să reducem ființa umană la o mașină, nu?

Odată ajunse aproape de centrul comercial, fiecare își văzuse de drumul ei. Sofia locuia într-o clădire dintr-un cartier rezidențial, și drumul ei până la școală era de două ori mai lung decât cel pe care îl făcea Jorunn. Parcă ar fi locuit la capătul pământului, pentru că în spatele casei deja începea pădurea.

Coti pe aleea Kløverveien. Chiar în capătul ei era o curbă, "curba căpitanului". Doar sâmbăta și duminica mai trecea cineva pe acolo. În aceste prime zile ale lui mai, în unele grădini, narcisele galbene se grăbeau să răsară sub trunchiurile pomilor fructiferi, iar peste mesteceni parcă se așezase un voal verde, fin ca un abur.

Ce ciudat era să vezi cum totul începea să crească în această perioadă a anului! Oare ce făcea ca toată vegetația să țâșnească din pământul adormit imediat ce începea să fie frumos și ultimele urme de zăpadă dispăreau?

Sofia împinse poarta de la grădină și aruncă o privire în cutia poștală. De cele mai multe ori, era plină de prospecte și câteva plicuri mari adresate mamei sale. De obicei, înainte să urce în cameră, le punea pe toate pe masa din bucătărie.

Din când în când mai veneau și extrase de cont pe numele tatălui său, dar trebuie spus că el nu era un tată ca toți ceilalți. Era căpitan pe un mare petrolier și lipsea aproape tot timpul. Când stătea câteva săptămâni pe uscat, se foia prin casă în papuci, încercând să se facă util. Când naviga, însă, devenea un personaj destul de îndepărtat.

Astăzi nu găsi în cutie decât un plic mic pe care era scrisă adresa ei:

Kløverveien 3

Atât, nimic mai mult... Nici o mențiune despre expeditor. Nici măcar un timbru.

Sofia se grăbi să închidă poarta și deschise plicul. Înăuntru era doar o bucățică de hârtie, nu mai mare decât plicul, pe care scria: Cine ești tu?

Doar atât. Expeditorul nu spunea nici bună ziua și nici nu se semnase. Cineva scrisese în grabă doar aceste trei cuvinte, urmate de un semn mare de întrebare.

Se mai uită o dată la plic. Așa era, plicul îi era adresat chiar ei... Oare cine îl strecurase în cutia poștală?

Alergă spre casa din lemn vopsit în roșu și închise poarta cu cheia. Ca de obicei, pisica Sherekan țâșni din tufișuri, înaintă până la peron și reuși să se fofileze înăuntru înainte ca ea să poată închide ușa.

Pis, pis, pis!

Când mama Sofiei nu era în toane bune, din cine știe ce motiv, i se întâmpla să spună câteodată despre casă că e o adevărată menajerie. O menajerie, adică o colecție de animale de care Sofia era mai degrabă mândră că le are. Mai întâi primise un bol cu trei peștișori roșii: Zuluf de aur, Scufița Roșie și Piratul Pierre. Mai avea și doi peruși, Cricri și Grigri, o broască țestoasă, Govinda, și, în sfârșit, o pisică roșcată tigrată, Sherekan. Le primise pe toate în dar ca pe un fel de compensație: mama ei se întorcea seara târziu de la serviciu, iar tatăl ei era mai tot timpul plecat la celălalt capăt al lumii. Sofia își scoase ghiozdanul, îl puse jos și îi dădu de mâncare lui Sherekan. Se așeză apoi pe scaun, ținând în mână scrisoarea aceea misterioasă.

Cine ești tu?

Ce întrebare stupidă! Parcă ea n-ar ști că e Sofia Amundsen! Și totuși, la urma urmelor, cine era această Sofia? De fapt, nici măcar nu știa prea multe despre ea.

Și dacă s-ar fi numit altfel? Anne Knutsen, de exemplu... Atunci ar fi fost altcineva?

Își aminti deodată că tatăl său ar fi vrut să-i pună numele Synnøve. Încercă să-și imagineze cum ar fi dat mâna cu cineva și s-ar fi prezentat cu numele Synnøve Amundsen, dar nu, nu se potrivea deloc. Dar de fiecare dată când se gândea la asta, îi apărea în minte imaginea altei fete.

Se ridică de pe taburet și merse la baie, ținând în mână scrisoarea. Se așeză în fața oglinzii și se privi drept în ochi.
- Eu sunt Sofia Amundsen, spuse ea.

Fata din oglindă nu-i răspunse, nici măcar nu se strâmbă. Orice ar fi făcut Sofia, fata din oglindă făcea același lucru. Încercă s-o ia pe nepregătite, mișcându-se foarte repede, dar cealaltă era la fel de iute ca și ea.
- Cine ești tu? o întrebă ea.

Nici acum nu primi nici un răspuns, dar, pentru o clipă, nu putu să-și dea seama dacă cea din oglindă pusese întrebarea sau chiar ea.

Puse arătătorul pe nasul pe care îl vedea în oglindă și spuse:
- Tu ești eu.

Și pentru că nu primi un răspuns nici de această dată, întoarse fraza:
- Eu sunt tu.

Sofiei Amundsen nu-i plăcuse niciodată cum arată. I se spunea adesea că are ochi frumoși, migdalați, dar era sigură că ceilalți îi spuneau asta pentru că se fereau să observe că avea nasul prea mic și gura puțin cam mare. Și mai avea și urechile mult prea apropiate de ochi. Dar cel mai rău arăta părul. Era țeapăn ca niște bețe de tobă și nu putea să-l aranjeze nicicum. Tatăl ei îi mai trecea câteodată mâna prin păr și o numea "fata cu părul de cânepă", făcând aluzie la o bucată muzicală compusă de Claude Debussy. Lui îi era ușor să-i spună așa, că doar nu el trebuia să trăiască toată viața cu părul acela care atârna țeapăn. Nici un spray, nici un gel nu reușeau să-l îmblânzească.

I se părea câteodată că are un cap atât de caraghios, încât chiar se întreba uneori dacă nu cumva se născuse cu un defect fizic. Oricum, mama ei îi povestise că nașterea fusese dificilă. Dar oare nașterea determină înfățișarea pe care o vei avea toată viața?

Nu era ciudat că nu știa cine este ea? Și nu era oare nedrept că nu puteai să-ți alegi chiar tu înfățișarea? Te nășteai cu ea așa, pur și simplu. Poate că puteai să-ți alegi prietenii, dar nu puteai să te alegi pe tine însuți. Nici măcar nu alesese ea să fie o ființă umană.

În fond, ce este o persoană?

Sofia își ridică din nou ochii și se uită la fata din oglindă.
- Cred că mă duc sus să-mi fac temele la biologie, spuse ea ca și cum s-ar fi scuzat.

Ajunse repede pe culoar.

Ba nu, mai bine mă duc în grădină, se gândi ea.
- Pis, pis, pis!

Scoase pisica din casă, o împinse pe trepte și închise ușa.

Ținând în continuare în mână scrisoarea misterioasă, ajunse pe aleea de pietriș. O cuprinse deodată un sentiment ciudat: parcă până atunci ar fi fost o păpușă și, dintr-odată, o baghetă magică îi dăduse viață.

Ce ciudat i se părea să se pomenească amestecată în povestea asta incredibilă!

Sherekan sări pe alee și dispăru în spatele unor tufe stufoase de coacăze. Era o pisică tare vioaie, de la blana albă de pe cap până la coada care-i atârna la capătul corpului catifelat. Și ea era tot în grădină, dar, spre deosebire de Sofia, nu era conștientă de acest lucru.

Își dădea tot mai mult seama că e în viață, dar în același timp se strecura în mintea ei gândul că nu va fi mereu așa.

Acum exist, reflectă ea, dar într-o zi nu voi mai fi aici.

Există viață după moarte? Nu era, în nici un caz, o întrebare care ar fi putut s-o împiedice pe pisică să doarmă.

Bunica ei murise în urmă cu șase luni și de atunci, în fiecare zi, simțise cât de mult îi lipsește. Nu era nedrept ca într-o zi să mori?

Sofia rămase pe alee, încercând să se convingă de propria ei existență tocmai pentru a alunga ideea că nu va trăi veșnic. Degeaba! Chiar în momentul în care reușea să ajungă la această convingere, imediat îi trecea prin minte gândul că nu va trăi veșnic. Da, dar și invers era tot la fel: când accepta totuși că viața ei ar putea să se sfârșească la un moment dat, simțea, ca niciodată până atunci, ce șansă extraordinară avea de a fi în viață.

Parcă ar fi fost cele două fețe ale unei monede pe care o tot întorci în mână de pe o parte pe alta. Ceea ce apărea foarte clar pe una dintre ele nu făcea decât ca cealaltă să fie și mai clară. Și nici una dintre ele nu dădea câștig de cauză celeilalte.

Este imposibil să simți că ești în viață fără să te gândești imediat că într-o zi vei muri, se gândi ea. Și nici nu poți să te gândești la propria moarte fără să simți, chiar în acea clipă, miracolul vieții.

Brusc își aminti că bunica îi spusese cam același lucru în ziua în care doctorul o anunțase că e grav bolnavă. "Abia acum înțeleg cât de frumoasă e viața!", spusese ea.

E așa de trist că oamenii învață să iubească viața abia după ce se îmbolnăvesc! Sau poate că fiecare dintre noi ar trebui să primească o scrisoare misterioasă...

Ce-ar fi să meargă să vadă dacă nu cumva mai e ceva acolo? Alergă spre poartă și tresări când, ridicând capacul cutiei verzi, văzu că înăuntru mai era un plic, la fel ca celălalt. Ce ciudat, doar se uitase cu mare atenție atunci când îl luase pe primul...

Și pe acest plic era tot adresa ei. Îl deschise și scoase o bucățică de hârtie pe care cineva scrisese:

De unde vine lumea?

N-am nici cea mai mică idee! se gândi Sofia. Cine poate să știe astfel de lucruri? Și totuși, întrebarea era absolut justificată. Pentru prima dată în viață, se gândi că nu ai cum să trăiești fără ca măcar să te interesezi de originile tale.

Cele două scrisori o zăpăciseră atât de tare, încât se hotărî să meargă în peșteră și să stea acolo liniștită.

Peștera era refugiul ei secret. Mergea acolo doar când era foarte furioasă, foarte tristă sau foarte mulțumită. Dar astăzi pur și simplu nu mai știa cum e.

Casa de lemn vopsită în roșu era în mijlocul unei grădini mari, cu multe pâlcuri de flori, arbuști și pomi fructiferi, cu o peluză mare cu un leagăn și chiar cu un mic pavilion pe care bunicul îl construise pentru bunica atunci când primul lor copil murise la câteva săptămâni după naștere. Micuța se numea Maria, iar pe piatra funerară erau gravate următoarele cuvinte: "Micuța Maria a venit pe această lume, a aruncat o privire de jur împrejur și apoi ne-a părăsit".

Într-un colț îndepărtat al grădinii, în spatele tufelor de zmeură, era un crâng atât de des, încât acolo nu creșteau nici flori, nici pomi fructiferi. Era, de fapt, un gard vechi de nuiele care separa atunci grădina de pădurea propriu-zisă, dar cum nimeni nu mai avusese grijă de el timp de douăzeci de ani, se transformase într-un mărăciniș de nepătruns. Bunica îi povestise că, în timpul războiului, acest mărăciniș stătea în calea vulpilor care pofteau la găinile care umblau nestingherite prin grădină.

Pentru toți ceilalți, în afară de Sofia, acest gard vechi era la fel de inutil ca și vechile cotețe pentru iepuri din apropierea lui. Nimeni n-avea habar că acesta era marele ei secret.

Știuse de mult, nici ea nu-și mai amintea de când, că în gard exista un loc de trecere îngust. Târându-se pe dedesubt, ajungea într-un fel de luminiș înconjurat de tufișuri. Era ca într-o peșteră, așa că știa sigur că nimeni nu o va găsi în acel loc.

Ținând strâns în mână cele două plicuri, traversă în fugă grădina, se așeză în patru labe și se strecură prin gard. Peștera era atât de mare, încât aproape că ar fi putut să stea în picioare, dar astăzi preferă să se așeze pe niște rădăcini groase. De aici putea să supravegheze totul privind printre ramuri și frunze prin două găuri minuscule. Chiar dacă nici una dintre ele nu era mai mare decât o monedă de cinci coroane, avea totuși în fața ochilor toată grădina. Își aminti că, pe când era mai mică, se distra grozav când îi vedea pe părinții ei care o căutau peste tot, crezând că s-a ascuns după copaci.

Sofia crezuse întotdeauna că grădina era ea însăși o lume. De fiecare dată când auzea vorbindu-se despre grădina Edenului și despre Creație, își închipuia că stă cuibărită în peșteră și se minunează de propriul său paradis.

De unde vine lumea?

Na! asta da întrebare. Sofia știa foarte bine că Pământul nu este decât o mică planetă dintr-un imens univers. Și universul de unde venea?

Dacă presupuneai că universul a existat dintotdeauna, atunci întrebarea despre originea lui chiar că nu-și mai avea rostul. Dar poate oare ceva să existe dintotdeauna? Nu prea era ea de acord cu această idee. Totul trebuie să aibă un început, nu? Atunci înseamnă că și universul trebuie să fi fost creat pornind de la altceva.

Dar dacă universul își avea originea în altceva, atunci și acest altceva trebuie să fi fost creat într-o zi. Își dădea foarte bine seama că în acest fel nu făcea decât să se îndepărteze de subiect. Cândva, ceva trebuie să se fi născut din neant. Să se fi întâmplat oare așa ceva? Nu era cumva la fel de neconceput ca și ideea unei lumi care ar fi existat dintotdeauna?

La școală învățase că Dumnezeu e cel care a creat lumea, așa că încercă să se consoleze cu această explicație. Da, dar pe ea nu o mulțumea întru totul. Bine, de acord, Dumnezeu a creat lumea, și atunci cum rămâne cu Dumnezeu? S-a creat din nimic? Nici așa nu mergea. Presupunând că Dumnezeu a putut să creeze ceea ce a vrut el să creeze, trebuie să fi existat ceva înaintea lui pentru a se putea crea pe el însuși. Nu mai rămânea decât o singură soluție: Dumnezeu a existat dintotdeauna. Dar de-abia ce respinsese această afirmație! Tot ce exista trebuie să fi avut un început.
- La naiba! Fir-ar să fie!

Deschise iarăși cele două plicuri.

Cine ești tu?
De unde vine lumea?

Parcă se juca cineva cu ea punându-i asemenea întrebări! Și scrisorile de unde veneau? Și ăsta era un mister.

Cineva o scosese pe Sofia din viața ei liniștită ca să o facă să se confrunte cu marile taine ale universului. Dar cine?

Sofia se uită încă o dată în cutia de scrisori, a treia oară.

Poștașul tocmai trecuse. Scoase un teanc de ziare și reclame și câteva scrisori pentru mama ei. Găsi și o carte poștală pe care era fotografia unei plaje din sud. O întoarse pe partea cealaltă. Avea timbre norvegiene, iar pe ștampilă era menționat "Regimentul norvegian ONU". O fi de la tatăl ei? Părea să fie în Liban, când ea de fapt credea că e în cu totul altă parte a lumii... Dar nu era scrisul lui.

Citi numele destinatarului și simți că inima începe să-i bată mai tare:

Restul corespundea cu adresa ei. Iar pe cartea poștală scria:


Îți doresc tot binele din lume cu ocazia împlinirii a cincisprezece ani. Știi deja că vreau neapărat să-ți fac un cadou care să te ajute să crești și să te împlinești. Iartă-mă că-ți trimit această felicitare prin Sofia. Era mai simplu așa.

Te sărut cu drag, tata

Sofia o luă la fugă spre casă și se duse în bucătărie. Clocotea de furie.

Cine mai era și fata asta, Hilde, care-și permitea să împlinească cincisprezece ani exact cu o lună înaintea ei? Ieși pe hol și luă cartea de telefon. Erau mulți care se numeau Møller sau Knag. Dar nu exista nici un Møller Knag.

Se mai uită o dată la cartea poștală. Era adevărată, nu avea nici o îndoială. Avea timbre adevărate și o ștampilă adevărată.

Dar de ce să trimită un tată o felicitare pe adresa Sofiei, de vreme ce era clar destinată unei alte persoane? Și ce tată ar fi avut proasta inspirație să o lipsească pe fiica sa de o felicitare trimițând-o la altă adresă? Cum adică "era mai simplu așa"? Și cum să o găsească ea pe Hilde?

Încă o problemă care cădea pe capul ei! Încercă să-și facă un pic de ordine în gânduri.

Trebuia să dezlege trei mistere care apăruseră toate exact în această după-amiază, adică în câteva ore. În primul rând, trebuia să afle cine pusese cele două plicuri albe în cutia de scrisori. Apoi mai era și problema întrebărilor delicate pe care le puneau aceste scrisori. Și în al treilea rând, trebuia să înțeleagă cine este această Hilde Møller Knag și de ce felicitarea îi fusese trimisă tocmai ei, și nu acestei Hilde. Presimțea că cele trei mistere erau legate între ele, într-un fel sau altul, căci până acum avusese o viață mai degrabă banală.


Sofia era sigură că autorul scrisorilor anonime va încerca să ia legătura cu ea. Dar până atunci, era mai bine să-și țină gura.

La școală îi era tot mai greu să se concentreze în timpul orelor. Profesorul vorbea tot timpul doar despre lucruri absolut neinteresante. De ce nu le vorbea mai degrabă despre natura umană, despre lume și cum apăruse ea?

Brusc, își dădu seama că oamenii, fie ei la școală, fie oriunde altundeva, erau interesați de tot felul de lucruri absolut întâmplătoare. Dar erau atâtea întrebări mai importante și mai dificile decât cele din programa școlară!

Cine știa să răspundă la asemenea întrebări? Oricum, să reflectezi la ele era cu totul altceva decât să repeți la nesfârșit conjugarea verbelor.

Plecă atât de repede după ultima oră de curs, încât Jorunn trebui să alerge după ea ca s-o prindă din urmă.
- Ce zici, jucăm cărți astă-seară?

Sofia ridică din umeri.
- Să-ți spun drept, nu prea mă mai interesează să joc cărți.

Lui Jorunn nu-i venea să creadă.
- Nu? Poate vrei să jucăm badminton...

Sofia stătea cu ochii în pământ. Ridică apoi privirea spre prietena ei.
- Eu știu?... nici de badminton nu prea am chef.
- Bine, dacă zici tu așa...

Sofia simți mâhnirea din glasul ei.
- Dar măcar poți să-mi spui ce ți se pare că e într-adevăr important?

Sofia clătină ușor din cap.
- E... e un secret.
- Aha, deci asta e! Te-ai îndrăgostit, nu-i așa?

Merseră un timp una lângă alta fără să-și vorbească. Se opriră lângă terenul de fotbal.
- Bine, atunci eu o iau pe-aici, spuse Jorunn arătând spre stadion.

Era o scurtătură, dar Jorunn nu o lua pe-acolo decât dacă se grăbea să ajungă acasă când venea cineva la ei sau când trebuia să ajungă la dentist.

Sofiei îi părea rău că a întristat-o pe Jorunn. Dar ce-ar fi putut să-i răspundă? Că își dorea așa, deodată, să știe cine este și cum a fost creat universul și că din cauza asta nu mai avea timp să joace badminton? Nu era deloc sigură că Jorunn ar fi înțeles.

Nu înțelegea de ce faptul că era interesată de aceste întrebări esențiale, dar în același timp atât de obișnuite, îi făcea viața atât de dificilă.

Deschise cutia de scrisori și simți iarăși că inima îi bătea mai-mai să-i spargă pieptul. Înăuntru nu erau decât o scrisoare de la bancă și câteva plicuri galbene mari. La naiba! Sperase din tot sufletul că va găsi un nou mesaj de la acel necunoscut.

După ce închise poarta, fu uimită când văzu că pe unul dintre plicurile mari era trecut numele ei. Vru să-l deschidă, dar mai întâi îl întoarse și văzu că pe dos scria: Curs de filosofie. A se folosi cu mare grijă.

Urcă în fugă pe aleea de pietriș și își puse ghiozdanul pe trepte. Puse celelalte scrisori sub preșul de la intrare și o luă la fugă prin grădina din spatele casei ca să se ascundă în peșteră. Doar acolo avea dreptul să deschidă acel plic mare.

Sherekan o urmă, dar Sofia nu-și făcea probleme. Era sigură că nu va povesti nimic nimănui.

În plic erau trei foi dactilografiate prinse cu o clamă. Începu să citească:

Ce este filosofia?

Dragă Sofia,

Oamenii au îndeletniciri foarte diferite: unii colecționează monede vechi sau timbre, unii sunt interesați de meșteșuguri sau de bricolaj, iar alții își dedică tot timpul liber unui sport. Dar sunt și mulți cărora le place să citească. Depinde însă ce citești! Poți să te mulțumești să citești ziare sau benzi desenate, să nu-ți placă decât romanele sau să preferi cărțile specializate cu subiecte dintre cele mai diverse, de exemplu astronomia, viața animalelor sau descoperirile științifice.

Dacă îmi plac caii sau pietrele prețioase, nu pot să le impun celorlalți să împărtășească aceeași pasiune. Și dacă eu nu ratez nici un reportaj sportiv transmis la televizor, acest lucru nu-mi dă, în nici un caz, dreptul de a-i critica pe cei care cred că sportul e plictisitor.

Dar există, totuși, întrebări care i-ar putea interesa pe toți oamenii, ceva ce îl privește pe fiecare, indiferent de identitate și rasă? Ei bine, da, dragă Sofia, există întrebări care ar trebui să-i preocupe pe toți oamenii. Exact acest gen de întrebări reprezintă obiectul cursului meu.

La întrebarea "Care este lucrul cel mai important în viață?" poți obține răspunsuri diferite. Dacă întrebi pe cineva care nu mănâncă pe săturate, o să-ți răspundă: "mâncarea". Dacă îl întrebi pe cineva care suferă de frig, îți va răspunde: "căldura". Iar cel care suferă de singurătate va spune că lucrul cel mai important este compania semenilor săi. Dar în afară de aceste necesități primare, nu cumva mai există și altceva de care toți oamenii mai au nevoie, orice s-ar întâmpla? Filosofii cred că da. Ei susțin că omul nu trăiește doar cu pâine. Sigur că toți oamenii au nevoie de hrană. Și de dragoste, și de afecțiune. Dar mai este ceva de care noi toți avem nevoie: să știm cine suntem și de ce trăim.

Căutarea unui răspuns la întrebarea pentru ce trăim nu este, deci, o îndeletnicire "întâmplătoare", ca aceea a unui colecționar de timbre. Cel care își pune astfel de întrebări se alătură, în acest fel, preocupărilor tuturor generațiilor care l-au precedat. Originea cosmosului, a pământului și a vieții este o problemă de importanță crucială, comparativ cu aceea de a ști cine a câștigat cele mai multe medalii la Jocurile Olimpice recente.

Cea mai bună abordare a filosofiei este să pui câteva întrebări filosofice.

Cum a fost creată lumea? Există o voință sau un sens în spatele a ceea ce ni se întâmplă? Există viață după moarte? Cum să faci să găsești răspunsuri la asemenea întrebări? Și, mai presus decât toate celelalte, mai este o întrebare: cum trebuie să trăiești?

Oamenii și-au pus dintotdeauna aceste întrebări. După cum știm însă, nu există vreo cultură care să nu fi fost interesată să afle cine sunt oamenii sau cum a fost creată lumea.

În fond, nu se pot pune chiar atât de multe întrebări filosofice. Am văzut deja care sunt cele mai importante. Doar că istoria ne propune răspunsuri diferite pentru fiecare dintre ele.

Este mult mai ușor să pui întrebări filosofice decât să răspunzi la ele.

Așa cum a fost dintotdeauna, fiecare dintre noi trebuie să găsească acum propriile răspunsuri la aceleași întrebări. Inutil să căutăm într-o enciclopedie ca să vedem dacă există un dumnezeu sau viață după moarte. Și nu vom afla din ea nici cum trebuie să trăim. Dar dacă citim ceea ce alți oameni au gândit, aceasta ne poate ajuta să ne formăm propria noastră părere despre viață.

Vânătoarea în căutarea adevărului în care sunt angajați filosofii poate fi asemănată cu un roman polițist. Unii cred că știu cine este vinovatul, alții cred că este altcineva. Când este vorba despre o anchetă adevărată, poliția tot va rezolva până la urmă enigma. Dar, la fel de bine, s-ar putea să nu reușească niciodată să o rezolve.

De aceea am putea să ne gândim că, deși este dificil să răspundem la o întrebare, există totuși un răspuns bun, unul singur. Fie există viață după moarte, fie nu există.

Cu timpul, știința a reușit să rezolve un mare număr de enigme. Fața ascunsă a Lunii a fost mult timp un mare mister. Dezbaterea părea să nu ducă nicăieri, așa că fiecare dădea frâu liber propriei imaginații. Astăzi însă știm foarte bine cum arată cealaltă față a Lunii, așa că nu mai putem să credem că este locuită sau că e făcută din brânză.

Cu mai mult de două mii de ani în urmă, un filosof grec era de părere că filosofia s-a născut datorită capacității oamenilor de a se mira. Omului i se pare atât de ciudat că este în viață, încât întrebările filosofice apar de la sine, spunea el.

E ca și cum ai fi spectator la un număr de magie: pur și simplu nu înțelegem ceea ce se întâmplă chiar sub ochii noștri. Așa că ne întrebăm cum de a reușit magicianul să transforme câteva eșarfe de mătase într-un iepure viu.

Sunt mulți cei care gândesc că lumea e la fel de neînțeles ca și scamatoria cu iepurele scos dintr-un joben care părea să fie gol. Iar dacă vorbim despre iepure, ne dăm seama că am fost păcăliți. Da, dar nu știm cum a făcut acest lucru, aceasta este problema. Atunci când vorbim despre lume, lucrurile stau totuși altfel. Știm că lumea nu e o scamatorie, pentru că trăim pe acest pământ și facem parte din această lume. De fapt, chiar noi suntem iepurele alb scos din joben. Spre deosebire de iepurele alb, care nu este conștient că participă la o scamatorie, noi simțim că suntem parte din acest mister, dar ne-ar plăcea tare mult să înțelegem cum se leagă lucrurile între ele.

P.S. Ar fi mult mai potrivit să comparăm iepurele alb cu universul. Noi, ceilalți, n-am fi decât niște gângănii care mișună prin blana iepurelui, pe când filosofii ar încerca să se cocoațe pe unul dintre acele fire subțiri de blană ca să ajungă să-l privească în ochi pe magician.

Mă mai urmărești, Sofia? Va urma.

Sofiei nu-i venea să creadă. Cum adică, dacă-l mai urmărea? Aproape că uitase să respire cât timp citise!

Cine pusese acolo scrisorile? Cine era cel care i le trimisese?

Nu putea fi expeditorul felicitării pentru Hilde Møller Knag pentru că avea și timbre, și ștampilă. Plicul galben fusese pus direct în cutia poștală, la fel ca cele două plicuri albe.

Se uită la ceas. Abia era trei fără un sfert. Mai erau încă vreo două ore până când mama ajungea acasă.

Ieși de-a bușilea din hățiș și alergă spre cutia poștală. Poate mai e ceva acolo...

Da, mai era un plic galben pe care se afla scris numele său. Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. Alergă și până la marginea pădurii ca să vadă dacă nu cumva era cineva pe cărare.

Nici țipenie de om.

I se păru totuși că aude un ușor trosnet de rămurele. Dar nu era foarte sigură și, oricum, ce rost avea să fugă după cineva care încerca să se ascundă?

Se întoarse în casă, lăsă jos ghiozdanul și puse pe masă corespondența pentru mama ei. Urcă în camera sa, scoase cutia metalică în care păstra colecția de pietricele frumoase, le răsturnă pe podea și puse în locul lor cele două plicuri mari. Ieși apoi în grădină, ținând cutia sub braț. Dar nu uită să-i dea mai întâi de mâncare lui Sherekan.

Pis, pis, pis!

Când ajunse în peșteră, deschise plicul, scoase cele câteva foi dactilografiate și începu să citească:

O creatură ciudată

Iată-ne din nou împreună, Sofia. După cum vezi, acest curs de filosofie va ajunge la tine sub formă de capitole care sper să nu fie prea greu de digerat. Am să mai fac câteva observații introductive.

Ți-am spus deja că singura calitate care e necesară pentru a deveni un bun filosof este aceea de a te mira? Dacă nu, o să-ți mai spun o dată: SINGURA CALITATE CARE E NECESARĂ PENTRU A DEVENI UN BUN FILOSOF ESTE ACEEA DE A TE MIRA.

Toți copiii mici au această aptitudine. Dar doar după câteva luni, sunt aruncați într-o nouă realitate. Se pare totuși că acest dar de a se mira se pierde pe măsură ce cresc. Oare de ce? Sofia, știi tu cumva care e răspunsul la această întrebare?

Hai să o luăm de la început! Dacă un nou-născut ar ști să spună ceva, cu siguranță că și-ar exprima mirarea de a nimeri într-o lume atât de ciudată. Într-adevăr, chiar dacă nu poate să vorbească, e suficient să-l vezi cum arată cu degetul tot felul de lucruri și cum apucă orice îi este la îndemână, ca să-ți dai seama cât e de curios.

Când începe să vorbească, un copil se oprește imediat când vede un câine și începe să strige: "Ham! Ham!". Îl vedem cum dă din mâini și se agită în cărucior: "Ham! Ham!". Noi, ceilalți, care avem o anumită vârstă, ne simțim cam depășiți în fața acestui entuziasm de nestăvilit. "Da, bine, așa e, e un ham-ham, spunem noi pe un ton blazat, dar acum hai, ajunge, fii cuminte!". Nu avem cum să fim atât de entuziasmați cum e copilul nostru, pentru că noi am mai văzut câini.

Poate că această dezlănțuire de țipete de bucurie se va repeta de sute și sute de ori până când copilul va reuși să treacă pe lângă un câine fără să fie așa de agitat. Sau pe lângă un elefant sau un hipopotam. Dar cu mult înainte ca el să știe să vorbească în mod corect și cu mult înainte să învețe să gândească filosofic, lumea va fi devenit deja pentru el o obișnuință.

Mare păcat! dacă vrei să știi care e părerea mea.

Eu sper ca tu, draga mea Sofia, să nu fii printre aceia care acceptă lumea ca pe o evidență. Ca măsură de siguranță, o să facem câteva mici exerciții de gândire înainte de a începe cursul propriu-zis de filosofie.

Imaginează-ți că te plimbi într-o zi prin pădure. Și vezi deodată o navă spațială care a coborât pe drumul din fața ta. Din ea coboară un marțian care stă și se uită fix la tine...

Ce ți-ar trece atunci prin minte? De fapt, până la urmă, n-are nici o importanță. Și totuși, nu ai constatat niciodată cu uimire că tu însăți ești un marțian?

Sigur, recunosc, e foarte puțin probabil să te întâlnești nas în nas cu o ființă de pe altă planetă. Nici măcar nu știm dacă există viață pe alte planete. În schimb, ne putem imagina că te întâlnești chiar cu tine însăți. Și se poate întâmpla să te oprești puțin din drum și să simți deodată că ești altcineva. Mai ales atunci când faci o plimbare prin pădure.

Sunt o creatură ciudată, o să-ți spui tu. Sunt un animal fabulos...

Ca și cum ai fi Frumoasa din Pădurea Adormită care se trezește dintr-un somn adânc. Cine sunt eu? te întrebi. Știi doar că te târăști de-a lungul globului din acest univers. Dar universul ce este?

Dacă te percepi în acest fel, vei descoperi ceva la fel de misterios ca și marțianul despre care vorbeam. Nu numai că vei fi văzut una dintre acele ființe care populează universul, dar vei fi simțit înlăuntrul tău că tu însăți ești una dintre acele ființe ciudate.

Mă urmărești în continuare, Sofia? Bine, atunci să trecem la alt experiment.

E dimineață. Mama, tata și micul Thomas, care are doi sau trei ani, iau micul dejun în bucătărie. Mama se ridică de la masă și se întoarce cu spatele. În clipa aceea... Thomas îl vede pe tatăl lui cum se ridică în aer și plutește.

Ce crezi tu că va spune Thomas în acel moment? Poate va arăta cu degetul spre tatăl său, strigând: "Uite, tata zboară!".

Bineînțeles că va fi surprins, dar de fapt nu va fi mirat peste măsură. Oricum, tata face atât de multe lucruri ciudate, încât faptul că zboară pe deasupra mesei din bucătărie nu aduce cine știe ce schimbare. Îl vede în fiecare dimineață când se rade cu o mașină caraghioasă, uneori chiar se urcă pe acoperiș ca să miște antena televizorului sau își bagă capul în motorul mașinii și îl scoate apoi atât de negru, de parcă s-ar fi dat cu cremă de ghete.

Acum e rândul mamei. A auzit ce a spus Thomas și se întoarce spre el cu un aer foarte hotărât. Cum crezi că va reacționa când îl va vedea pe tata plutind pe deasupra mesei din bucătărie?

Va scoate un urlet și va scăpa din mână borcanul cu dulceață. Poate că tata, după ce va coborî și se va așeza pe scaun, va trebui să cheme un doctor. (Ar fi fost cazul să știe deja cum trebuie să te porți la masă!)

Cum îți explici tu că mama și Thomas au avut reacții atât de diferite?

Este vorba despre obișnuință. (E foarte important să nu uiți asta, Sofia!) Mama știe că oamenii nu pot zbura. Dar Thomas nu știe. Pentru că nu știe încă foarte bine ce este posibil să faci și ce nu în această lume.

Dar ce se poate spune despre lume, Sofia? Ți se pare că este așa cum trebuie să fie? Că doar și ea plutește în spațiu! Știi ce e trist? Că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne obișnuim mai mult cu alte lucruri decât cu gravitația. Și, până la urmă, totul ni se pare firesc.

Se pare că, o dată cu vârsta, nimic nu ne mai miră. Pierdem astfel ceva esențial, acel ceva pe care filosofii încearcă să-l trezească în noi. O voce dinlăuntrul nostru ne spune că viața este o mare enigmă. Iar noi am trăit această experiență cu mult înainte să ne vorbească cineva despre ea.

Trebuie însă să precizez că, dacă întrebările filosofice îi privesc pe toți oamenii, asta nu înseamnă că toți devin filosofi. Din motive diferite, cei mai mulți sunt atât de prinși în viața de zi cu zi, încât nu mai au timp să se mire în fața vieții. (Ca și cum s-ar afunda în blana iepurelui și s-ar cuibări acolo, la căldură, o dată pentru totdeauna.)

Pentru copii, lumea - și tot ce e în ea - este ceva absolut nou, uluitor. Nu același lucru se poate spune însă despre cei mai mulți adulți, care cred că lumea nu are nimic extraordinar.

În calitatea lor de filosofi, aceștia reprezintă o excepție vrednică de stimă. Filosoful este o persoană care nu a putut niciodată să se obișnuiască într-adevăr cu lumea. Pentru filosof, fie că este bărbat sau femeie, lumea rămâne ceva inexplicabil, misterios și enigmatic. Așa că filosofii și copiii mici au în comun o mare calitate. S-ar putea spune că filosofii nu-și pierd niciodată prospețimea pe care o au copiii.

Acum e rândul tău să alegi, Sofia. Ești încă un copil care nu a crescut suficient încât să se fi obișnuit cu lumea? Sau ești un filosof care e gata să jure că niciodată nu i se va întâmpla acest lucru?

Dacă tu clatini din cap pentru că nu te identifici nici cu copilul, nici cu filosoful, înseamnă că ți-ai făcut un cuib atât de călduț, încât lumea nu te mai miră deloc. Dacă așa este, avem de-a face cu o situație de urgență. Iată de ce îți trimit acest curs de filosofie, pentru a putea verifica dacă nu cumva ai luat-o pe un drum greșit. În nici un caz nu vreau să te numeri printre acei oameni apatici sau indiferenți. Vreau ca tu să trăiești ținând ochii larg deschiși.

Toate aceste cursuri sunt gratuite. Așa că nu vei primi nici un ban înapoi dacă nu urmezi toate aceste cursuri. Dacă însă vrei să le întrerupi, nimic nu te împiedică s-o faci. Nu ai decât să îmi lași un mesaj în cutia poștală. Ai putea să pui acolo o broască vie, de exemplu. Important e să fie ceva la fel de verde ca și cutia poștală, ca nu cumva să-l speriem pe poștaș.

Pe scurt: un iepure alb e scos dintr-un joben, dar pentru că este un iepure enorm, vor trece miliarde de ani până când se va face această scamatorie. Toți copiii oamenilor se nasc la extremitatea firelor subțiri ale blănii iepurelui. Ceea ce îi face capabili să se mire de această scamatorie care este, de fapt, imposibilă. Doar că, pe măsură ce cresc, se afundă în blana iepurelui. Și acolo rămân... Le e atât de bine acolo, încât nu mai au niciodată curajul să urce din nou pe acele fire. Doar filosofii au acest curaj de a face o călătorie periculoasă care îi duce până la granițele extreme ale limbajului și ale existenței. Unii nu reușesc să rămână acolo, sus, și cad din nou, alții însă se agață de firele de blană și îi încurajează pe toți cei care au rămas jos, cei care nu fac altceva decât să bea și să-și umple burțile, să vină sus, alături de ei.
- Doamnelor și domnilor, spun ei, noi plutim prin spațiu!

Degeaba însă, nimeni nu e atent la chemările filosofilor.
- Ce tot strigă ăștia de ne sparg timpanul! spun vocile celor care stau jos, la căldurică, în blana iepurelui.

Și continuă să-și vadă liniștiți de treburile lor:
- Îmi dai și mie untul, te rog? Care e cursul azi? Cât costă roșiile? Știai că Lady Di e din nou însărcinată?

Când mama se întoarse după-amiază târziu, Sofia încă era în stare de șoc. Ascunsese în peșteră cutia în care pusese scrisorile trimise de filosoful necunoscut. Degeaba încercase să-și facă temele, întrebările legate de ceea ce citise i se învârteau nebunește prin minte.

Când te gândești că înainte nu-și pusese niciodată astfel de întrebări! Nu mai era un copil, dar nici adult nu era încă. Sofia înțelese că începuse deja să se afunde în blana iepurelui scos din jobenul universului. Filosoful o oprise din această cădere: el - sau poate ea - o apucase strâns de ceafă și o ridicase acolo unde se jucase pe când era copil. Și de aici, din acest loc, la extremitatea firelor subțiri de blană, privea lumea cu alți ochi.

Ce noroc că filosoful o salvase! Nu avea nici o îndoială în această privință. Necunoscutul acela o scosese din indiferența vieții cotidiene.

Când mama ei se întoarse, pe la cinci după-amiază, Sofia o trase repede în salon și o împinse pe un fotoliu.
- Mamă, ție nu ți se pare ciudat că trăiești?

Uluită, mama nu reuși să găsească un răspuns la această întrebare. De obicei, când se întorcea acasă, Sofia își făcea temele.
- Hm! începu ea. Ba da, uneori.
- Uneori? Adică vreau să spun... nu ți se pare ciudat că lumea există?
- Sofia, ce te-a apucat de vorbești așa?
- De ce nu? Poate că tu crezi că lumea este absolut normală, nu-i așa?
- Ei bine, da. În linii mari, așa și este...

Sofia înțelese că filosoful avea dreptate. Adulții credeau că totul în lume era de la sine înțeles. Erau cufundați, o dată pentru totdeauna, în dulcea toropeală a rutinei cotidiene.
- Da' de unde! Te-ai obișnuit așa de mult cu viața ta tihnită, că nimic din lumea asta nu te mai miră! adăugă ea.
- Sofia, ce tot spui tu acolo?
- Spun că ești mult prea indiferentă. Cu alte cuvinte, s-a zis cu tine!
- Îți interzic să vorbești așa cu mine!
- Bine, să zicem atunci că ți-ai găsit un locșor cald în blana iepurelui alb care abia acum a ieșit din jobenul universului și n-ai nici un chef să pleci de acolo. Ah, era să uit! Acum trebuie să pui cartofii la fiert, pe urmă să citești ziarul și după ce te odihnești treizeci de minute, trebuie să te uiți la știrile de la televizor.

O umbră trecu pe fața mamei. Așa cum era de așteptat, se duse în bucătărie și puse cartofii la fiert. Se întoarse apoi în salon și de data aceasta ea fu cea care o obligă pe Sofia să se așeze pe fotoliu.
- Trebuie să-ți spun ceva.

Din tonul vocii ei, Sofia înțelese că nu era de glumă.
- Scumpa mea, ia spune-mi, sper că nu te-ai drogat niciodată.

Sofiei îi veni să râdă, dar înțelegea de ce mama aborda acest subiect exact în acest moment.
- Ești nebună, ce-ai? Ca să fiu și mai larvă decât sunt acum?