Precum tigrii pe zăpadă

În afară de ficțiune, Juhea Kim scrie eseuri și articole jurnalistice axate pe mediu. Este ambasador al bunăvoinței pentru Fondul Coreean pentru Conservarea Tigrilor și Leoparzilor. A absolvit Universitatea Princeton cu o diplomă în Artă și Arheologie și locuiește în Londra.
Romanul de debut al Juheei Kim, Precum tigrii pe zăpadă, a fost finalist la Dayton Literary Peace Prize 2022. A câștigat Premiul Yasnaya Polyana în 2024, cel mai mare premiu literar anual din Rusia. Juhea a donat întreaga sumă a premiului pentru conservarea tigrilor siberieni și a leoparzilor de Amur. Precum tigrii pe zăpadă a fost publicat în 14 țări până în prezent, iar o adaptare pentru un serial TV este în curs de producție. Ea donează o parte din veniturile din drepturi de autor pentru conservarea tigrilor și leoparzilor.
Cel de-al doilea roman al Juheei, City of Night Birds, a apărut în noiembrie 2024, iar Juhea donează o parte din veniturile aferente acestei cărți către Caritas Somalia, un ONG pentru dezvoltare și ajutor de urgență.
O poveste epică despre dragoste, război și salvare, care are ca fundal mișcarea pentru independență din Coreea, urmărind destinul unei tinere fete vândute unei școli de curtezane și al fiului sărac al unui vânător. O poveste epică despre dragoste, război și salvare, care are ca fundal mișcarea pentru independență din Coreea, urmărind destinul unei tinere fete vândute unei școli de curtezane și al fiului sărac al unui vânător.

În 1917, în munții înzăpeziți ai Coreei ocupate, un vânător local sărac, aflat în pragul foametei, salvează un tânăr ofițer japonez de un tigru care îl atacă. Într-o clipită, destinele lor se leagă - și din această întâlnire se naște o saga care se întinde pe o jumătate de secol.

Jade are doar zece ani atunci când este vândută de familia ei in Phenian, la școala de curtezane a domnișoarei Silver, un act disperat care o va face să trăiască pe treapta cea mai de jos a societății. Când întâlnește un băiat orfan pe nume JungHo, care își câștigă existenta cerșind pe străzile din Seul, cei doi leagă o prietenie profundă. Mai târziu, JungHo se implică în lupta revoluționară pentru independență, iar Jade devine o artistă care întrevede prilejul de a-și câștiga libertatea. Însă vine momentul când Jade trebuie să decidă dacă va risca totul pentru cel care ar face același lucru pentru ea.

De la încăperile parfumate ale unei școli de curtezane din Phenian până la cafenelele pline de farmec ale unui Seul în curs de modernizare și pădurile boreale din Manciuria, personajele de neuitat ale Juheei Kim își croiesc propriile destine. Captivant și scris într-un stil elegant, romanul Precum tigrii pe zăpadă dezvăluie o lume în care prietenii devin dușmani, dușmanii devin salvatori, eroii sunt persecutați, iar Răul ia multe forme.

"O poveste epică inspirată din istoria Coreei." (USA Today)

"Chiar și cei cu cunoștințe minime despre istoria Coreei vor fi impresionați de modul în care indivizii modelează și sunt modelați de schimbările politice și culturale din prima jumătate a secolului al XX-lea."(Publisher's Weekly)

"Un debut spectaculos, plin de suflet și personaje memorabile. "(Lisa See, autoare #1 New York Times)

"Proză superbă și personaje de neuitat se combină pentru a crea o capodoperă literară." (Kirkus Reviews)

"O lectură puternică și ambițioasă, fidelă particularităților locului și timpului său. Intimă, dar cu rezonanță politică, este perfectă pentru fanii lui Min Jin Lee și ai lui Isabelle Allende."(The Chicago Review of Books)


Cerul era alb și pământul negru, ca la începutul vremurilor de dinaintea primului răsărit. Norii își părăsiseră domeniul și coborâseră atât de jos, încât păreau să atingă pământul. Pini uriași se înălțau și dispăreau în eter. Nimic nu se clintea, nicio șoaptă nu tulbura liniștea.

Abia întrezărindu-se în lumea aceasta întunecată, o fărâmă de om pășea singuratic. Un vânător. S-a aplecat asupra unei urme proaspete, încă afânată și aproape caldă, și a adulmecat în direcția prăzii lui. Mirosul aspru al zăpezii i-a inundat pieptul, și vânătorul a zâmbit. Curând, aveau să cadă câțiva fulgi, ajutându-l să hăituiască animalul - un leopard uriaș, a presupus el, după cât de mari îi erau urmele.

S-a ridicat încetișor, ca o umbră printre copaci. Animalele se mișcau fără să scoată niciun sunet, aici erau în împărăția lor, dar munții erau și ai lui - sau, mai bine zis, și el, ca și animalele, era al munților. Nu pentru că munții ar fi fost generoși sau l-ar fi ocrotit, căci în aceste păduri, nici omul și nici fiara nu erau vreodată în siguranță. Dar vânătorul știa cum să fie el însuși atunci când stătea pe o culme - cum să respire, să meargă, să gândească și să ucidă; la fel cum leopardul știa cum să fie leopard.

Pământul era acoperit aproape cu totul de ace de pin brun-roșcate, iar urmele începuseră să se rărească. Dar vânătorul căuta acum zgârieturile de pe trunchiurile copacilor și locurile în care tufișurile erau aproape neatinse, poate cu doar câteva smocuri aspre de păr, agățate de o creangă frântă. Se apropia din ce în ce mai mult de pradă, deși în ultimele două zile nu o zărise cu ochii lui. Proviziile lui - turte aspre de orz, presărate doar cu sare - se terminaseră cu mult timp în urmă. Își petrecuse noaptea trecută în trunchiul despicat al unui pin roșu, privind spre cer la semiluna albă, ca să nu adoarmă. Dar foamea și oboseala îi făceau pasul mai ușor și mintea mai limpede, iar vânătorul a hotărât că se va opri când va cădea mort, dar nu mai înainte.

Până acum nu dăduse de animale ucise. Iepurii, cerbii și alte animale mici se răriseră pe timpul iernii, iar leopardului îi era la fel de greu ca oamenilor. La un moment dat, fiara trebuia să se oprească, și atunci avea s-o ucidă. Amândoi aveau nevoie de hrană și de odihnă, dar el era hotărât să reziste mai mult decât prada lui; avea să reziste atât timp cât era nevoie.

Vânătorul a dat de o poiană înconjurată de pini tineri, care se fereau, strânși unul într-altul, de un povârniș stâncos. A pășit spre marginea crestei și a privit în jur la munții înveșmântați în hainele lor iernatice, în nuanțe de verde-cenușiu și antracit. Pânzele norilor, spulberate de vânt, se prinseseră de grumazul dealurilor și se învolburau ca niște mătăsării sfâșiate. La picioarele lui se căsca abisul alb și neîmblânzit. Se bucura că fusese condus la acel loc. Leoparzilor le plăceau crestele stâncoase și mai mult ca sigur aici se afla un bârlog.

Ceva delicat și rece i-a atins fața. Și-a ridicat ochii spre cer și a văzut primii fulgi de nea. Acum avea să dea de mai multe urme, dar trebuia să găsească animalul repede și să coboare muntele înainte ca zăpada să se întețească. Vânătorul și-a strâns arcul mai tare.

Dacă instinctul nu-l trăda, și leopardul se afla chiar sub el, în vizuina lui de pe versant, nu mai trebuia să se chinuie ca să-l găsească. Dar trebuia să aștepte în acel loc, până când fiara avea să iasă din nou la plimbare, lucru care putea să se întâmple peste o oră sau peste trei zile. Până atunci, zăpada avea să-i treacă de vârful capului. Vânătorul avea să se preschimbe în zăpadă, în piatră și vânt, iar intestinele lui aveau să-l hrănească pe leopard și sângele său să ude pinii tineri, de parcă nici n-ar fi avut vreodată o viață de om între oameni, jos în vale.

În acea viață fusese soldat în Armata Imperială, ales din rândul celor mai buni arcași din țară. Nimeni nu-l putea întrece cu pușca sau cu arcul. I se zicea Tigrul din PyongAhn^[i], după o vorbă veche despre personalitatea fiecărei provincii. Bineînțeles, fiare sălbatice se găseau în toți munții și în toate pădurile din acest mic ținut, pe care până și chinezii din vechime îl numiseră Țara Tigrilor, dar numele i se potrivea mai bine decât fermierilor din sud. Oamenii lui erau vânători înnăscuți, care supraviețuiau acolo unde terenul era prea abrupt și pământul nu se putea cultiva.

Tatăl lui fusese și el soldat sub comanda magistratului din Phenian. De fiecare dată când nu se plătea solda, tatăl lui se ducea în munți. Cel mai adesea se întorcea cu vânat mic - căprioare, iepuri, vulpi și fazani -, deși uneori aducea mistreți, urși negri, leoparzi și lupi.

Când era el mic, tatăl lui ucisese un tigru de unul singur și avusese nevoie de ajutorul a șase dintre cei mai puternici bărbați din sat ca să coboare fiara de pe munte. Ceilalți săteni le ieșiseră în întâmpinare, în semn de solidaritate, în vreme ce copiii alergau în fruntea alaiului, chiuind. Pielea unui tigru valora mai mult decât solda pe un an. Trupul masiv al fiarei a fost așezat în piața satului, sub arborele pagodelor și femeile au reușit cumva să pregătească un ospăț din nimic - acesta era harul lor - și cu toții au băut pe săturate din vinul de orez lăptos.

Dar, mai târziu în acea noapte, așezat cu picioarele încrucișate pe podeaua de bazalt, tatăl a căpătat o mină gravă. "Să nu ucizi niciodată un tigru, decât dacă nu ai de ales", a grăit cu asprime.
"Dar tată, acum suntem bogați! Vom putea să cumpărăm tot orezul de care avem nevoie", a zis el. Ciotul de lumânare pâlpâia slab, fără să străpungă întunericul care-i proteja pe toți, ca o plapumă groasă. Mama lui și surorile mai mici fie coseau, fie adormiseră în cealaltă odaie, iar singurul sunet care se auzea era țipătul bufnițelor în căutarea prăzii.

Tatăl lui doar s-a uitat la el și i-a spus: "De mic copil tragi în iepuri și fazani".
"Da, tată."
"Poți să dobori un fazan din zbor, de la o sută de iarzi depărtare."
"Da, tată!", a zis el cu mândrie. Încă de atunci nu era arcaș mai bun ca el în tot satul, în afară de tatăl lui.
"Poți să înfigi o săgeată într-un copac de la o sută douăzeci de iarzi depărtare și apoi să o trimiți pe următoarea chiar deasupra ei."
"Da, tată."
"Așadar, crezi că poți să ucizi un tigru?" l-a întrebat tatăl lui. Îi venea să spună "Da!" și chiar credea că putea să o facă. Dar tonul tatălui atunci când îi pusese întrebarea îl avertizase deja că singurul răspuns corect era tăcerea.
"Arată-mi arcul tău", i-a cerut tatăl. Băiatul s-a ridicat și a venit cu arcul, pe care l-a depus pe podea, între ei.
"Nu poți ucide un tigru cu arcul acesta, oricât de bun țintaș ai fi", i-a spus tatăl. "Nu e destul de puternic la mare distanță, iar tigrul nu e fazan. Arcul acesta are destulă putere ca să rănească un tigru dacă tragi cu el de la douăzeci de iarzi depărtare, sau mai puțin. Ca să lovești fatal - de la cincisprezece iarzi sau mai puțin. Știi cât de repede poate străbate un tigru cincisprezece iarzi?"

Băiatul și-a recunoscut neștiința prin tăcere.
"Un tigru măsoară trei iarzi de la nas până în vârful cozii și poate sări peste copacul satului dacă vrea. Pentru un tigru, să sară peste cabana asta e ca și cum am sări noi peste o băltoacă.

Dacă tragi înainte de vreme într-un tigru, nu vei reuși decât să-l rănești ușor și să-l înfurii și mai tare. Dacă tragi prea târziu sau ratezi, tigrul va fi deasupra ta cât ai clipi din ochi. Un tigru poate străbate cincisprezece iarzi într-o secundă."
"Dar, tată!" a zis băiatul. "Tu ai ucis un tigru azi."
"Ți-am spus: ucizi un tigru doar dacă nu ai de ales. Și doar dacă tigrul încearcă să te ucidă el mai întâi. Altfel, nu ataci un tigru, mă auzi?"

Amintirile îl învăluiau molatec pe vânător, precum fulgii care cădeau în jurul lui. Se ascunsese în spatele unui bolovan, cu fața spre prăpastie. Simțurile îi erau amorțite de zăpada care îi intra în ochi și pe nas și îi acoperea mâinile goale. Ningea mai puternic decât se așteptase, iar de la înălțimea aceea, având dinaintea ochilor norii care se învâltoreau dinspre răsărit, vedea că nu avea să se oprească. Și-a dat seama că ar fi trebuit să coboare muntele în clipa în care simțise mirosul zăpezii, atunci când se oprise în dreptul acelei urme umede.

Nu suporta să-și vadă copiii stând vlăguiți și tăcuți în colibă, fără să aibă nici măcar puterea de a mai sporovăi. Le promisese că avea să se întoarcă cu ceva de mâncare. Dacă ar fi reușit să prindă o căprioară sau un iepure, s-ar fi întors acasă la ei și le-ar fi văzut fețișoarele fericite luminându-se ca niște felinare. În schimb, el dăduse doar de urma leopardului și fusese ispitit de șansa de a-i lua pielea, mai valoroasă decât jumătate din recolta pe un an.
"Oare aceasta să fie ziua în care voi muri?" s-a întrebat. Dintr-odată, a început să se simtă foarte obosit, toată încordarea care-l ținuse în picioare disipându-se. Apoi și-a imaginat că zăpada arăta ca un bol cu orez alb aburind, din care mâncase de mai puțin de cinci ori în toată viața lui. Nu s-a înfuriat - a râs, de parcă râsul era doar vânt care-i trecea prin trupul slab. Ar fi vrut să se mai gândească puțin la mâncărurile pe care i-ar fi plăcut să le mănânce înainte să moară, la coastele fragede gătite cu sos de soia și ceapă verde, sau la supa din coadă de vită, atât de bogată în măduvă topită încât ți se lipea de cerul gurii. Mâncase felurile acestea cândva, la o sărbătoare. Dar visele acestea nu erau la fel de puternice și de ademenitoare ca alte amintiri care îl copleșeau acum.

Când o văzuse pentru prima oară pe Sooni, mergând la braț cu surorile ei spre vale ca să culeagă pelin și mlădițe de ferigă. Ea avea treisprezece ani, el cincisprezece.

Sooni, îmbrăcată cu o jachetă din mătase verde și o fustă de mătase roșie, ambele brodate cu flori, și o parură bătută în nestemate - ținuta de curte a prințeselor nobile, pe care oamenii de rând aveau dreptul să o poarte doar o dată în viață, la nuntă. O căsătorie era atât de sacră în ochii zeilor și ai oamenilor încât fiica unui arendaș modest, născută și crescută toată viața în cânepă albă, nevopsită, avea dreptul să joace rolul celei mai nobile dintre femei, fie chiar și pentru o zi. El însuși se îmbrăcase în uniforma oficială a unui dregător de la curte: o robă albastră cu centură și o pălărie din păr de cal negru.

Sătenii îl tachinau în gura mare: "Cum se uită la mireasă! Pare că nu va pune geană pe geană în această noapte!" Sooni își ținea ochii frumoși plecați, chiar și atunci când pășea. Două matroane o sprijineau, una de o parte, una de cealaltă, ca să poată înainta încetișor în straiele ei grele. S-au privit în ochi la altar, și-au oferit pe rând unul altuia o cupă cu vin limpede, au băut din ea, apoi au fost legați unul de celălalt pentru totdeauna.

La lăsarea nopții, când au fost lăsați singuri în odaia maritală, el i-a îndepărtat cu băgare de seamă nenumăratele straturi mătăsoase ale ținutei de prințesă, care fusese purtată de fiecare mireasă din satul lor, generații la rând. Sooni era timidă, nu plină de voioșie ca de obicei, iar el, la rândul lui, era foarte emoționat. Dar, după ce a suflat în lumânare și i-a mângâiat umerii catifelați și i-a sărutat pielea din raze de lună, ea și-a strâns picioarele în jurul mijlocului lui și și-a ridicat șoldurile. A fost uluit și recunoscător că și ea îl dorea. Bucuria de a fi una cu ea era de neimaginat. Era opusul senzației pe care o trăia pe culmea munților - cea mai intensă fericire pe care o cunoscuse până atunci. Dacă acela era un extaz al înălțimii, al răcelii și al solitudinii, acesta era un extaz al profunzimii, al căldurii și al unirii. Bărbatul și-a petrecut brațul în jurul ei și Sooni și-a cuibărit capul în ungherul dintre umărul și pieptul lui. "Ești fericită?" a întrebat-o. "Mi-aș dori să putem rămâne așa pentru totdeauna," i-a șoptit ea. "Dar, în același timp, sunt atât de fericită încât nu aș avea niciun regret dacă am muri în clipa asta. Adică nici nu m-aș supăra."
"Și eu simt la fel," i-a spus el. "Exact asta simt și eu."

Vânătorul a simțit că se afundă într-un morman molatec și cețos de amintiri. Era atât de dulce să te desprinzi de prezent și să te cuibărești printre umbrele trecutului. Să aluneci în moarte chiar nu era atât de rău - era mai degrabă ca și cum ai deschide o ușă spre o lume a viselor. A închis ochii. Aproape că putea să o vadă pe Sooni chemându-l cu blândețe: "Soțul meu, dragul meu, te-am așteptat. Vino acasă!".
"De ce m-ai părăsit?" a întrebat-o el. "Tu știi cât de greu mi-a fost?"
"Am fost întotdeauna alături de tine", a spus Sooni. "De tine și de copii."
"Vreau să vin cu tine", i-a zis el, și a așteptat ca ea să-l ia cu ea.
"Încă nu, însă nu mai e mult!" i-a spus Sooni.

Vânătorul a deschis brusc ochii, dându-și seama că auzea cu adevărat ceva. O respirație ușoară, care venea dinspre marginea stâncii, de unde ceața rece se înălța precum fumul de tămâie. Instinctiv, bărbatul și-a pregătit arcul, conștient că, și dacă nimerea prada, cel mai probabil nu avea să ajungă până la poalele muntelui. Dar nu voia să sfârșească în chip de mâncare pentru leopard.

L-a simțit mai mult decât l-a văzut cățărându-se pe margine, silueta lui închegându-se prin ceață. A oftat și și-a coborât arcul când fiara i s-a arătat în cele din urmă, la doar câțiva iarzi depărtare.

Nu era un leopard, ci un mic tigru.

Din vârful nasului până în vârful cozii era lung cât brațele lui întinse larg - era chiar de mărimea unui leopard matur. Prea mare ca să i se poată spune pui, era însă prea mic ca să poată vâna de unul singur. Tigrișorul l-a privit pe vânător cu ochi curioși, ciulindu-și urechile rotunde, garnisite cu blană albă. Irișii lui galbeni erau calmi - nici speriați, nici amenințători. Era aproape clar că nu mai văzuse chip de om până atunci și părea ușor nedumerit de strania apariție. Vânătorul și-a strâns arcul mai tare. Era, și-a dat seama, prima oară când zărea un tigru atât de aproape.

Fiind vânați de japonezi pe toate dealurile și în toate văile, tigrii fuseseră alungați în cei mai sălbatici dintre munți. Drept urmare, crescuseră și prețurile pentru pielea, oasele și chiar carnea lor, care mai înainte nu fusese niciodată motivul pentru care erau vânați; dar acum ajunseseră o delicatesă la modă pe mesele japonezilor înstăriți. Aceștia credeau că dacă mănânci carne de tigru capeți curajul acestuia, și țineau banchete la care ofițeri încărcați de epoleți și medalii, alături de doamne din înalta societate, îmbrăcate în rochii europene, stăteau la masă ca să deguste feluri de mâncare alcătuite cu totul din bucăți de tigru.

Cu prada aceasta avea să poată cumpăra hrană cât să-i ajungă pentru trei ani. Poate chiar și niște pământ. Copiii lui aveau să fie ocrotiți.

Dar vântul i-a șoptit pe la ureche și bărbatul și-a coborât arcul și săgeata. Să nu ucizi niciodată un tigru, decât dacă nu ai de ales.

S-a ridicat în picioare, iar puiul de tigru s-a tras înapoi, ca un cățeluș speriat din sat. Înainte să dispară cu totul înapoi în ceață, vânătorul i-a întors spatele și și-a început coborârea prin ninsoarea din ce în ce mai deasă. În doar câteva ore, zăpada îi ajunsese deja până la jumătatea gambei. Golul dinăuntru, care mai înainte îl ajutase să pășească mai ușor, acum îl trăgea spre pământ la fiecare pas. Un amurg gri, lipsit de culoare, se întindea deasupra copacilor tremurători. Bărbatul a început să se roage la zeul muntelui: Ți-am cruțat supusul. Te rog, îngăduie-mi să ajung teafăr jos!

Viscolul s-a oprit la căderea nopții. Vânătorul era la jumătatea muntelui când picioarele i s-au înmuiat și a căzut în genunchi în zăpadă. Era în patru labe, ca un animal; când i-au cedat și coatele, s-a făcut covrig în pulberea care sclipea alb în lumina lunii. Apoi și-a zis: Ar trebui să privesc spre cer! - așa că s-a răsturnat pe spate. De sus, luna îi zâmbea blând: era cea mai mare îndurare de care era capabilă natura.
- Am mers în cerc! a zis căpitanul Yamada.

Ceilalți soldați din jurul lui păreau înfricoșați, nu doar pentru că ceea ce spunea era adevărat, dar și pentru că îndrăznea să dea glas acestui dezastru în prezența superiorului său.
- Toți copacii sunt mai deși pe partea aceasta, așa că într-acolo trebuie să fie sudul. Dar, vedeți, noi înaintăm de o oră în direcție opusă! a exclamat căpitanul Yamada, cu un dispreț aproape fățiș.

La douăzeci și unu de ani, căpitanul avea deja comportamentul unui om obișnuit să dea ordine și să-și spună părerea fără ca cineva să i-o ceară, obicei pe care îl deprinsese grație familiei sale influente. Familia Yamada era o ramură secundară a unui vechi clan de samurai, iar tatăl său, baronul Yamada, era prieten apropiat cu însuși guvernatorul general Hasegawa. Familiile Hasegawa și Yamada angajaseră englezi ca să le educe fiii, iar Genzo făcuse turul Europei și al Americii cu un văr din familia Hasegawa înainte să ocupe funcția. De aceea fusese făcut căpitan de la o vârstă atât de fragedă și de aceea până și superiorul lui, maiorul Hayashi, era atent să nu-l jignească.
- Nu putem continua așa, domnule!

Căpitanul Yamada și-a îndreptat în cele din urmă comentariul către maiorul Hayashi și întreg convoiul s-a oprit în loc. Grupul era alcătuit din patru sergenți, șeful poliției locale, Fukuda cu doi oameni de-ai lui, și un ghid coreean.
- Atunci ce crezi că ar trebui să facem, căpitane? a grăit maiorul Hayashi, încet și apăsat, de parcă ar fi fost la ei în cazarmă și nu în munții înzăpeziți, hăituiți de apropierea nopții.
- E din ce în ce mai întuneric cu fiecare minut care se scurge și nu vom găsi drumul bun noaptea, când noi l-am pierdut ziua. Ar trebui să facem popas peste noapte. Dacă vom reuși să ne asigurăm că nu murim înghețați, ne vom putea croi drum spre vale mâine, de cum se crapă de ziuă.

Alaiul a amuțit, așteptând cu emoție reacția maiorului Hayashi. Până atunci nu-și pierduse niciodată firea în fața impertinenței căpitanului Yamada, dar de această dată, într-o situație atât de disperată, conflictul aducea a revoltă. Maiorul Hayashi a privit chipul subordonatului său cu o indiferență rece, afișând aceeași expresie pe care o avea atunci când medita la o pereche nouă de ghete sau la cel mai bun mod prin care să jupoaie un iepure. În ciuda naturii sale pur și profund brutale, Hayashi nu era un om cu ieșiri necontrolate. În cele din urmă s-a întors spre un sergent și a început să dea ordine pentru ridicarea taberei. Ceilalți, vizibil ușurați, s-au împrăștiat ca să adune lemne de foc, atâtea câte puteau găsi pe zăpadă și umezeală.
- Tu nu, tu rămâi aici cu mine! a zis maiorul Hayashi când ghidul coreean, o ființă timidă pe nume Baek, a încercat să se îndepărteze. Crezi că te-aș scăpa din ochi?

Baek și-a frânt mâinile și a scâncit, uitându-se la picioarele sale înfășurate în zdrențe, încălțate în pantofi de piele uzi.

La scurt timp după ce fusese repartizat în prefectură, maiorul Hayashi l-a întrebat pe Fukuda, șeful poliției, unde putea găsi vânat prin acele locuri. Fukuda, care realizase un raport detaliat și un recensământ în care înregistrase fiecare coreean, pe o rază de cincizeci de mile, le recomandase trei localnici, care le puteau fi ghizi în expediția de vânătoare. Ceilalți doi oameni propuși cultivau cartofi și până și alți coreeni îi considerau cam sălbatici, căci stăteau ascunși în adâncul munților, se împerecheau unul cu celălalt și trăiau din ce le oferea pământul, alăturându-se restului lumii doar de câteva ori pe an, în zilele de piață. Aceștia cunoșteau ascunzișurile munților, dar Baek - negustorul ambulant de mătase - era singurul care știa să vorbească japoneză. Maiorul Hayashi considerase că aceasta era o calificare mult mai importantă decât celelalte, spre regretul tuturor, inclusiv al lui Baek însuși.

Avea să devină una dintre imaginile care urmau să-i fulgere căpitanului Yamada pe dinaintea ochilor chiar înainte de sfârșitul vieții. Bărbatul cu barbă care zăcea sub lumina lunii. După ce înaintase vreo douăzeci de picioare în pădure, în căutare de vreascuri, aproape că se împiedicase de trupul întins pe zăpadă. După șocul inițial, ceea ce l-a uimit pe căpitanul Yamada a fost că bărbatul era culcat liniștit pe spate, cu mâinile lipite de inimă, de parcă nu murise înghețat, ci adormise într-o clipă de extaz. Al doilea lucru care l-a șocat a fost cât de sărăcăcios era îmbrăcat acest om mărunțel. Haina matlasată pe care o purta era atât de subțire încât oasele ascuțite ale omoplaților se vedeau clar prin ea.

Căpitanul Yamada a dat roată trupului. Apoi, mânat de ceva ce nici el nu și-a putut explica mai târziu, și-a coborât urechea spre fața albăstruie.
- Hei, hei! Trezește-te! a strigat, când și-a dat seama că un firicel de aer ieșea încă pe nările bărbatului.

Cum nu a primit niciun răspuns, căpitanul Yamada a cuprins fața bărbatului în mâini și l-a pălmuit ușor. Bărbatul a început să geamă aproape imperceptibil.

Căpitanul Yamada i-a lăsat capul la loc pe zăpadă. Nu avea niciun motiv ca să-l ajute pe acest josenjing^[ii] aproape mort, mai mult vierme decât om. Căpitanul Yamada a pornit înapoi spre tabără, dar după câțiva pași s-a întors, fără să știe de ce. Uneori, inima omului e ca o pădure întunecată și până și un om foarte rațional, ca Yamada, ascundea mistere înăuntrul ei. L-a ridicat pe josenjing în brațe, aproape la fel de ușor ca pe un copil.
- Ce naiba e asta? s-a răstit maiorul Hayashi.
- L-am găsit în pădure! a spus căpitanul Yamada, lăsându-l jos pe bărbat.
- Ce vrei să faci cu un josenjing mort? Dacă nu ai de gând să faci focul cu el - și ar face un foc de tot râsul - trebuia să-l lași acolo unde l-ai găsit.
- Omul acesta e viu. Vâna singur prin aceste părți, ceea ce înseamnă că cunoaște bine munții. Ar putea să găsească drumul spre poalele muntelui, a explicat căpitanul Yamada cu răceală în glas, fără să se lase afectat de acuzația voalată de sentimentalism; la urma urmelor, compasiunea nu se numărase niciodată printre motivațiile și emoțiile lui Yamada, lucru bine știut de amândoi.

S-au întors și ceilalți membri ai companiei și căpitanul Yamada i-a ordonat lui Baek să mute bărbatul inconștient lângă foc și să strige la el în coreeană. Când a început să-și vină în simțiri, Baek a țipat, rânjind ca un dement:
- Domnule! Domnule! Se trezește!

Căpitanul Yamada l-a pus pe Baek să-l hrănească cu niște turte și fructe kaki uscate, din proviziile lui.
- Ai grijă să înmoi mai întâi turta în zăpadă, ca s-o umezești puțin. Altfel s-ar putea să se înece, a zis căpitanul Yamada și Baek a făcut întocmai imediat, rezemând capul bărbatului la el în poală și șoptindu-i ceva blând în coreeană.
- Se cunosc? a întrebat maiorul Hayashi.

Își mânca și el cina, care consta în onigiri^[iii] înghețate și niște prune murate. Aveau chiar și o sticlă de sake, pe care sergenții o treceau de la unul la altul, dintr-odată veseli și însuflețiți.
- Nu cred. Baek nu a părut să-l recunoască, a răspuns căpitanul Yamada.

Nici căpitanul de poliție Fukuda nu îl știa. Însă unul dintre ofițerii lui credea că putea să fie un țăran arendaș de prin zonă, pe nume Nam. Singurul lucru care-l distingea de toți ceilalți țărani amărâți din zonă era faptul că făcuse cândva parte din Armata Imperială Coreeană, atrăgând astfel atenția poliției.
- Atunci înseamnă că e un om periculos. O viperă! a zis maiorul Hayashi.
- S-ar putea dovedi de folos. Aș zice că merită să îl ținem în viață o noapte dacă ne va putea coborî de pe muntele acesta blestemat la răsărit, a replicat căpitanul Yamada, la fel de calm ca de obicei.

El însuși a mâncat doar câteva turte și un fruct kaki uscat, apoi s-a pregătit să stea de pază în primul rond.

Zorii au venit fără un răsărit de soare și, scăldată în lumina fumurie, pădurea s-a materializat din nou în jurul lor. Absența soarelui și a umbrelor făceau ca totul să pară imponderabil, de parcă arborii, stâncile și zăpada erau țesute din aer moale, argintat. Părea o lume suspendată, o lume între două lumi.

Trezindu-se în acea dimineață, căpitanul Yamada s-a întrebat dacă visa încă, sperând că dacă deschidea ochii avea să se găsească în patul lui cald. În secunda următoare, și-a dat seama unde se afla cu adevărat și dezamăgirea aproape că i-a întors stomacul pe dos. Însă natura și educația primită îl făcuseră să prețuiască raționalitatea și să nu se încreadă în emoții. Privea dragostea și chiar prietenia cu dispreț, ca pe niște iluzii ale claselor inferioare, ale femeilor și bărbaților slabi. Cea mai mare problemă era că emoțiile erau reacții la factori externi și nu țineau neapărat de conștiința și de voința interioară a omului. Așa că Yamada s-a certat pentru că își îngăduise să își plângă de milă și și-a aruncat pătura de pe el în grabă.

S-a ridicat și a mers să se ușureze; și acolo, la doar câțiva iarzi de locul în care dormise, a descoperit urme uriașe de labe, care dădeau roată de mai multe ori taberei. I-a trezit pe Baek și pe vânător, care dormiseră îmbrățișați, ca să se încălzească. Baek a sărit în sus imediat ce a auzit de urme și a început să-i explice febril vânătorului, în coreeană. Acesta părea slăbit și bolnav, deși privirea îi era uimitor de ageră pentru un om care aproape murise cu o noapte în urmă. A șoptit ceva, apoi Baek l-a ajutat să se ridice.
- Ce zice? a întrebat căpitanul Yamada, în vreme ce vânătorul privea în jos, la urme, și mormăia în coreeană.
- Zice că trebuie să fie un tigru. Niciun alt animal nu mai are urma mare cât un capac de oală. Toată lumea știe asta, a spus Baek. Acum zice că trebuie să coborâm chiar în clipa asta. Tigrul a dat târcoale pe aici toată noaptea, ne-a urmărit și nu e deloc fericit.
- De ce nu a văzut tigrul niciun om dintre cei care au stat de pază? a întrebat căpitanul Yamada, iritat pe cei care stătuseră de veghe după el.

Baek i-a transmis întrebarea vânătorului și apoi a tradus răspunsul.
- Zice că tigrii nu vor să fie văzuți. Vezi un tigru doar atunci când vrea el și nicio clipă mai înainte. Suntem acasă la ei, pe pământul lor, așa că e mai bine să lăsăm lucrurile așa și să ne retragem în tăcere.
- Prostii. Dacă voi zări fiara aceea înainte să ajungem în vale, o voi ucide și îi voi oferi blana și carnea în dar guvernatorului general, a zis căpitanul Yamada. Voi, sclavii josenjing lași nu știți ce înseamnă curajul!

Baek și-a plecat capul adânc, cu resemnare. Oricum, era clar pentru toată lumea, și mai ales pentru căpitanul Yamada, că va fi cu atât mai bine, cu cât vor părăsi muntele mai repede. Vânătorul a deschis calea cu surprinzătoare agilitate, având în vedere că își întrerupsese postul doar cu niște turte de orez, alge și murături - părea obișnuit să supraviețuiască cu foarte puțină mâncare. Căpitanul Yamada îi confiscase arcul și săgețile, dar vânătorul părea să fi acceptat asta ca pe o stare de fapt și acum se strecura printre copaci cu ușurință, fără resentimente și fără să implore.
- Să îl împuști dacă încearcă să fugă, a zis maiorul Hayashi.
- Da, domnule maior! i-a răspuns căpitanul.

Soarele a rămas ascuns în acea zi cenușie și lumea s-a luminat fără ca vreo rază să se zărească pe cer. Vântul le înțepa pielea precum vârfurile a o mie de ace, mai rece și mai aspru decât fusese cu o zi înainte. Fiecare pas pe care îl făceau lăsa urme adânci și clare în zăpadă, iar vânătorul își întorcea din când în când capul, de parcă era îngrijorat. I-a șoptit ceva lui Baek și acesta a transmis mesajul căpitanului Yamada.
- Zice: vă rog, trebuie să ne mișcăm mai repede! a implorat Baek. E convins că tigrul ne urmărește și cel mai probabil este foarte aproape.
- Voi, josenjing-ii sunteți cu adevărat niște viermi jalnici și fricoși! i-a aruncat căpitanul Yamada disprețuitor. Spune-i că noi avem puști, nu arcuri și săgeți. Ofițerii Armatei Imperiale Japoneze nu fug de animale - le vânează.