3300 de perechi de palme

Augustin Cupșa (n. 1980, Craiova) a studiat Medicina și a lucrat ca psihiatru în București și Paris. Mai târziu și-a obținut masteratul la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea București, cu o lucrare de cercetare despre selfie și fotografia lui Friedl Kubelka. Scrie scenarii, proză scurtă, eseuri, romane și cărți pentru copii. Cea mai recentă carte de proză este Străinătate (Humanitas, 2022), pentru care a fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor din România și a primit premiul ARIEL.
2018, anul centenar al României. Un jurnalist și o tânără fotografă pornesc în căutarea subiectului care va sta la baza unui amplu reportaj de țară. De pe drumurile desfundate din provincie, de la începutul primăverii, și până în Piața Victoriei din București, la mitingul diasporei din 20 august, de la orfanii Primului Război Mondial la veteranii de la Stalingrad, de la naționalizarea din 1948 și dictatura postbelică până la Revoluția din '89 și anii sălbatici ai tranziției, mitinguri de solidaritate, demonstrații și confruntări de stradă, cei doi protagoniști ajung să se piardă, de-a dreptul, și să se regăsească în istoriile labirintice ale țării și ale propriilor familii. Sunt o sută de ani de înstrăinare, de convulsii și de prefaceri sociale, în care dragostea dintre copii și părinți, dintre părinți și părinții lor reușește să iasă în mod miraculos învingătoare.

"Proza lui Augustin Cupșa are finețea scalpelului care pătrunde cu precizie în țesuturile unei lumi povestite caleidoscopic. Nu doar forța epică guvernează acest roman, ci și capacitatea de a sonda cele mai diverse medii sociale, de a recompune lumi în succesiunea lor imprevizibilă, de a da chip umanului, căutând un sens și o ordine care-i scapă. 3300 de perechi de palme manifestă intenția integratoare a autorului în ceea ce ar putea fi un Weltanchauung trecut prin filtrul artei romanului." (Angelo Mitchievici)

"Dacă istoria ar fi scrisă așa cum o scrie Augustin Cupșa în 3300 de perechi de palme cred că am fi un popor mult mai conștient și mai asumat. Narațiunile mari sunt construite din suma unor experiențe singulare, experiențe care nu vin doar cu date și rezultatele unor procese, ci cu toată încărcătura emoțională a parcursului acelor procese, cu fiecare constrângere și fiecare decizie, cu fiecare eșec și fiecare eroare care duce la rezultat. Istoria e a oamenilor și a experiențelor lor, e a inadaptaților și a atipicilor, e a celor pe care nu îi vedem și de obicei îi uităm, dar care țes iță cu iță dintr-un prezent pe care nu-l înțelegem până la capăt tocmai pentru că nu cunoaștem poveștile celor care l-au făcut posibil. 3300 de perechi de palme e una dintre poveștile necesare pentru a ne putea înțelege și a ne putea ierta. Și când o astfel de poveste e scrisă de un adevărat stilist, atent nu doar la muzica frazei, ci la compoziția minuțioasă a întregului eșafodaj, rezultatul este magic. Am citit cu înfiorare ceea ce consider a fi unul dintre cele mai frumoase romane din literatura română contemporană. Nu-l ratați." (Cosmin Perța)


Așa cum se puseseră pe bancă, era foarte greu să-ți desprinzi privirea de la ochii albaștri, aproape fosforescenți, ai lui Arsenie Boca, imprimat, cu filtre de culoare și efecte de blur, pe un carton cu foaie velină, ținut între mâini de o femeie cu basma, adusă de spate. Picioarele ei aproape că se desprindeau de la pământ, dar nu printr-un miracol înfăptuit de părinte prin puterea imaginii, ci prin forța mâinilor celor doi moți care au apucat-o de subsuori și au purtat-o pe deasupra pavajului încins al aleii, la umbra teilor. Tot drumul până acolo, o altă femeie, cu ie și cozi împletite, a stropit-o din urmă cu apă dintr-un pet de Dorna. Picăturile făceau bolți sclipitoare prin aer și aterizau pe cămășile de pânză topită, pe clopurile negre cu benzi de piele, pe cefele lor încinse.
La ce ți-a trebuit nenorocirea asta?
Așa ți se pare? Bine că mi-ai zis, că voiam să ți-l dau ție.
Nu, pe bune?
Nu pe bune, ce? Nu știu, n-am vrut să-l las acolo, poți să-l arunci dacă vrei.
Uite la femeia asta, a zis ea, e leșinată și nu-l lasă pe Arsenie din mână.

După ce au apucat-o de glezne, au întors-o la orizontală și au rotit-o pe o axă perpendiculară, cei doi bărbați dintr-o frăție ortodoxă, ajutați de fata cu cozile împletite, au reușit să o întindă pe bătrână pe bancă, fata i-a dat jos vesta și i-a mototolit-o sub cap, i-a ținut sticla în dreptul buzelor, i-a dat să bea apă cu înghițituri mici. Poate era vorba de o femeie importantă din frăție, poate era vorba de spiritul de întrajutorare și de legăturile profunde între frați și surori, cert e că vestea s-a răspândit repede spre piața Arcului de Triumf, unde ajunseseră, la capătul unui marș prin căldură, început de pe pietrele colțuroase din Dealul Mitropoliei, câteva zeci de oameni amestecați - preoți, frați ortodocși din București și din provincie, neolegionari din Noua Dreaptă, din coloana creștină a lui Gigi Becali, regaliști, suveraniști sau simpli patrioți.

Prin boxele portabile vocile lor au sunat mai pline de viață, mai puternice, au rulat pe rând cântece închinate Căpitanului, Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, Deșteaptă-te, române! sau Treceți, batalioane române, Carpații!, au agitat steagurile României, cu Coroana Regală și altele, centenare, pe care scria cu litere îngroșate 100: 1918 - 2018.

Până să-i vină rău femeii, oamenii erau o masă compactă, undeva, departe, dincolo de gărduțurile de fier forjat, de coroanele arțarilor și de ceasul cu cadran poleit. Apoi dinspre piață au început să apară, unul câte unul, bărbați cu chimire și cizme de piele și femei cu ie, ca niște furnici care găsiseră un nou drum printr-o spărtură într-un zid de nisip.

Bătrâna zăcea cu mâinile pe piept și clipea din când în când, sub protecția lui Arsenie Boca de pe cartonul lucios, care stătea sprijinit de speteaza băncii, undeva în dreptul șoldurilor ei. Părintele privea în gol, pe direcția tonetei cu cafea și înghețată Betty Ice din capătul aleii, dar reușea, nu se știe cum, să capteze toată atenția din jur, printr-un efect asemănător cu cel al fetelor cu ochii oblici de pe riglele chinezești, care păreau că se uitau la privitor din orice unghi sau făceau cu ochiul când rigla era înclinată înainte și înapoi.

Turiști străini, bucureșteni, familii cu copii, chiar și bebelușii din cărucioare își întorceau capul sau pășeau în gol, fără să se mai uite în față, când treceau prin dreptul băncii.
Auzi, Arsenie Boca e sfânt?
Nu știu, poate l-au canonizat, oricum vinde bine pentru BOR.
Vinde, dar nu știu dacă e considerat suficient ca să intre la grei. E ca și cum i-ai pe băga pe Coldplay în Rock Hall of Fame. Sunt mișto, dar nu sunt chiar acolo, știi ce zic?

Până să se lămurească dacă Coldplay erau sau nu în Hall of Fame sau dacă ar fi meritat să fie acolo și cine se ocupa mai exact de includere, a observat cum steagul uriaș, alb cu negru, pe care secera și ciocanul erau tăiate cu semnul interzis, s-a desprins din mulțimea adunată pe trotuarul rond al pieței și și-a făcut loc printre coroanele copacilor, înaintând încet și sigur pe alee, o țesătură fină și ușoară, ca de borangic, care absorbea lumina și o distribuia uniform pe suprafața voalului.
Și, uite, tocmai acum n-am aparatul.

Fata și-a scos telefonul și a încercat să prindă niște unghiuri bune printre spinările care se adunaseră în jurul băncii, nu era singura, mai erau și alții care își scoseseră telefoanele, ba chiar trei turiști americani, un băiat blond și două tipe cu trăsături hispanice, s-au trezit în brațe cu icoana Sfântului Gheorghe pe carton aurit și s-au lăsat fotografiați de un bărbat în straie albe și cizme de piele, fără să aibă nici cel mai mic habar despre ce era vorba.

Singura care a fost luată la ochi a fost fata, poate din cauza moțului roșcat, poate pentru că se foia prea mult, la început a crezut că femeia cu broboadă care se apropiase de ea a rugat-o să-i țină sticla de apă ca să se spele pe mâini și pe față, dar în câteva secunde scena a luat-o în cu totul altă direcție, brațele cu pielea încrețită ale femeii se agitau în aer și apa din sticlă zbura în toate părțile, au urmat îmbrâncelile. Fără să-și dea seama ce făcea, a țâșnit de pe bancă și s-a amestecat în meleu, unde un bărbat cu fața asudată și clopul răsturnat mult peste creștet striga cu o voce înfundată.
Păi, e frumos, măi, e frumos?
Las-o, măi, în pace, a strigat cu o voce care parcă nu era a lui și-o auzea prin difuzoare.
În loc să dea o mână de ajutor, ea face poze, a sărit și femeia cu sticla de apă.
Să fi sunat la 112, i-a ținut isonul altă femeie.
Dar tu de ce nu suni la 112? Sunteți cinșpe aici, ce vrei să fac eu?
Faci poze? Ești de la ziar? Ai voie să faci poze aici?
De ce să n-am voie? E spațiu public.

Vocile și strigătele s-au amestecat, nu se mai înțelegea nimic, doar, din când în când, în tot vacarmul, bubuia vocea falsului moț transpirat: E frumos, păi, e frumos?

S-a trezit cu un cot în burtă care i-a expulzat ultimele cuvinte într-un geamăt, apoi a văzut cu încetinitorul cum turiștii americani l-au lepădat pe Sfântul Gheorghe într-un tufiș și au luat-o la goană, înainte ca bățul steagului de borangic, care flutura secera și ciocanul puse în cercul negru și tăiate cu o diagonală groasă, să descrie o spirală prin aerul înțesat de fire de praf strălucitoare și să-l pocnească în creștetul capului.

Din acel punct a început căderea, o mișcare dezordonată, cu brațele prin aer, încercând fără succes să-și recâștige echilibrul, a văzut cum zgura de pe alee venea cu repeziciune către el, ca un zid cenușiu și, în ultima clipă, a reușit să-l oprească în dreptul feței, cu podul palmelor și cu genunchiul. Un val de căldură i s-a suit din piept prin vasele gâtului până în orbite și i-a injectat ochii cu o soluție amestecată de rușine și de furie, dar nu a apucat să înjure și să se repună pe picioare, când o mână păroasă i-a strâns brațul drept ca într-o menghină și l-a săltat din nou în poziție verticală. Nu putea să-și dea seama cum de se înființaseră atât de repede polițiștii de la locală, nici de unde apăruseră, unul dintre ei, burtos, cu volănașe de transpirație pe cămașă, îl zgâlțâia ferm și îl trăgea la piept. Și imediat s-au strâns ciorchine și jandarmii.
Nu vezi că s-au luat de fată?

Un pic mai încolo era fata, se zbătea în brațele unei polițiste cu umeri lați și părul strâns în coadă de cal și împroșca înjurături în toate părțile.
Dă-mi telefonul, n-ai voie să-mi iei telefonul.

Părea că era deja răgușită. Când apucase să strige atât de mult? Nici moții din frăție, nici bătrâna cu sticla de apă nu o duceau mai bine, erau flancați de jandarmi, iar puștiul cu steag și tricou negru, pe care scria cu litere de cauciuc cuvântul Camarazi, străfulgerat de o cruce ortodoxă, câte patru litere de fiecare parte, stătea întors cu fața la pământ și cu o mână răsucită la spate.
Păi, e frumos, măi, e frumos? era singurul reper sonor care mai rămăsese din scena inițială, elementul de racord pentru montaj.

Refrenul a continuat să răsune și la secție, se auzea pe coridor, de partea cealaltă a ușii, din camera cu plafoane false, un birou și două scaune cu burete negru, unde a putut să-l cerceteze mai bine pe burtosul cu cămașă albastră și centură de piele maro, de care atârna bleg un Makarov în toc de piele sintetică. Păi, e frumos, măi, e frumos? părea să repete capul transpirat, cu chipiu, care se clătina în semn de mustrare, când, de fapt, polițistul era îngrijorat că tura lui se prelungea cu declarații și procese verbale, în loc să se fi terminat frumos cu o plimbare prin parc și, eventual, cu câteva mesaje pe chat sau măcar să fi văzut pe Maxbet ce au făcut cei de la Platense cu Boca Juniors, meciul avea cotă mare și scor destul de sigur.
Să mori în țara asta fără un pahar de apă, s-a auzit vocea moțului de partea cealaltă a peretelui de PVC.

Polițistul a dat din cap, de parcă ar fi vrut să-și alunge gândurile de neputință, s-a uitat la fată, apoi la el și și-a curățat fruntea cu toată palma.
Arte plastice, jurnalistică, oameni cu facultate, chiar așa? Să vă îmbrânciți cu ăștia prin parcuri, i-a certat cu o voce moale.
Ei au început, a insistat fata, n-ați văzut? Ei au început!
Stați liniștită, știm foarte bine cine și cum a început, vă rog să scrieți totul în declarații, unde erați, cum s-a produs incidentul, le face semn polițistul cu degetul arătător spre colile de hârtie din fața lor, apoi se retrage către ușă.
Sunt nebuni, sunt nebuni, nu vedeți că sunt nebuni?

După ce ușa s-a închis în urma lui, în încăpere s-a lăsat liniștea. Nici nu mai aveau chef să-și spună ceva, fata își ținea capul sprijinit într-un cot, în timp ce cu cealaltă mână așternea rând după rând, smucindu-și nervoasă încheietura pe deasupra foii de hârtie. El simțea cum un șir de ciocănașe de lemn îi luau la bătut fiecare vas din tâmple, i le pisau mărunt și i le răspândeau în furnicăturile de pe piele. Vlad Țepeș, Horea, Cloșca și Crișan, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, toți ctitorii neamului, figurile de sfinți și de martiri de pe cartoanele imprimate i se perindau prin fața ochilor într-un pelerinaj mut. Pe pix era desenată cu linii albe și subțiri sigla Ministerului de Interne, acvila cu crucea în plisc, Pro Patria et Ordine Iuris.


Când a ajuns la capătul paginii, s-a oprit ca să-și tragă răsuflarea, și-a dat seama că scrisese dezlânat, dar s-a gândit că pe cealaltă coală putea să prindă din nou firul, apoi pe următoarele, avea să aducă povestea în prezent, naționalizarea din 1948, arestarea întreprinzătorilor, a acționarilor și a țăranilor care n-au vrut să intre în GAC-uri, protestele celor care nu voiau să meargă pe drumul belșugului, înăbușite în sânge, în Dolj, Gorj, Mureș, Brașov, Galați și Tulcea, din '58 ascensiunea lui Ceaușescu în PCR, revolta muncitorilor de la Brașov din '87, Revoluția de la Timișoara, intrarea FSN-ului la alegeri, mineriadele și, în tot acest timp, aparatul de stat, care s-a consolidat și a devenit privat.

Mai era atât de mult de notat, s-a grăbit și a scris neîngrijit până când ușa biroului s-a deschis din nou și polițistul amabil și plictisit a adus în încăpere mirosul stătut de sudoare, s-a strecurat prin spatele lui și a citit peste umăr prima pagină, pusă deoparte, a luat-o între degete, de parcă nu-i venea să creadă că toate stăteau scrise acolo, iar fața lui dintr-odată nu mai era atât de amabilă, a aruncat foaia din nou pe birou și și-a dres vocea, cu un aer de indignare care i-a împânzit obrajii și fața cu puncte și vinișoare roșii, ca un geam acoperit de mâzgă și ulei de garnituri.
Scrie, dom'le, ce s-a întâmplat!
Păi, asta s-a întâmplat!

S-a uitat la foile de hârtie răsfirate pe birou și de abia atunci a observat cățelul de pluș care stătea pe tăblie cu toate picioarele crăcănate.

Îi recuperaseră jucăria, blana de frotir era cam zdrențuită, stropită de praf și înțesată de fire de paie, avea o ureche cam pleoștită și își pierduse ochelarii de plastic, privea către fereastra scăldată în lumina apusului cu niște ochi de sticlă, de un albastru-intens, ca de Husky.