Literatura lumii: Din cărțile celor cinci scriitori străini invitați la Festivalul NOD, Brașov, 2025 (I) - Copil de octombrie

Între 25 și 28 septembrie 2025 are loc prima ediție a Festivalului NOD ‒ Internațional Literary Rights Festival ‒, la Brașov, o întâlnire între cititori, scriitori, editori, agenți literari, jurnaliști. Festivalul NOD este inițiat și organizat de revista MATCA și Reading is Cool.

Cinci scriitori de reputație internațională participă la NOD:
Linda Boström Knausgård
Mihail Șișkin
Mathias Énard
Andrei Kurkov
Edward Ashton

Liternet.ro vă prezintă în zilele următoare toți cei cinci invitați internaționali la NOD, cu fragmente din cărțile lor cele mai recente publicate în limba română. Toți cei cinci invitați sunt apreciați în România și cărțile lor au fost și sunt bestsellere în limba română.


Scriitori români participanți: Simona Antonescu, Cătălin Ceaușoglu, Cristina Chira, Dan Coman, George Cornilă, Bogdan Coșa, Mina Decu, Dósa Andrei, Raluca Feher, Cristian Fulas, Simona Goșu, Ciprian Măceșaru, Maria Orban, Cosmin Perța, Mirela Retegan, Horea Sibișteanu, Simona Sigartău, Bogdan-Alexandru Stănescu, Denisa Ștefan, Mihail Vakulovski, Elise Wilk.

Finalul Festivalului NOD îl va avea invitat pe Cristian Mungiu. Filmul Jaful secolului, regizat de Teodora Ana Mihai, pe o scenariu de Cristian Mungiu, film care este propunerea României la Premiile Oscar, va fi difuzat la închiderea festivalului, precedat de un dialog între jurnalistul Horia Ghibuțiu și regizorul, scenaristul și scriitorul Cristian Mungiu.
Jaful secolului a câștigat Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia (2024), Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo (2024) acordat actriței Anamaria Vartolomei, Balkan Film Award (premiul pentru cel mai bun film din competiția balcanică) în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sofia, Premiului Publicului la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai.


Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoașterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, odată cu Helioskatastrofen, continuând cu Välkommen til Amerika (Bine ai venit în America!, 2016; Pandora M, 2020) și Oktoberbarn (Copil de octombrie, 2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, cu care are patru copii.

Între 2013 și 2017, Linda Boström Knausgård a fost internată periodic într-un salon psihiatric unde a fost supusă terapiei cu electroșocuri. Pe măsură ce terapia înainta, amintirile scriitoarei începeau să dispară. La ce mai e bun un scriitor fără memorie?

Cartea Copil de octombrie, bazată pe experiența autoarei, reprezintă o tentativă elocventă de a reține trecutul, de a crea o poveste, de a găsi sens și de a ține în viață legăturile cu familia, cu prietenii, chiar cu propria ființă. Aceasta este povestea luptei unei femei împotriva bolii mintale și a izolării. Este o mărturie crudă asupra felului în care scrisul poate să protejeze și să vindece.


"Cu această carte, Linda Boström Knausgård a produs un adevărat lexicon al suferinței psihice." (Rain Taxi)
"Împletind cu măiestrie ficțiunea și autobiografia, romanciera suedeză dă glas propriei lupte sumbre din timpul celor patru ani în care a fost supusă electroșocurilor în instituții psihiatrice." (La Vanguardia)
"Copil de octombrie se alătură celorlalte portrete tulburătoare și sensibile ale tulburării mintale și ale familiei realizate de Linda Boström Knausgård - dar aduce în plus o foarte incisivă examinare a memoriei și a minții creative." (Book Riot)
"Parțial vis febril, parțial călătorie în căutarea propriei memorii, cartea Lindei Boström Knausgård plonjează în crevasele minții creatoare." (Publishers Weekly)
"Copil de octombrie este o carte curajoasă: nu prin lipsa de rezerve, ci prin detașarea ei, prin credința în literatură și limbaj mai curând decât în rațiune și știință. Împotriva marii povești a psihiatriei, cu răspunsurile ei semipreparate, Linda Boström Knausgård pariază pe iraționalul din oameni și pe suferința individuală." (Göteborgs - Posten)


Aș vrea să-ți pot spune totul despre fabrică. Dar nu am cum. În curând nu-mi voi mai aminti zilele și nopțile sau de ce m-am născut. Tot ce știu e că am fost acolo în intervale lungi de timp, între 2013 și 2017, și că mi-au prăjit creierul cu electroșocuri atât de puternice, încât erau siguri că nu voi mai reuși să scriu aceste rânduri. Vom începe cu o serie intensivă de douăsprezece intervenții. Foloseau acest cuvânt. "Intervenții." Un cuvânt care dădea o substanță neutră acțiunilor lor și care era menit să reducă frica de procedură. Spuneau că intervenția e delicată și că o poți asemăna cu repornirea unui calculator. Se foloseau deseori de imagini din astea îngrozitoare. Era un limbaj creat de cei care considerau că suferința unui om se poate atenua astfel, iar ei erau așa de obișnuiți cu el, încât procedura se transforma rapid în ceva ce uitai la fel de ușor ca pe ultima minciună. Făceau douăzeci de astfel de intervenții pe zi. Aceste evenimente pe bandă rulantă erau cireașa de pe tort într-o afacere lipsită de transparență. Aveau mână liberă și puteau explica oricând o abatere spunând că pacientul sau pacienta nu răspunde la tratament. În astfel de situații, se vorbea cu mândrie de rezultate. Îți zădărniceau orice încercare de a lua legătura cu lumea reală. Erau atât de speriați de posibilitatea de a fi anchetați, încât dădeau mereu vina pe pacient. Nu ne-am putut înțelege cu ea. La el, boala era deja prea avansată. Pacienta era disperată. Bătrâna era bolnavă cronic și ar fi trebuit să trăiască într-o altă perioadă, unde ar fi rămas în liniște și pace cu alții de o seamă cu ea, într-un loc adaptat nevoilor lor. Cu trei ore de plimbare în parc și mâinile unei asistente care niciodată nu i-ar fi reproșat nimic. Vremea aia s-a dus și nimeni nu mai voia bolnavi cronic în secția lor. Toți voiau rezultate, iar rezultatele se obțineau prin populara terapie cu electroșocuri, panaceul pentru suferințele oricărui individ. Își promovau procedurile în fața unor pacienți care oricum credeau orice le spunea medicul specialist, în perioada scurtă de timp în care chiar purtau o discuție. Zece minute o dată pe săptămână, fără loc de întrebări. Celor mai incomozi li se administra o doză mai puternică de electroșocuri. Toată lumea o știa.

Aveam o slăbiciune înlăuntrul meu și în toată ființa mea care m-a făcut să stau o bucată bună de vreme aici. Am fost expusă la electroșocuri de mai multe ori. Știam totul despre procedură.

La ora cinci dimineața venea o asistentă pentru a-mi pune o branulă. Știai după cum apăsa clanța dacă avea să te doară sau nu. Lui Zahid îi era frică să introducă ace, așa că rata deseori și începeau să-l treacă transpirațiile. Poate nu era așa de ciudat că nu-i ieșea, căci lustrele din salon luminau slab. Mi se părea un miracol cum de reușeau ceilalți asistenți să-mi nimerească vena în această semiobscuritate. Într-un final, Zahid mă înțepa în antebraț, acolo unde venele se văd cel mai bine, dar unde te doare cel mai tare la introducerea acului. Dacă sora Maria deschidea ușa, știai că nu vei simți nimic. Acul aluneca fără durere și mulți îi zâmbeau cu recunoștință. Aalif înfigea puternic acul. Nu rata niciodată și îi eram cu toții recunoscători, deși strânsoarea pișca așa de tare, încât durerea ștergea pentru o clipă simțul realității. Unii orbecăiau la nesfârșit, fără să nimerească, de parcă venele se dădeau la o parte din calea lor. În mod ciudat, venele păreau întotdeauna invizibile pentru aceeași oameni, iar unii dintre ei te înțepau fără să te anunțe. Atunci urlam de durere. Trebuia să mă pregătesc pentru înțepătură. Trebuia să aud cuvintele "Acum îți pun o branulă" ca să am timp să expir când acul îmi străpungea pielea și astfel să alung durerea sau, în orice caz, s-o fac suportabilă. Când acul era pe poziție, îmi puneau cu un plasture un cateter mic, introduceau puțină soluție salină, ca să vadă dacă cateterul funcționează pentru ca anestezicul să-și facă ulterior efectul, atât la nivelul corpului, cât și la nivelul minții care ceda rapid. O capitulare totală.

Dar mai întâi. Drumul spre fabrică. Nu aveai voie să te duci niciodată singur. Mai mereu te însoțea un îngrijitor și adesea pe mine mă însoțea Aalif. Îmi plăcea de Aalif. Nu părea să aibă probleme. Provenea dintr-o țară mai caldă și fugise de război. Parcurgeam cei aproximativ douăzeci de metri împreună. Ieșeam mai întâi din secție, apoi făceam trei pași la stânga spre coridorul scurt ce ducea la fabrică.

Eram înșirați într-o sală de așteptare, noi, cei care urma să începem terapia, și însoțitorii noștri. Se intra cu o viteză furibundă. Erau foarte organizați. Reușeau, după cum am menționat mai devreme, să facă loc pentru douăzeci de amărâți pe zi. Stăteam în sala de așteptare și de cele mai multe ori nu ziceam nimic, dar dacă sângele-mi curgea mai repede prin vene, vorbeam despre țara lui Aalif. Îl întrebam despre război și dacă nu fusese groaznic să trăiască în țara asta în care nu iese nimeni seara afară și unde conversațiile se poartă întotdeauna în jurul întrebării dacă te poți sau nu baza pe cei din jur. Aalif făcea un gest ce se voia a fi un fel de "ce să-i faci?" și-mi spunea: E mai bine aici. Mai bine pentru familia mea.

De obicei stăteam în sala de așteptare și mă holbam la ușa care se deschidea regulat și de unde câte un rezident nou, blond, cu dinții albi, ne striga pe nume, iar atunci fie rămâneam în continuare așezați pe bancă, fie, dacă numele rostit era al nostru, ne ridicam și intram în salon împreună cu însoțitorul.

Odată ajunși în încăpere, nu mai era timp de ezitări. Sus în pat cu noi. Anestezistul: Ai mâncat sau ai băut ceva azi? Ai dinți care se clatină?

Ți se măsura tensiunea arterială în timp ce asistenta îți poziționa electrozii pe piept și pe frunte. Apoi sosea și rezidentul cu masca de oxigen pe care îl respirai pentru a-ți oxigena creierul. Anestezistul îți spunea că o să adormi în curând și după aceea ți se injecta somniferul rece în sânge prin cateterul pregătit. Te simțeai de parcă-ai fi băut întuneric.

De la Aalif am aflat ce ni se întâmpla după ce adormeam. Mai întâi ne puneau o proteză dentară, ca să nu ne mușcăm limba în timpul procedurii. Apoi, ne injectau în cateter un calmant care să ne relaxeze mușchii și să ne împiedice să ne zbatem pe pat. De asta trebuiau să mărească puterea curentului, pentru a induce o convulsie. După aceea curentul trecea rapid.

Curentul în care-și puneau toată încrederea. Curentul, mântuitorul doctorilor. Curentul fără de efecte secundare, care aducea alinarea pe care niciun alt medicament nu o putea aduce. Curentul care, în intervalul de câteva secunde până la un minut, inducea convulsiile, cheia unui tratament de succes.

Ce ni se întâmpla când se terminau convulsiile îți voi povesti altcândva, însă atât pot să-ți divulg: că noi, pacienții, eram întinși pe paturi înguste, unul lângă altul, atât de aproape, că aproape ni se atingeau corpurile. Fiecare în întunericul lui, într-un somn de nepătruns. Acolo zăceam și dormeam, în spatele unei perdele. Era important să nu dezvăluie chipurile celor care dormeau noilor pacienți ce intrau în salon. Era important să nu le provoace frică înainte de începerea procedurii delicate, dar eu reușisem să-i văd pe cei adormiți de mai multe ori, și gândul că voi zăcea și eu întinsă, la rândul meu, un om între atâția, neștiind ce urma să mi se întâmple, mă speria mai mult decât electroșocurile.

Nimănui nu-i păsa că erau așa de multe evenimente pe care aveam să nu mi le mai amintesc. Pierderea memoriei era un preț mic de plătit pentru efectele terapiei. Și cât cântăresc amintirile? Cum le măsurăm? Cum ne dăm seama cât sunt de prețioase? Amintirile nu erau văzute cu ochi buni în fabrică. Preferau să te îmbuibe patru săptămâni cu electroșocuri decât să te lase să hoinărești prin saloane luni la rând. Era un sentiment îmbătător pentru cei care lucrau cu părțile neexplorate ale minții omenești să poată veni în sfârșit cu un rezultat și astfel să fie invitați la cele mai selecte evenimente.

În vremea aia eram scriitoare. O meserie păguboasă. Fără liniște. Fără alinare. Fără odihnă. Fără bucurie. Doar cu amintiri pregnante despre locurile în care scriam, fantezii și cuvinte care uneori se dovedeau a fi reale. Scriam așa de rar, că era ridicol să mă numesc scriitoare, dar tot o făceam. Să fiu scriitoare era planul meu B. Prima mea alegere a fost să fiu actriță, ceea ce am și încercat să devin în tinerețe. Talentul meu nu era constant. Într-o noapte puteam să fiu minunată pe scenă, să n-am deloc inhibiții, și atunci simțeam o bucurie care nu poate fi ușor descrisă în cuvinte. Nu s-au inventat cuvinte să descrie acea ușurare. De a fi liberă, dar de a ști totodată ce urma să mi se-întâmple. Protejată în mijlocul mulțimii, cu toate acestea eu însămi. Raiul pe pământ.

Însă nu era propria mea alegere. Nu așa se simțea. Nu era cucerirea mea. Mama descoperise această profesie și în cele din urmă mi-am dat seama că nu voiam să-i calc pe urme. Teatrul mi se părea insuportabil în nopțile când îmi spuneam replicile cu greutate, ca o amatoare fără talent, având ca singură companie anxietatea. Știam că lipsa de statornicie nu era acceptată în meseria asta. Rațiunea mi-a dictat să renunț la acest vis și să aleg în schimb ceea ce se aflase mereu în interiorul meu. Scrisul.

Am scris mai mult în copilărie decât scriu acum. Nu mai am nimic de spus. În plus, sunt într-un fel de criză. Nu doar din cauza intervențiilor și a zilelor pierdute hoinărind încolo și-încoace pe coridor, ci pentru că sunt complet lipsită de apărare.

Sunt singură cu mine însămi. N-am prieteni în orașul în care locuiesc, iar soțul m-a părăsit. S-a săturat să înceapă doar el conversațiile cu copiii la masă. Era nevoit să facă mai multe glume doar pentru a ascunde faptul că eu tăceam mâlc. Nu doar la masă, ci în general. În afară de clipele când vorbeam ca o moară stricată. Eram adesea plecată. Stăteam deseori internată la spital. Boala mea ne-a doborât pe toți. Era o viață pe care nu și-a dorit-o. Toată dragostea s-a transformat într-un pulover strâmt pe care trebuia să-l dezbrace. Dacă scapi de pulover, totul va fi bine din nou.

Nu m-am rugat în acei ani. Oare-am uitat să mă rog pentru o iubire pe viață? Pe cine să dau vina pentru neglijența mea? De ce nu mi-am dat mai mult interesul cât timp am fost împreună?
Nu știu.

Tu știi cât pot fi de contradictorie în gesturi. Spre final, boala s-a agravat. Aleg să privesc acest ultim moment ca pe o încercare de la Dumnezeu.

În liceu am scris două lucrări mai ample, una despre Sofocle și alta despre Iov, din Biblie. Mă gândesc că trăiesc în epoca lui Iov. Responsabilități, muncă și poarta cerului închisă.