Literatura lumii: Din cărțile celor cinci scriitori străini invitați la Festivalul NOD, Brașov, 2025 (II) - Rusia mea

Între 25 și 28 septembrie 2025 are loc prima ediție a Festivalului NOD ‒ Internațional Literary Rights Festival ‒, la Brașov, o întâlnire între cititori, scriitori, editori, agenți literari, jurnaliști. Festivalul NOD este inițiat și organizat de revista MATCA și Reading is Cool.

Cinci scriitori de reputație internațională participă la NOD:
Linda Boström Knausgård
Mihail Șișkin
Mathias Énard
Andrei Kurkov
Edward Ashton

Liternet.ro vă prezintă în zilele următoare toți cei cinci invitați internaționali la NOD, cu fragmente din cărțile lor cele mai recente publicate în limba română. Toți cei cinci invitați sunt apreciați în România și cărțile lor au fost și sunt bestsellere în limba română.


Scriitori români participanți: Simona Antonescu, Cătălin Ceaușoglu, Cristina Chira, Dan Coman, George Cornilă, Bogdan Coșa, Mina Decu, Dósa Andrei, Raluca Feher, Cristian Fulas, Simona Goșu, Ciprian Măceșaru, Maria Orban, Cosmin Perța, Mirela Retegan, Horea Sibișteanu, Simona Sigartău, Bogdan-Alexandru Stănescu, Denisa Ștefan, Mihail Vakulovski, Elise Wilk.

Finalul Festivalului NOD îl va avea invitat pe Cristian Mungiu. Filmul Jaful secolului, regizat de Teodora Ana Mihai, pe o scenariu de Cristian Mungiu, film care este propunerea României la Premiile Oscar, va fi difuzat la închiderea festivalului, precedat de un dialog între jurnalistul Horia Ghibuțiu și regizorul, scenaristul și scriitorul Cristian Mungiu.
Jaful secolului a câștigat Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia (2024), Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo (2024) acordat actriței Anamaria Vartolomei, Balkan Film Award (premiul pentru cel mai bun film din competiția balcanică) în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sofia, Premiului Publicului la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai.


Scriitorul rus, născut în 1961 la Moscova, trăiește de peste două decenii în Elveția. După licența în limbi germanice și engleză, a lucrat ca profesor, traducător de refugiați și jurnalist. Singurul scriitor rus care a câștigat toate cele trei premii mari rusești pentru literatură, fiind considerat una dintre cele mai mari voci ale literaturii contemporane ruse. Mihail Șișkin este unul dintre cei mai traduși autori ruși contemporani, comparat de critici cu Tolstoi, Nabokov și Joyce.

În România, cinci dintre cărțile sale au apărut la Curtea Veche Publishing: Părul Venerei (2013), Luarea Ismailului (2016), Scrisorar (2012), Paltonul cu gaică (2017), Rusia mea (2024).

În eseul politic Rusia mea, Mihail Șișkin își cere iertare de la poporul ucrainean pentru invadarea Ucrainei de către Rusia și pentru crimele de război comise în Ucraina: "E dureros să fii rus. Scopul declarat al «operațiunii speciale» a lui Putin în Ucraina a fost acela de a salva rușii, cultura rusă și limba rusă de fasciștii ucraineni. Orașele în care se vorbește cu precădere limba rusă din estul țării au fost distruse împreună cu populația lor. Au fost comise crime de război nu numai împotriva oamenilor, ci și împotriva limbii mele. Limba lui Pușkin și a lui Tolstoi, a lui Țvetaeva și Brodski a fost transformată în limba criminalilor de război și a asasinilor. În viitorul apropiat, Rusia nu va fi asociată cu muzica și literatura rusă, ci cu bombele care cad peste copii, cu imaginile oribile din Bucea.

În plus, acțiunile criminale ale regimului afectează întreaga țară. Crime monstruoase au fost comise în numele poporului meu, al țării mele, în numele meu. Dar există o altă Rusie. Această Rusie simte durere și suferință. În numele Rusiei mele, al poporului meu, aș dori să le cer iertare ucrainenilor. Și totuși, știu că tot ceea ce s-a întâmplat acolo nu poate fi iertat."

Mihail Șișkin urmărește în Rusia mea rădăcinile problemelor Rusiei, pornind de la "Rutenia (Rusia Kieveană)", trecând prin Marele Ducat al Moscovei, imperiu, revoluție și Războiul Rece, până la Federația Rusă creată acum mai bine de treizeci de ani. Explorează relația dificilă dintre stat și cetățeni, explică atitudinea rușilor față de drepturile cetățenești și democrație și sugerează că de fapt există două popoare ruse: cei dezamăgiți și nemulțumiți, cu "mentalitate de sclavi", și cei care îmbrățișează valorile europene și înfruntă opresiunea. Pentru Șișkin, întrebarea importantă este: se va putea, vreodată, democratiza Rusia?


"Un amestec rafinat de istorie, biografie și polemică." (The Daily Telegraph)
"Mihail Șișkin este cunoscut pentru romanele sale. Rusia mea nu este un roman, ci un strigăt din inimă. (...) Este o lectură dureroasă, dar extrem de captivantă." (Teresa Cherfas)
"Șișkin este un Soljenițîn al acestei generații." (The Sunday Times)


Bunicii și părinții mei au fost despărțiți de Europa printr-un gard de sârmă ghimpată. Pentru mine, când aveam 17 ani, Londra și Berlinul erau pe o altă planetă. Să mănânc un croasant într-o cafenea din Paris - de neimaginat.

Pentru noi nu a existat niciun Occident. Nu puteam lua în serios imaginile de propagandă: viața mizerabilă de acolo, viața fericită de aici. Bla-bla-bla-ul de la televizor ne trecea pe lângă urechi. Cei de la televiziune inventaseră un Occident dezgustător și voiau să ni-l bage pe gât. [...]

Pentru noi, cei de pe vremea tinereții mele, Europa era un mit. Europa era visul rusesc al unei vieți demne. Pentru noi, Europa reprezenta în primul rând valori europene: drepturile individului, păstrarea demnității umane, libertatea. Pentru generațiile de oameni educați care nu erau vizibili în spatele Cortinei de Fier, Europa însemna tot ceea ce ne era interzis.

În 1991 și apoi douăzeci de ani mai târziu, în 2011, am ieșit pe străzile Moscovei pentru a ne deschide țara către această Europă și pentru a ne integra în ea. Ucrainenii au luptat pe baricade pe Maidan pentru această Europă. Cei 106 bărbați și femei - "suta celestă" - care au murit în confruntările violente de pe Maidan în ianuarie și februarie și-au sacrificat viața pentru această Europă. Ar fi oare locuitorii din Bruxelles, Strasbourg sau Haga gata să moară pentru această Europă? Mă îndoiesc. Pentru că vorbim aici de Europe diferite. În acest termen se suprapun multe sensuri diferite.

Pentru locuitorii din Paris, Monaco sau Berlin, Europa a devenit un adevărat focar de probleme, crize financiare, datorii naționale și o birocrație copleșitoare. O Europă a funcționarilor publici care le arată fermierilor unde și cum trebuie să-și cultive câmpurile. O Europă a fricii în care oamenii sunt în pericol de a se îneca în valurile de refugiați din Asia și Africa.

Sentimentul unei "case europene comune", de care s-au bucurat atât de mult constructorii ei, adică supraviețuitorii celui de Al Doilea Război Mondial, s-a pierdut odată cu trecerea timpului. Așa se întâmplă cu fiecare construcție nouă majoră. După petrecerea de inaugurare a casei, locuitorii uită treptat ceea ce au în comun. Problemele de zi cu zi și alte dificultăți împiedică traiul în bune relații și îi separă pe cei care locuiesc unul lângă altul. La urma urmei, la ce te poți aștepta de la cei din jur? Unul murdărește ușa de la intrare, altul face gălăgie noaptea, al treilea nu plătește chiria, iar un altul încearcă să instituie ordinea generală cu asemenea sârg, încât îi enervează pe toți. De ce ar trebui să ne iubim astfel de vecini? Și de ce să iubim o astfel de Europă? Dezintegrarea ei este rezultatul forței centrifuge, este o reacție complet naturală. "Nu vreau să merg în Europa", spune Europa.

Și noi, în Rusia, tânjim după o altă Europă. La fel și ucrainenii, au venit la Euromaidan pentru o Europă diferită. Nu pentru Uniunea Europeană, reprezentată de oficialii de la Bruxelles, ci pentru o viață decentă la ei acasă s-au ridicat împotriva bandelor criminale care conduceau economia la Kiev și care conduc și astăzi la Moscova. "Pentru libertatea voastră și a noastră!" Marele Han de la Kremlin nu poate ierta Ucraina pentru acest lucru și nu o va face niciodată.

Tocmai de aceea televiziunea rusă pune pe același plan Occidentul cu fascismul. Astfel că zeci de milioane de ruși cred că NATO se folosește de Ucraina pentru un război contra Rusiei. Cutia zombi le bagă în cap o idee cât se poate de clară: inamicul este Occidentul. Europa este sinonimă cu fascismul împotriva căruia au luptat bunicii noștri și de care trebuie să ne apărăm acum patria.

Nu a fost suficient să se sape în pereți "o fereastră către Europa" (expresia i se datorează italianului Francesco Algarotti, care și-a descris călătoria în Rusia în cartea Viaggi di Russia, publicată în 1760). Te uiți în această fereastră și îți vezi doar propria reflexie. Cele două popoare ruse au imagini complet diferite despre Europa. Pentru unii, Europa este o patrie mentală, o atopie, un loc care nu există nicăieri, dar care atrage și fascinează, promițând libertate și demnitate umană. Pentru alții, este un adversar străvechi și permanent, un dușman ereditar, care, condus de America, vrea să înrobească Rusia, chiar să o elimine. Dacă privim prin această fereastră din cealaltă parte, imaginea Rusiei îl reflectă și pe cel care privește. Așa a apărut acest mit ciudat al sufletului rusesc. Misteriosul suflet rusesc rătăcește prin întinderi nemărginite, în mijlocul unei naturi încă sălbatice, în căutarea sensului vieții. Un barbar nobil, bon sauvage, care încă nu a fost contaminat de civilizație și globalizare. În literatura, muzica și arta rusă, oamenii caută ceea ce Occidentul a pierdut de mult - spiritualitatea autentică, spiritualitatea și profunzimea sufletului.

De altfel, termenul de "suflet rusesc" a fost creat de germani. În momentul în care rușii au început să se întrebe cine sunt ei de fapt, sintagma "suflet rusesc" era deja consacrată în "studiile rusești" de două secole. Expresia a apărut pentru prima dată la mijlocul secolului al XVII-lea într-o carte a lui Adam Olearius, care a fost în călătorie prin Imperiul Rus și a descris o biserică ortodoxă: "Deasupra ușii se vedea Judecata de Apoi [...] un călugăr ne-a arătat, printre alți oameni, unul în haine nemțești, spunând că și germanii și alte națiuni se vor putea mântui, dacă vor avea suflete rusești."

În lumea occidentală, oamenii căutau o explicație pentru această particularitate rusă, pentru tăria rușilor în fața tuturor urgiilor istoriei, pentru imensa lor capacitate de a suferi și inegalabila lor forță de a îndura. Se vorbea chiar despre nevoia rușilor de a suferi, despre "plăcerea rușilor de a suferi". Întrucât nu s-a putut găsi nicio explicație plauzibilă pentru perspectiva europeană, tot ceea ce era de neînțeles pentru rațiunea occidentală a fost pus în mod constant pe seama misteriosului suflet rusesc, care își ia forța din sacru și din ocult, ceea ce Occidentului rațional i-a fost de multă vreme refuzat de rațiune și de bunul simț. [...]

Occidentul modern și ulus-ul moscovit al Hoardei de Aur sunt despărțite de o revoluție. O revoluție specială, chiar cea mai importantă revoluție a omenirii: trecerea de la supremația conștiinței comunitare, colective, la întâietatea spațiului individual, privat. Istoria omenirii este împărțită în două mari segmente, foarte inegale. Societatea patrimonială a existat timp de sute de generații. Oamenii se identificau cu colectivitatea și erau complet dependenți de cel care conducea haita, de căpetenie, de han sau de țar. Abia câteva secole mai târziu a început să apară o nouă societate umană complet diferită, în care indivizii sunt liberi. Acest lucru s-a întâmplat în Europa. Această revoluție civilizatoare a fost oarecum mai ușor de realizat în țările protestante și mai dificil în țările catolice. Reforma a adus omenirea într-o nouă etapă de dezvoltare. A arătat că există o moralitate care se bazează pe altceva decât pe frica de Inchiziție, că există și alte căi în afară de violență și ipocrizie. Următorul pas al Occidentului, pe care Rusia nu a reușit să-l facă, a fost Iluminismul, care a avut drept scop educarea oamenilor pentru a duce o viață bazată pe autodeterminare și rațiune. Autoritatea supremă, Dumnezeu, a fost înlocuită de ratio, rațiunea. Înainte de a putea fi scris celebrul text care începe cu cuvintele "We the People" (Noi, poporul), înainte ca viața să poată fi organizată în conformitate cu această constituție, trebuia să apară o nouă omenire conștientă de demnitatea sa.

Acest decalaj imens de civilizație nu poate fi depășit cu o "fereastră către Europa". Tocmai asta este drama țării mele: o mică parte dintre conaționalii mei sunt pregătiți să trăiască într-o ordine socială democratică, dar majoritatea covârșitoare continuă să îngenuncheze în fața puterii și se resemnează în fața acestui mod de viață patriarhal.

Acest decalaj la nivel de civilizație este sursa neînțelegerilor dintre ruși și observatorii occidentali. Cititorii ruși observă detalii ciudate, la scară mare și mică, de neînțeles în cărțile de istorie occidentale.

Cum poate un rus să înțeleagă că dictatorul britanic Oliver Cromwell i-a spus artistului care i-a pictat portretul și nu a "observat" negul oribil de pe față: "Trebuie să mă înfățișezi cu toate semnele mele din naștere." Regele englez a ordonat să li se taie capetele ducilor săi, dar un duce nu s-ar fi adresat niciodată regelui său atât de jalnic cum o fac prinții ruși față de țar: "Sclavul tău Vanka (forma peiorativă a numelui Ivan) își pleacă până la pământ capul." Acolo onoare cavalerească, dincolo servilism princiar. Cum ar putea să-și imagineze un rus ca Stalin să-și părăsească postul după ce a câștigat războiul și să se retragă? Winston Churchill și partidul său au pierdut alegerile generale din iulie 1945. Asta pentru că, în ochii populației, marele om, eroul național care salvase Marea Britanie de Hitler, nu mai era omul potrivit care să-i conducă în viața pașnică de după război.

Un rus obișnuit nu poate înțelege principiul legalității occidentale, așa cum nimeni din Occident nu poate înțelege ilegalitatea rusă. Magna Carta a fost adoptată în 1215: "Niciun om liber nu va fi reținut sau întemnițat, sau lipsit de proprietatea sa, de normele sale sau de obiceiurile sale, nu va fi proscris sau surghiunit, sau maltratat în orice fel; nici nu-l vom judeca sau condamna decât prin decizia legală luată de egalii săi sau în conformitate cu legea țării. Nu vom vinde, nu vom tăgădui și nu vom împiedica dreptul sau justiția nimănui." Acest articol face parte și astăzi din legislația britanică. O astfel de relație între putere și supușii săi nu făcea parte din conștiința juridică rusă nici în secolul al XIII-lea, și nu face parte nici azi. În Evul Mediu european, regele încă era sursa legii, Magna Carta apărând drepturile supușilor împotriva oricărui tip de abuz din partea acestuia. Începând cu secolul al XVIII-lea, poporul a început să devină principala sursă de drept. În celebrul Federalist Paper nr. 84, părintele fondator Alexander Hamilton s-a împotrivit Declarației Drepturilor (Bill of Rights), deoarece drepturile aparțineau inițial în întregime cetățenilor, aceștia nu au cedat nimănui aceste drepturi, prin urmare cetățenii nu aveau nevoie de garanții constituționale speciale pentru drepturile lor: "Poporul nu cedează nimic și, pentru că păstrează totul, nu are nevoie de prevederi speciale." Există o prăpastie socială imensă între această declarație și cererea președintelui Ceceniei ca Putin să fie ales președinte al Rusiei pe viață. La fel ca înainte, singura sursă de drept în ulus-ul Moscova rămâne Marele Han. Iar supușii săi pur și simplu nu vor înțelege și nu vor crede că drepturile lor nu sunt acordate de puterea de stat, deoarece drepturile omului sunt fundamentale și independente de puterea statului. În Rusia, toată țara și populația ei îi aparțin țarului, așa cum au aparținut dintotdeauna, iar drepturile individului depind de arbitrariul puterii sale.

În secolul al XXI-lea, acest decalaj de civilizație se adâncește sub ochii noștri. Iar țara "enigmatică" devine și mai "enigmatică" cu fiecare an care trece.