Literatura lumii: Din cărțile celor cinci scriitori străini invitați la Festivalul NOD, Brașov, 2025 (III) - Vorbește-le despre regi, bătălii și elefanți

Între 25 și 28 septembrie 2025 are loc prima ediție a Festivalului NOD ‒ Internațional Literary Rights Festival ‒, la Brașov, o întâlnire între cititori, scriitori, editori, agenți literari, jurnaliști. Festivalul NOD este inițiat și organizat de revista MATCA și Reading is Cool.

Cinci scriitori de reputație internațională participă la NOD:
Linda Boström Knausgård
Mihail Șișkin
Mathias Énard
Andrei Kurkov
Edward Ashton

Liternet.ro vă prezintă în zilele următoare toți cei cinci invitați internaționali la NOD, cu fragmente din cărțile lor cele mai recente publicate în limba română. Toți cei cinci invitați sunt apreciați în România și cărțile lor au fost și sunt bestsellere în limba română.


Scriitori români participanți: Simona Antonescu, Cătălin Ceaușoglu, Cristina Chira, Dan Coman, George Cornilă, Bogdan Coșa, Mina Decu, Dósa Andrei, Raluca Feher, Cristian Fulas, Simona Goșu, Ciprian Măceșaru, Maria Orban, Cosmin Perța, Mirela Retegan, Horea Sibișteanu, Simona Sigartău, Bogdan-Alexandru Stănescu, Denisa Ștefan, Mihail Vakulovski, Elise Wilk.

Finalul Festivalului NOD îl va avea invitat pe Cristian Mungiu. Filmul Jaful secolului, regizat de Teodora Ana Mihai, pe o scenariu de Cristian Mungiu, film care este propunerea României la Premiile Oscar, va fi difuzat la închiderea festivalului, precedat de un dialog între jurnalistul Horia Ghibuțiu și regizorul, scenaristul și scriitorul Cristian Mungiu.
Jaful secolului a câștigat Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia (2024), Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo (2024) acordat actriței Anamaria Vartolomei, Balkan Film Award (premiul pentru cel mai bun film din competiția balcanică) în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sofia, Premiului Publicului la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai.


Mathias Énard a studiat limbile arabă și persană la INALCO, în Paris. A locuit mult în Orientul Mijlociu: Damasc, Beirut, Teheran. În 2000 s-a mutat la Barcelona, unde a lucrat la diverse reviste culturale și a predat la Universitate. A fost și este membru al colectivului Incultes.
A fost bursier al Villa Medici din Roma în 2005/2006. În 2011, împreună cu alți autori, a fondat la Paris ediția grafică scrawitch. În 2013/2014, a fost invitat al programului DAAD Artists-in-Berlin. În 2015 a primit Premiul Goncourt pentru Busola, roman de asemenea nominalizat la Booker Prize.
Locuiește la Barcelona. A publicat: Travail de nuit, (poezii), 1990; Parfois entre nous la mer (poezii), 1990; La Perfection du tir, éditions Actes Sud, Arles, 2003, reeditare: Actes Sud, Arles, 2008; Remonter l'Orénoque, éditions Actes Sud, Arles, 2005, reeditare 2012; Bréviaire des artificiers, cu ilustrații de Pierre Marquès, éditions Verticales, 2007; Zone, éditions Actes Sud, Arles, 2008; Mangée, mangée, ilustrații: Pierre Marquès, éditions Actes Sud Junior, Paris, 2009; Parle-leur de batailles, de rois et d'éléphants, éditions Actes Sud, Arles, 2010; L'alcool la nostalgia, éditions Inculte, Paris, 2011: Rue des voleurs, éditions Actes Sud, Arles, 2012; Tout sera oublié, cu ilustrații de Pierre Marquès, éditions Actes Sud, Arles, 2013; Boussole, éditions Actes Sud, Arles, 2015; J'y mets ma langue à couper, Bayard éditions, 2020; Le Banquet annuel de la Confrérie des fossoyeurs, éditions Actes Sud, 2020; Déserter, éditions Actes Sud, 2023; Mélancole des confins - Nord, éditions Actes Sud, 2024.
În România, Mathias Énard e publicat de Editura Nemira: Busola (2018), Dorință (2019), Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (2024), Banchetul anual al confreriei groparilor (2024). Toate cărțile au fost traduse de Cristian Fulaș.
Pentru Busola a primit Premiul Goncourt, iar pentru Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, Mathias Énard a primit Premiul Goncourt al liceenilor.
Michelangelo ajunge în Constantinopol pe 13 mai 1506, lăsând în urmă furia Papei Iulius al II-lea și un șantier neterminat pentru mormântul acestuia la Roma. Dar cum să fi refuzat invitația sultanului Baiazid al II-lea?
Așa începe cuceritorul roman al lui Mathias Énard, care devoalează fascinanta întâlnire a omului Renașterii cu lumea otomană, imaginând o istorie uitată. În ea se ascunde o poveste de dragoste cu pagini epistolare și de jurnal, punând în lumină și firele ce leagă Occidentul de Orient.


"Atunci cînd întrebi ce este literatura, întrebi de fapt ce este istoria umanității. Și este imposibil să ne decidem asupra unui răspuns. Putem găsi un aspect, o manieră, o dimensiune, dar nu ne putem opri la ceva. Pentru că în totalitatea sa va fi vizibilă doar cînd se va încheia. Dar cînd acest lucru va avea loc, cînd literatura se va încheia, noi nu vom mai fi acolo să o citim. E o idee borgesiană, pentru că Borges a intuit bine acest infinit al cărților, combinatoriu, care ne dă o idee despre ce ar putea fi. Dar cînd acest lucru chiar se va întîmpla, noi nu vom mai fi acolo pentru a-i găsi definiția." ‒ Mathias Énard în dialog cu Cristian Fulaș, Pentru mine, literatura este chiar granița dintre individ și colectiv, Observator Cultural, 16 mai 2025.
"Un roman istoric de o frumusețe rafinată." (Publishers Weekly)
"Mathias Énard îl studiază pe Michelangelo, îi respectă tăcerile și ezitările, le urmărește pe căi sinuoase și îi devine un complice discret. Scriitura e ca un desen: senzuală ca efectele de clarobscur, tranșantă ca piatra ascuțită." (Télérama)
"În acest roman, Énard vine cu o viziune complexă, puternic istorică, a unei părți a lumii veșnic neînțelese - fermecător." (The New Yorker)
"În acest microroman seducător, Énard șterge granița dintre poezie și istorie, dintre ficțiune și realitate, revelând nu doar figura lui Michelangelo, ci și a artistului de pretutindeni, pe care îl întâlnim fie la răscrucea dintre Occident și Orient, fie în camerele îmbibate de fum și senzualitate, fie prins între datorie și iubire. O poveste fascinantă, în care Énard își imaginează ce s-ar fi putut întâmpla dacă Michelangelo și-ar fi expus geniul, atât de decisiv în istoria artei europene, marii metropole otomane." (Irina Cerchia, editoare)


Pentru că sunt copii, vorbește-le despre bătălii și regi, despre cai, despre diavoli, despre elefanți și îngeri, dar nu uita să le vorbești despre dragoste și lucruri asemănătoare ei.

Noaptea nu e unită cu ziua. E arsă de ea. În zori, urcă pe rug. Și o dată cu ea urcă pe rug și oamenii nopții, băutorii, poeții, amanții. Suntem un popor de exilați, de condamnați la moarte. Nu te cunosc. Îl cunosc pe prietenul tău turc; e unul dintre noi. Încet-încet va dispărea din lume, înghițit de umbră și de vedeniile lui; suntem frați. Nu știu ce durere sau ce plăcere l-a împins spre noi, spre praful stelelor, poate opiul, poate vinul, poate iubirea; poate vreo rană neștiută a sufletului, ascunsă bine între pliurile memoriei.

Cauți să ni te alături.
Frica și neliniștea ta te aruncă în brațele noastre, încerci să te ghemuiești, dar corpul tău dur rămâne prins în incertitudinile tale, îndepărtează dorința, refuză abandonul.

Nu te învinuiesc.
Tu trăiești într-o altă închisoare, o lume a forței și curajului, una în care crezi că poți fi purtat spre triumf; crezi că obții bunăvoința celor puternici, cauți gloria și averea. Totuși, la căderea nopții, tremuri. Nu bei, căci te temi; știi că arsura alcoolului te aruncă în slăbiciune, în irezistibila nevoie de a regăsi mângâierile, o tandrețe dispărută, lumea pierdută a copilăriei, mulțumirea, calmul în fața nehotărârii scânteietoare a întunericului.

Crezi că-mi dorești frumusețea, dulceața pielii, strălucirea surâsului, finețea articulațiilor, carminul buzelor, dar, în realitate, fără să știi, tu cauți ștergerea fricilor, vindecarea, uniunea, reîntoarcerea, uitarea. Această putere din tine te devorează în singurătate.

Și atunci suferi, pierdut într-un crepuscul infinit, jumătate din tine în zi, jumătate în noapte.
*
Trei baloți de blănuri de jder și samur, o sută douăsprezece panni (baloți) de lână, nouă rulouri de satin de Bergamo, tot pe-atâtea de velur florentin aurit, cinci butoaie de silitră, două lăzi cu oglinzi și un mic cufăr cu bijuterii; iată ce debarcă în urma lui Michelangelo Buonarotti în Portul Costantinopol joi, 13 mai 1506. Nici nu trăsese bine fregata la țărm, că sculptorul a și sărit pe chei. Se clatină un pic, după șase zile de navigație grea. Nu cunoaștem numele tălmaciului care-l așteaptă, să-i spunem Manuel; cunoaștem, în schimb, numele negustorului care-i ține tovărășie, Giovanni di Francesco Maringhi, florentin stabilit deja de cinci ani în Istanbul. Mărfurile sunt ale lui. E un om afabil, bucuros de întâlnirea cu sculptorul lui David, acest erou al Republicii Florentine.

Evident, Istanbul era un oraș foarte diferit în acele vremuri; înainte de toate, i se spunea Constantinopol; Sfânta Sofia trona singură peste oraș, fără Moscheea Albastră, țărmul oriental al Bosforului era pustiu, Marele Bazar nu era încă această imensă pânză de păianjen de astăzi în care turiștii din toată lumea se rătăcesc pentru a fi devorați. Imperiul nu mai era roman și de fapt nu era încă Imperiu, orașul oscila între greci, romani, evrei și latini; sultanul se numea Baiazid, al Doilea, supranumit cel Sfânt, cel Pios, cel Drept. Florentinii și venețienii îi spuneau Bajazeto, francezii, Bajazet. Era un bărbat înțelept și discret, care avea să domnească treizeci de ani; se desfăta cu vinul, poezia și muzica; nu-i displăceau nici tinerele femei, nici tinerii bărbați; prețuia științele și artele, astronomia, arhitectura, plăcerile războiului, caii iuți și armele bine ascuțite. Nu știm ce îl va fi împins să-l invite pe Michel-Ange Buonarotti din neamul Buonarotti din Florența la Istanbul, chiar dacă, în Italia, sculptorul se bucura deja de un mare renume. Era comparat adesea cu Leonardo da Vinci, mai în vârstă decât el cu douăzeci de ani.
*
În acel an Michelangelo a părăsit Roma dintr-un impuls în ziua de sâmbătă, 17 aprilie, în ajunul așezării pietrei de temelie a noii Basilici Sfântul Petru. Mersese la Roma pentru a-l ruga pe Papă, a cincea oară, să binevoiască să-și onoreze promisiunea de a-l plăti. A fost dat afară.

Michelangelo tremură în mantia sa de lână, primăvara e timidă și ploioasă. Ajunge la frontiera Republicii Florența în al doilea ceas al nopții, ne spune Ascanio Condivi, biograful său. Înnoptează într-un han la treizeci de leghe de oraș.

Michelangelo spumegă împotriva Papei Iulius al II-lea, care l-a tratat atât de rău. Michelangelo e orgolios. Michelangelo are conștiința valorii sale ca artist.

Știindu-se în siguranță pe teritoriul florentin, îi trimite-n drumul lor pe zbirii pe care Papa i-a pus pe urmele sale cu poruncă să-l aducă la Roma, cu forța dacă e nevoie. Ajunge la Florena a doua zi, înainte de cină. Servitoarea îi pune în față o supă chioară. Michelangelo îi ocărăște în gând pe arhitectul Bramante și pe pictorul Rafael, geloșii care, crede, l-au săpat în fața Papei. Pontiful Iulius Della Rovere e un orgolios, ca și el. mândru, trufaș și rău platnic. Artistul a trebuit să scoată din buzunar banii pentru blocurile de marmură pe care le-a ales de la Carrara pentru construcția mormântului papal, monument imens care ar trebui să troneze în mijlocul noii basilici. Michelangelo oftează. Arvuna pentru lucrare l-a cheltuit pe transport, deplasări, pe ucenicii care au nivelat blocurile.

Sculptorul, trudit de călătorie și griji, un pic încălzit de supă, se întinde în patul său mic de om al renașterii și adoarme așezat, cu spatele rezemat de o pernă, căci se teme de imaginea morții pe care o oferă corpul întins.
*
A doua zi, așteaptă un mesaj de la papă. Tremură de furie când se gândește că pontiful nici măcar nu a binevoit să-l primească, în seara plecării sale. Arhitectul Bramante e un imbecil, iar Rafael pictorul un fandosit. Pitici de curte, care flatează mândria nemăsurată a celui împurpurat. Apoi sosește duminica și Michelangelo mănâncă de dulce pentru prima dată după două luni, un miel delicios gătit de vecinul său măcelar.

Desenează toată ziua, în scurt timp termină un creion roșu și două miezuri de plumb.
*
Zilele trec, Michelangelo începe să se întrebe dacă nu a făcut o greșeală. Nu știe dacă să-i scrie Sanctității Sale. Să-i reintre în grații și să se întoarcă la Roma. Niciodată. La Florența, statuia lui David a făcut din el eroul orașului. Ar putea lua comenzile care nu ar întârzia să vină dacă s-ar afla de întoarcerea lui, dar sta ar declanșa mânia lui Iulius, care l-a angajat. Ideea de a trebui să se umilească încă o dată în fața pontifului îi provoacă o izbucnire de furie.

Sparge două vaze și o farfuriuță de majolică. Apoi, potolit, se reapucă să deseneze, mai ales studii de anatomie.

Trei zile mai târziu, după liturghie, primește vizita a doi călugări franciscani care sosesc uzi leoarcă din cauza ploii care toarnă cu găleata. Arno s-a umflat mult în ultimele zile, e posibil să-i inunde. Servitoarea îi ajută pe călugări să se usuce; Michelangelo îi studiază pe cei doi bărbați cu tivurile mantiilor pline de noroi, cu pulpele goale, cu pulpele subțiri.
- Maestre, venim să vă transmitem un mesaj de cea mai mare însemnătate.
- Cum m-ați găsit?

Michelangelo se gândește amuzat că Iulius al II-lea nu ar fi putut avea trimiși mai slabi.
- Ne-a îndrumat fratele vostru, maestre.
- Iată o scrisoare pentru domnia voastră, maestro. E vorba de o cerere deosebită, din partea unui personaj foarte sus-pus.

Scrisoarea nu e sigilată, dar e scrisă cu litere necunoscute. Michelangelo nu-și poate opri dezamăgirea, când vede că nu e trimisă de papă. Pune misiva pe masă.
- Despre ce e vorba?
- E o invitație a Sultanului de la Constantinopol, maestre.

Ne imaginăm surpriza artistului, ochii lui mici care se holbează. Sultanul de la Constantinopol. Marele Turc. Răsucește scrisoarea între degete. Hârtia cerată e unul dintre cele mai plăcute materiale din lume.
*
Așezat în bătaia vânturilor, într-un vapor pe Adriatică, Michelangelo regretă. Stomacul i se răsucește, urechile îi bubuie, îi e frică. În furtuna aceasta e răzbunarea divină. În largul Ragusei, apoi în fața Moreei, îi revine în minte fraza Sfântului Pavel: "pentru a învăța să te rogi, trebuie să mergi pe mare", frază pe care o înțelege. Imensitatea mării îl sperie. Mateloții vorbesc într-un înspăimântător grai nazal pe care nu îl înțelege decât pe jumătate. După șase zile de ezitări, a părăsit Florența pe 1 mai și s-a îmbarcat la Ancona. Franciscanii reveniseră de trei ori și tot de trei ori el îi respinsese, spunându-le să mai aștepte. A citit și recitit epistola sultanului, sperând ca între timp un semn din partea Papei să pună capăt incertitudinilor. Iulius al II-lea trebuie să fi fost prea ocupat cu basilica și pregătirile pentru un nou război. La urma urmelor, a-l servi pe sultanul de la Constantinopole - iată o frumoasă răzbunare pe pontiful belicos care-l aruncase afară ca pe un calic. Iar suma oferită de Marele Turc e fabuloasă. Echivalentul a cincizeci de mii de ducați, adică de cinci ori mai mult decât îl plătise Papa pentru doi ani de muncă. O lună. E tot ce-i cere Baiazid. O lună pentru a proiecta, desena și demara șantierul unui pod între Constantinopol și Pera, cartierul septentrional. Un pod pentru a traversa ceea ce se numește Cornul de Aur, după bizantini Khrusokeras. Un pod în mijlocul portului din Istanbul. O lucrare cu o lungime mai mare de nouă sute de picioare. Michelangelo a încercat, timid, să-i convingă pe franciscani că nu era calificat pentru o asemenea lucrare. Dacă Sultanul v-a ales, a făcut-o pentru că sunteți, maestre, i s-a răspuns. și dacă desenul vostru nu-i convine Marelui Turc, îl va refuza, așa cum l-a refuzat și pe cel al lui Leonardo da Vinci. Leonardo? Să meargă după Leonardo da Vinci? După nătângul care disprețuiește sculptura? Călugărul, fără să-și dea seama, a găsit imediat cuvintele pentru a-l convinge pe Michelangelo: Dacă acceptați îi veți depăși gloria, căci veți reuși acolo unde el a dat greș și veți da lumii un monument fără egal, ca David al vostru.

Pentru moment, lipit cu spatele de bastingajul umed, sculptorul fără egal, viitorul pictor de geniu și uriașul arhitect nu e decât un corp destrămat de teamă și greață.
*
Toate aceste blănuri deci, toate aceste panni de lână, aceste rulouri de satin de Bergamo și de velur florentin, aceste cufăre și butoaie au debarcat după Michelangelo în data de 13 mai 1506.

O oră mai târziu, trecând de colțul palatului, artistul a văzut basilica Sfânta Sofia, gigant cu umeri lați, Atlas ce-și poartă cupola până-n vârfurile lumii cunoscute; în timpul manevrelor de acostare a observat activitatea din port; a văzut descărcate uleiul din Mitilene, săpunurile din Tripoli, orezul din Egipt, smochinele uscate de la Smirna, sarea și plumbul, argintul, cărămizile și lemnul de construcție; a parcurs din ochi pantele orașului, a întrevăzut vechiul serai, minaretele unei mari moschei care trec de vârful colinei; a privit mai cu seamă malul opus, meterezele fortăreței Galata, de cealaltă parte a Cornului de Aur, acest estuar care seamănă atât de puțin cu gura de vărsare a Tibrului. Deci acolo, un pic mai departe, în amonte, i se cere să construiască un pod. Distanța de străbătut e uriașă. De câte arce va fi nevoie? Care poate fi adâncimea acestei întinderi de mare?

Michelangelo se instalează cu bagajul într-o mică odaie la primul etaj al prăvăliilor negustorului florentin Maringhi. S-a crezut că va fi preferat să stea în pensiune la compatrioții săi. Tălmaciul său grec locuiește într-o cămăruță din dependințele de lângă. Camera în care Michelangelo Buonarroti își desface bagajele dă într-un pasaj cu frumoase arcade de piatră; un șir dublu de ferestre, foarte înalte, aproape lipite de plafon, distribuie o lumină care nu pare să vină din nicio parte, filtrată de jaluzelele de lemn. Un pat și o masă din lemn de castan, un cufăr lucrat în nuc, două lămpi pe ulei și un candelabru greu din fier în plafon, asta e tot.

O ușă micuță ascunde o sală de baie placată cu faianță multicoloră cu care Michelangelo nu are ce face, căci el nu se spală niciodată.