Toamna

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, Orice lucru își are vremea lui (En tid for alt, 2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3.500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450.000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015-2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Toamna (Om høsten), Iarna (Om vinteren), Primăvara (Om våren) și Vara (Om sommeren).
Toamna este prima carte din cvartetul Anotimpuri, o enciclopedie personală despre lume, scrisă de un tată pentru fiica sa nenăscută.



28 august. Acum, în clipa când scriu asta, tu nu știi nimic despre ceea ce te așteaptă, despre lumea în care te vei naște. Iar eu nu știu nimic despre tine. Am văzut o ecografie și mi‑am pus palma pe burta în care crești, atât. Mai sunt șase luni până când te vei naște, și în timpul ăsta se poate întâmpla absolut orice, dar eu cred că viața este puternică și de neoprit, cred că vei fi bine și că te vei naște teafără, sănătoasă și plină de forță. Vei vedea lumina zilei, cum se spune. Când s‑a născut sora ta cea mai mare, Vanja, afară era noapte, un întuneric plin de vârtejuri de zăpadă. Chiar înainte să iasă la iveală, una dintre moașe m‑a tras de mânecă, "prindeți‑o dumneavoastră!" mi‑a spus, și asta am și făcut, un copilaș mic de tot a aterizat în mâinile mele, lunecos ca un pui de focă. Eram atât de fericit, că am plâns. Când s‑a născut Heidi, un an și jumătate mai târziu, era toamnă, o vreme posomorâtă, rece și umedă așa cum e uneori în octombrie, ea a venit pe lume dimineața, nașterea a fost rapidă, și, după ce‑i apăruse capul, dar nu și restul corpului încă, de pe buze i‑a ieșit un mic sunet - și a fost un moment plin de bucurie. John, căci așa se numește fratele tău mai mare, s‑a născut într‑o cascadă de apă și sânge, într‑o cameră fără ferestre, parc‑am fi fost într‑un buncăr, și, când am ieșit după aceea să‑i sun pe bunicii lui, am fost surprins să văd că afară e lumină și că viața continuă ca și cum nu s‑ar fi întâmplat nimic deosebit. Era 15 august 2007, cinci sau șase după‑amiaza, la Malmö, unde ne mutaserăm cu o vară înainte. În seara aceea ne‑am cazat la un hotel din apropierea spitalului, și a doua zi m‑am dus să le iau pe surorile tale, care s‑au amuzat copios punându‑i lui John o șopârlă verde de cauciuc în creștetul capului. Aveau, pe atunci, trei ani și jumătate și aproape doi. Am făcut fotografii - într‑o zi am să ți le arăt.

Așa au văzut ei lumina zilei. Acum sunt mari, acum s‑au obișnuit cu lumea, și ciudat este că nu seamănă deloc între ei, fiecare are propria personalitate, și așa au fost întotdeauna, de la bun început. Presupun că așa va fi și cu tine, că ești deja persoana care vei deveni.

Două surori și un frate, o mamă și un tată - aceștia suntem. Asta e familia ta. O pomenesc prima pentru că ea contează cel mai mult. Bună sau rea, caldă sau rece, severă sau indulgentă nu contează, ea este lucrul cel mai important, acestea sunt relațiile prin care vei ajunge să vezi lumea din jur și care vor modela felul cum percepi aproape totul, direct sau indirect, fie sub formă de împotrivire, fie de sprijin.

Acum, în ultimele câteva zile, suntem bine. În timp ce frații tăi erau azi la școală, eu și mama ta ne‑am dus la Limhamn, și acolo, într‑o cafenea, în căldura verii târzii - azi a fost o zi absolut minunată, soare, cer senin, o tentă abia simțită de toamnă în aer, toate culorile profunde și totuși vii -, am discutat ce nume să‑ți punem. Eu propusesem Anne dacă vei fi fată, și azi Linda a spus că‑i place foarte mult numele, are ceva luminos și solar, și asta e o calitate care vrem să fie asociată cu tine. Dacă vei fi băiat, te vei chema - așa ne‑am gândit - Eirik. În felul acesta, numele tău va conține același sunet pe care îl au și numele surorilor și fratelui tău - i scurt -, căci, dacă le spui cu voce tare, îl auzi în toate: Vanja (Vania), Heidi (Heidi), John (Ion).

Acum dorm, toți patru. Eu sunt în cabinetul meu de lucru - de fapt, o căsuță cu două camere și mansardă, din care văd, peste pajiște, casa unde se află ei, găurile negre ale ferestrelor, invizibile dacă n‑ar fi stâlpii de peste drum cu lumina lor care umple bucătăria cu o lucire vagă, fantomatică. Casa mare e de fapt compusă din trei căsuțe lipite una de alta, unite. Două sunt din lemn vopsit roșu, una din cărămidă dată cu var. Cândva în ele au locuit mai multe familii angajate la una dintre fermele mari din zonă. Între cele două corpuri de casă mai e unul, o casă de oaspeți, căreia noi îi spunem casă de vară. În potcoava pe care o formează cele trei clădiri se întinde curtea - lungă cam de treizeci de metri, până la un gard alb. În ea sunt doi pruni, unul bătrân, din care o creangă a crescut atât de lungă și grea încât trebuie susținută cu două prăjini, și unul tânăr, pe care l‑am plantat vara trecută și care acum poartă pentru prima oară rod, un păr, tot bătrân, mult mai înalt decât casele, și trei meri. Unul dintre meri arăta înainte foarte rău, cu multe ramuri moarte, părea rigid și fără viață, dar apoi, în vara asta, l‑am tuns - nu mai făcusem niciodată așa ceva - și m‑a cuprins treptat așa o râvnă, încât am tăiat din el, am tăiat fără să mă opresc să văd cum arată, până când, în cele din urmă, seara târziu, am coborât din pom și m‑am dat înapoi să‑l privesc. "Mutilat" a fost cuvântul care mi‑a venit în minte. Dar crengile au crescut la loc, acoperite de frunziș des, și pomul e încărcat de mere. Asta e experiența pe care am câștigat‑o lucrând în curte: n‑ai de ce să te îngrijorezi sau să fii prevăzător, viața e extrem de rezistentă, pare să se năpustească în cascadă, oarbă, verde, și câteodată e înfricoșătoare - pentru că și noi suntem vii, dar noi trăim în ceea ce se poate numi un mediu controlat, care ne face să ne temem de tot ce e orb, sălbatic, haotic, năzuind spre soare, dar de cele mai multe ori și foarte frumos, într‑un mod mai profund decât cel strict vizual, căci pământul miroase a putreziciune și a întuneric și colcăie de gândaci care fug în toate părțile și de viermi care se zvârcolesc, tulpinile florilor sunt pline de sucuri, petalele lor se revarsă de miresme, iar aerul, rece și tare, cald și umed, plin de razele soarelui sau de ploaie, se lipește de pielea obișnuită cu interiorul ca o compresă liniștitoare de imediatețe. În spatele casei mari se află drumul, care se sfârșește la vreo sută de metri mai încolo, într‑un soi de mică zonă semiindustrială abandonată, clădirile au aici acoperișuri din tablă ondulată, geamurile sunt sparte, afară ruginesc motoare și osii aproape înghițite de iarbă. De cealaltă parte, în spatele casei în care sunt eu, e o fermă mare din cărămidă roșie, e minunat s‑o privești, cum stă impunătoare în mijlocul verdeții.

Roșu și verde.

Pentru tine ele nu înseamnă nimic, dar mie aceste două culori îmi spun foarte multe, exercită o atracție puternică asupra mea, și cred că ăsta e unul din motivele pentru care am devenit scriitor, căci resimt intens această atracție, și știu că e importantă, dar îmi lipsesc cuvintele s‑o exprim, și de aceea nu știu ce este. Am încercat și m‑am dat bătut. Capitularea mea sunt cărțile pe care le‑am publicat. Poți să le citești într‑o zi, și poate‑ai să‑nțelegi ce vreau să spun.

Sângele care curge prin vene, iarba care crește din pământ, copacii, ah, copacii legănându‑se în bătaia vântului!

Lucrurile acestea uimitoare, pe care ai să le cunoști curând și ai să le vezi tu singură, sunt foarte ușor de trecut cu vederea, și aproape fiecare om are modul lui de‑a le ignora. De aceea scriu cartea asta pentru tine. Vreau să‑ți arăt lumea, așa cum e, peste tot în jurul nostru, tot timpul. Numai așa voi fi eu însumi în stare s‑o privesc.

Ce anume face ca viața să merite trăită?

Nici un copil nu‑și pune această întrebare. Pentru copii, viața e de la sine înțeleasă. Nu e nimic de discutat aici: n‑are nici o importanță dacă e bună sau rea. Și asta deoarece copiii nu văd lumea, n‑o observă, n‑o contemplă, ci sunt atât de adânciți în ea, încât nu fac diferența între ea și propria lor ființă. Abia atunci când se întâmplă acest lucru, când apare o distanță între ce sunt ei și ce este lumea, abia atunci se pune întrebarea: ce face ca viața să merite trăită?

Senzația pe care o ai când apeși clanța ușii și o împingi ca s‑o deschizi, când o simți că se mișcă înăuntru sau în afară din balamale, întotdeauna ușor și fără împotrivire, și că intri într‑o altă cameră?

Da, ușa se deschide ca o aripă, și chiar și numai lucrul acesta face ca viața să merite trăită.

Pentru cineva care a trăit mulți ani, ușa e de la sine înțeleasă. Casa e de la sine înțeleasă, curtea, cerul și marea sunt de la sine înțelese, chiar și luna, atârnată pe cerul nopții și strălucind intens deasupra acoperișurilor, e de la sine înțeleasă. Lumea se exprimă, dar noi n‑o ascultăm, și, fiindcă nu mai suntem cufundați în ea, n‑o mai trăim ca pe o parte din noi, e ca și cum ne‑ar scăpa. Deschidem ușa, dar asta nu înseamnă nimic, e nimic, doar ceva pe care‑l facem ca să trecem dintr‑o cameră într‑alta.

Vreau să‑ți arăt lumea noastră așa cum e ea acum: ușa, podeaua, robinetul și chiuveta, scaunul de grădină de lângă peretele de sub fereastra bucătăriei, soarele, apa, copacii. Ai să ajungi s‑o vezi în felul tău, vei trăi lucrurile pentru tine și vei duce propria ta viață, așa încât firește că fac asta în primul rând pentru mine: faptul că‑ți arăt lumea, micuța mea, face ca viața mea să merite trăită.



Dintr‑un motiv oarecare, fructele care cresc în țările nordice sunt ușor accesibile, carnea le e acoperită numai de o pieliță subțire care cedează lesne, și asta e valabil atât pentru pere și mere, cât și pentru prune, nu trebuie decât să muști din ele și să le înfuleci, în timp ce fructele care cresc mai la sud, portocalele, de pildă, mandarinele, bananele, rodiile, mango sau fructul‑pasiunii, sunt adesea acoperite cu o coajă groasă, necomestibilă. În mod normal, în acord cu restul preferințelor mele în viață, le prefer pe ultimele, pe de o parte pentru că sunt pătruns de ideea că plăcerea trebuie să fie meritată printr‑un efort depus anterior, pe de alta, pentru că întotdeauna am fost atras de ceea ce e ascuns și secret. Să muști o bucățică de coajă din creștetul unei portocale, ca să‑ți poți strecura apoi degetul mare între ea și carnea fructului, să simți gustul amărui împroșcându‑ți preț de o secundă interiorul gurii și apoi să desprinzi coaja bucată cu bucată - uneori, când e subțire, în fragmente mărunte, alteori, dacă e groasă și doar superficial lipită de fruct, dintr‑o singură fâșie lungă - are și o latură ritualică. E aproape ca și când te‑ai afla mai întâi în colonada templului, apoi te‑ai muta treptat către încăperea cea mai intimă, dar, odată ajuns aici, dinții străpung membrana fină, lucioasă, și zeama fructului îți curge în gură umplând‑o de dulceață. Atât efortul pe care‑l faci, cât și natura secretă a fructului, inaccesibilitatea lui, cresc valoarea plăcerii resimțite. Mărul e o excepție. Nu trebuie decât să ridici mâna, să‑l apuci și să‑ți înfigi dinții în el. Nici un efort, nici un secret, doar accesul direct la plăcere, eliberarea aproape explozivă în gură a gustului intens, proaspăt, astringent și totuși mereu dulce, care uneori îți ciupește nervii și poate chiar îți contractă mușchii faciali, ca și cum distanța dintre om și fruct e reglată exact ca acest șoc în miniatură să nu dispară niciodată cu totul, oricâte mere ai fi mâncat în viață.

Pe când eram destul de mic, am început să mănânc tot mărul. Nu doar carnea fructului, ci și cotorul cu toate semințele, chiar și coada. Nu pentru că avea gust bun, nu cred, și nici pentru că aș fi avut ideea că nu trebuie să irosesc nimic, ci pentru că a mânca și cotorul, și coada reprezenta o piedică în calea plăcerii. Era un fel de efort, chiar dacă în ordine inversă: mai întâi plăcerea, apoi munca. Mi se pare și azi de neconceput să arunc un cotor de măr, și, când îi văd pe copiii mei făcând asta - uneori aruncă până și mere doar pe jumătate mâncate -, sunt copleșit de indignare, dar nu spun nimic, pentru că vreau ca ei să savureze viața și să aibă sentimentul abundenței vieții, să simtă că e ușor să trăiești. Și de asta mi‑am schimbat atitudinea față de mere - nu printr‑un act de voință, ci ca urmare a faptului că am văzut și am înțeles mai multe, mi se pare, și știu acum că nu e vorba niciodată despre lumea în sine, ci doar despre modul în care ne raportăm noi la ea. Secretelor li se opune deschiderea, muncii i se opune libertatea. Duminica trecută ne‑am dus la plajă cam la zece kilometri de aici, era o zi din acelea de toamnă timpurie pătrunse încă de vară, saturate aproape complet de căldura și liniștea verii, și totuși turiștii plecaseră deja de mult, plaja era pustie. Am luat copiii la o plimbare prin pădurea care coboară până la marginea nisipului și care cuprinde în cea mai mare parte arbori foioși, punctată doar arareori de câte un pin cu trunchiul roșcat. Aerul era cald și liniștit, soarele atârna greu de lumină pe cerul bleumarin palid. Am urmat o cărare printre copaci, și acolo, în mijlocul pădurii, am dat de un măr doldora de fructe. Copiii au fost la fel de uluiți ca și mine, căci te aștepți ca merii să crească în curți și livezi, nu sălbatici, în pădure. "Putem să mâncăm din ele?" m‑au întrebat. Am spus că da, firește, luați câte vreți. Acolo, într‑o străfulgerare de o clipă, plină de bucurie și de amărăciune în același timp, am înțeles ce este libertatea.

Citiți continuarea acestui fragment aici.