Intermezzo

Sally Rooney (n. 20 februarie 1991, Castlebar) este scriitoare irlandeză și locuiește la Dublin. Opera sa de debut, Conversations with Friends (Conversații cu prieteni), a fost publicată în 2017. Al doilea roman al ei, Normal People (Oameni normali), a apărut în 2018 și a fost multiplu nominalizat și premiat (Irish Novel of the Year, 2018, Costa Book Award, 2019). Ambele romane, publicate și în limba română la Curtea Veche Publishing în 2019, au fost transformate în seriale TV. În 2021 publică romanul Beautiful World, Where Are You (Lume frumoasă, unde ești, Curtea Veche Publishing, 2023), care va primi Irish Book Awards, Dalkey Literary Award.

Sally Rooney a crescut în casa din Castlebar a părinților ei. Are un frate mai mare și o soră mai mică. Mama ei a condus un centru cultural, iar tatăl ei a lucrat la compania de comunicații de stat Telecom Éireann, până la privatizarea acesteia. În 2009, Rooney a început să studieze limba engleză la Trinity College, Dublin. După ce a luat diploma de licență, a început un master în științe politice, pe care l-a abandonat în favoarea unuia de literatură americană pe care l-a absolvit în 2013. În prezent, este considerată una dintre cele mai remarcabile scriitoare ale generației millenials.
Intermezzo e cel mai recent roman al autoarei Sally Rooney și cea mai bună carte a anului 2024 conform The New York Times, proaspăt apărut la Curtea Veche Publishing în colecția Byblos.

O poveste extraordinar de emoționantă despre durere, familie și diferitele forme ale iubirii.

Sunt frați, însă au puține lucruri în comun. Peter Koubek este un avocat din Dublin în vârstă de treizeci și doi de ani - competent, curajos și de succes. Pe de altă parte, la douăzeci și doi de ani, campion la șah și proaspăt ieșit de pe băncile facultății, sfiosul Ivan abia își începe viața.
În urma morții tatălui lor, constată că, deși uniți de suferință, trăiesc în lumi răsturnate: în vreme ce Peter face față înghițind pumni de pastile și pierzându-se în legături tulburi, pentru Ivan se înfiripă, nesperat, o relație amoroasă. Între ei, ca niște ancore pe timp de furtună, Sylvia, Naomi și Margaret își păstrează gândirea limpede. Doliul deschide, pentru cei doi frați, un spațiu nou în care să se distanțeze și să se reapropie, o perioadă cu dorințe, disperare și posibilități noi.

"Probabil cel mai bun roman de până acum al lui Sally Rooney." (Booklist)

"Cu toată suferința și regretele lor, cu toate neînțelegerile și greșelile, pe măsură ce personajele încearcă să înțeleagă ce simt, nu pierdem niciodată din vedere capacitatea lor de a iubi. Dacă opera lui Rooney are o credință călăuzitoare, aceasta e că nimeni nu e niciodată cu adevărat singur." (The Telegraph)

"Sally Rooney a reușit o îmbinare minunată a lucrurilor la care se pricepe cel mai bine - personaje redate cu sensibilitate, cu intimitățile lor, cu gândurile privind probleme sociale și filozofice. Personajele ei sunt reale, ca din carne și oase. Statutul ei de mare maestră rămâne intact." (Kirkus Reviews)

"Intermezzo e perfectă - o poveste cu adevărat minunată, tandră și amuzantă." (The Guardian)

"Sally Rooney revine cu o poveste îndrăzneț experimentală și devastatoare emoțional despre înstrăinare. Pare scrierea cel mai bine șlefuită de până acum, în special pentru că a canalizat aici stilurile moderniste ale lui James Joyce și Virginia Woolf. Chiar și cei care sunt sceptici în privința lui Sally Rooney sunt tentați să se lase purtați de curentul afectiv puternic al acestui roman." (Publishers Weekly)

"Intermezzo reafirmă talentul lui Rooney de a surprinde entuziasmul și disperarea romantismului în floare și de a portretiza un microcosmos al existenței umane cu precizie și perspicacitate." (The Globe and Mail)

Ceva important s-a schimbat aici. Rooney și-a propus să cerceteze ceva mai profund și mai durabil, mai universal uman: doliul. Modul în care oferă o împăcare echilibrată, chiar dacă pare fragilă, este o dovadă a talentului său de romancieră. (The Atlantic)


El își privește mâinile. Are unghiile roase, observă ea. Păi, vreau să spun, comparativ cu alții, zice el. Tot examinându-și mâinile, încruntat, adaugă: Nu e nevoie să vorbim despre șah, apropo. Știu că nu joci.
Nu, dar întotdeauna e interesant să asculți oamenii vorbind despre lucruri care-i pasionează.
El o privește din nou. Serios? spune.
Nesigură, zâmbind, ea îi răspunde: Nu crezi?
Nu știu, spune el. Dacă e să fiu sincer, nu m-am gândit niciodată la asta. Dar o să mă gândesc, acum că mi-ai atras atenția.
Bănuiesc că depinde ce înțelegi prin "pasionat". Mi se pare că unii oameni sunt foarte plictisitori când vorbesc, dar poate se întâmplă asta pentru că, de fapt, nu sunt suficient de pasionați. Îi zâmbește din nou lui Margaret. Nu știu nici măcar dacă eu sunt chiar așa de pasionat de șah, adaugă, dar bănuiesc că toată lumea crede că sunt.
Dar ce anume te pasionează? întreabă ea.

El roșește. Chiar și în lumina slabă, ea îl vede roșind, iar el rostește ceva ce sună ca un: Hm. Speriată, ea spune prea tare și cu veselie forțată: Nu contează, nu-i nevoie să-mi zici. Apoi regretă că a spus și asta. Ceilalți bărbați se întorc în sfârșit de la bar. Ollie se apleacă și îi dă lui Margaret un pahar rece și umed, spunând: O limonadă pentru doamna. Se așază toți în jurul mesei, bând și vorbind, dar Ivan nu vorbește, ci doar îi privește profilul, în timp ce ea evită să se uite la el. Poate că o privește pentru că nu știe ce altceva să facă, își zice ea, pentru că se simte stânjenit sau stingher. Poate că vrea să-i atragă privirea pentru că are ceva anume să-i spună și, evitându-i privirea, nu face decât să prelungească intervalul în care el simte nevoia să continue să se uite la ea. O altă idee îi pătrunde cu forță în minte, poate că se uită la ea din motive sexuale. Margaret nu poate să-și excludă cu totul din viață asemenea gânduri, oricât de mult ar vrea să facă asta, în anumite circumstanțe. În minte i se strecoară idei rușinoase, triste, chiar obscene și imorale. În cea mai mare parte a timpului, poate să trăiască interacționând plăcut cu oamenii din jur, plăcut și superficial, fără să se gândească sau să vrea să se gândească la personalitățile sexuale profunde și atât de atent ascunse ale celorlalți. Dar nu e mereu posibil să nu fii conștient de ceilalți, de aspectele mascate ale vieții lor. Tânărul acesta cu aparat dentar, care își petrece weekendurile vizitând centre culturale ca să joace șah în fața spectatorilor, cărând cu el o valiză neagră ieftină pe care o lasă în colțurile sălilor, tânărul acesta are totodată gânduri și sentimente sexuale, aproape sigur, aproape toată lumea are, mai ales la vârsta de douăzeci și doi de ani. Încă o privește, chiar și acum. De ce a folosit ea cuvântul "pasionat" când discutau? Și de ce l-a repetat el de atâtea ori, de trei sau chiar de patru ori? Este sau nu este cuvântul "pasionat" un termen practic obscen? Nu, nu este. Dar e ca un plasture aplicat peste un termen care e de fapt obscen? Poate, da. Un cuvânt cu sânge curgându-i prin vene, un cuvânt roșu. În conversațiile relaxate e mai bine să folosești cuvinte gri sau bej. De unde a apărut, deci, acest cuvânt, "pasionat"? Știe de unde. Din sentimentul ferm reprimat, dar prezent încă de la început, că, atunci când el o privește, când îi vorbește, se adresează nu doar părților superficiale, ci și părților profund ascunse ale personalității ei - fără să vrea, fără să știe cum să nu facă asta. Când o privește, ochii lui comunică: Știu că ești o persoană cu dorințe, la fel și eu, chiar dacă sunt incapabil să fac ceva în privința asta. S-a bucurat ea inconștient sau semiconștient de micul lor joc de roluri? Nerăbdarea lui față de ceilalți bărbați, reprimată, dar perceptibilă, atenția lui față de ea, privirile lui liniștite și iscoditoare, îmbujorarea care i-a apărut acum în obraji. Lângă ei, ceilalți vorbesc despre un jucător de șah celebru, din secolul al XIX-lea. Știi, era irlandez, spune Ollie. Tatăl lui era irlandez. Murphy. Ceilalți nu sunt de acord cu asta. Ivan bea din halbă și se uită la Margaret, ea încă îi simte apăsarea privirii pe un obraz, în timp ce se preface în continuare că ascultă discuția, se preface că zâmbește. În cele din urmă, se întoarce și-i întâlnește privirea. Se uită unul la celălalt fără să-și vorbească. Aparținând, fără urmă de îndoială, aceleiași tabere, separați de restul. Iar el își lasă halba pe masă. Dregându-și vocea, le spune celorlalți: Hei, vă mulțumesc. Ne vedem mâine-dimineață. Toți vor să-l felicite din nou și să-l bată pe spate, iar Margaret are oricum nevoie de puțin timp să-și îmbrace pardesiul și să-și ia eșarfa lăsată pe spătarul scaunului.

Ies din bar împreună și merg pe strada întunecată, cu ploaia căzând în jurul lor. O vreme nu-și vorbesc, nici măcar nu se privesc, ci doar merg unul lângă celălalt, iar acest lucru e simplu și bun. Margaret îl întreabă pe Ivan unde e cazat, iar el își scoate telefonul și-i arată adresa, în satul de vacanță, lângă lac. În parcare, ea descuie mașina și intră împreună, închizând portierele, și toate gesturile și acțiunile ei sunt pur și simplu lucrurile necesare pe care le face după ce urcă în mașină: bagă cheia în contact, pornește farurile, își pune centura de siguranță. Sunt acțiuni care se îndeplinesc mai mult sau mai puțin singure, ritualic, iar ea n-are nicio decizie de luat, nimic de făcut în afară de a simți și de-a se observa verificând oglinda retrovizoare, dând cu spatele ca să iasă din locul de parcare. Cu mâinile în poală, Ivan stă fără să spună un cuvânt. Afară, parcarea lucește în lumina portocalie și scheletică a felinarelor stradale, iar pavajul e împestrițat, scânteietor. Ea pornește ștergătoarele, care alunecă ritmic pe parbriz, cu zgomot. Se întâmplă tot timpul să ducă pe cineva la cazare, ca acum, sau la gară, și stau împreună exact așa, vorbind despre una sau alta. E doar muncă. Și dacă Ivan nu vrea să vorbească, dacă vrea să stea acolo privindu-și mâinile, apoi uitându-se la ea și apoi iar la mâini, e în regulă - are doar douăzeci și doi de ani și e foarte talentat la un anumit tip de joc de societate și, la urma urmei, nu există nicio etichetă oficială în privința acestei situații. Nimeni nu te învață cum să te porți în asemenea circumstanțe, când te afli în mașina unei femei mai în vârstă, după un eveniment public probabil epuizant, și ești condus la cazare cu mica ta valiză neagră. Dacă el vrea să stea acolo în tăcere, privindu-și unghiile roase, e în regulă, nu e nicio problemă. Și ea, desigur, stă în tăcere și nu are nimic de spus. Ies de pe drumul principal și coboară pe aleea care duce la cabanele de vacanță, pietrișul scârțâind zgomotos sub cauciucurile mașinii lui Margaret. N-a greșit cu nimic, n-a făcut nimic, de fapt, dincolo de ce e necesar ca să-l conducă pe Ivan de la bar în satul de vacanță. Dacă a făcut o minusculă greșeală în discuția lor de mai devreme, dacă a folosit un cuvințel sau o frază ciudată, întrebându-l ce anume îl pasionează, e scuzabil, ba chiar, într-un anume sens, poate fi negat, pentru că poate fi interpretabil. Oprește în fața uneia dintre clădiri, un bungalow cu vopseaua albă scorojită și ferestre întunecate.
Cred că ăsta e locul, spune ea.

E prima dată când a vorbit careva dintre ei de când au urcat în mașină, iar în mediul închis vocea ei pare comprimată. Ivan se uită pe geam spre bungalow.
Mulțumesc, spune el.

Ea îi răspunde că e în regulă. El încuviințează din cap și se uită din nou la ea.
Ai vrea să intri? o întreabă.

Continuă s-o privească neîncrezător, ca și cum ar vrea să-și ceară scuze că a întrebat așa ceva, și așteaptă să-i răspundă. În privirea lui, în tonul vocii e ceva atât de vulnerabil. Ce poate să spună ea ca să-i explice? Despre slujba ei, despre cât de mult mai în vârstă e, despre cum arată viața ei. Dar orice i-ar spune, o să pară că minte. Când e respins, nimeni nu crede că este din motive care nu-l privesc. Și aproape niciodată nu e din motive care nu-l privesc, căci atracția reciprocă - atracția care chiar are sens din perspectivă evoluționistă - e pur și simplu cel mai puternic motiv să faci orice, trecând peste toate principiile opuse și făcându-le să dispară în neant. Ea își lasă privirea să coboare numai o fracțiune de secundă, către mâinile lui, care i se odihnesc în poală: mâini fine, sensibile, a observat asta mai devreme, când juca șah.
Bine, spune ea.

În cabană e răcoare și umezeală, și toate camerele sunt întunecate. Ivan își aduce valiza, iar Margaret găsește un întrerupător pe hol. Deasupra se aprinde un bec simplu, fără abajur, și observă că în colțul de lângă ușă tapetul e mucegăit. Pe un ton prietenos, ea spune: Nu e chiar ce-aș numi luxos. Apropo, clubul de șah ți-a rezervat cazarea asta, nu noi. El zâmbește auzind asta, arătându-și din nou aparatul dentar. Am văzut și mai rău, spune. Uneori, a trebuit să dorm pe podeaua cuiva. Ea își pune pardesiul și eșarfa în cuier, iar el lasă jos valiza. Înaintează împreună pe hol, până într-o cameră de zi cu chicinetă. Aprinde el lumina de data asta. În living există o canapea roșie din pânză, o masă mică și o ușă glisantă din sticlă, care dă în grădina din spate. Margaret se duce să se uite în bucătărie, cu Ivan pe urmele ei. Pe un raft de deasupra cuptorului cu microunde se află o cutie cu ceai și una cu cafea instant, iar cineva a pus chiar și lapte și unt în frigider.

Mă întreb dacă Ollie a venit aici să aprovizioneze personal bucătăria, spune ea. Mi se pare că i-ai picat cu tronc.

Ivan râde auzind asta, părând măgulit. Mi-am dat seama că s-a bucurat de cum a mers partida, spune el. Ceea ce e cam trist, pentru că a făcut o mulțime de greșeli.
Nu ești profesionist, nu? întreabă ea. Vreau să zic, nu joci șah full-time.

Îi răspunde că nu, dar că e plătit pentru jocuri demonstrative și ca antrenor. Își drege vocea, apoi nu mai spune nimic. Ea își amintește de perioada când era agitată în preajma bărbaților, în tinerețe - cu toate că, desigur, pentru femei e altfel. E imposibil să-și imagineze o fată de douăzeci și doi de ani purtându-se ca Ivan în seara asta, cum se poartă el chiar și acum. Nu că ar părea mai puternic sau mai dominant decât o fată, nicidecum: ci, mai degrabă, pare că și-a asumat responsabilitatea exclusivă pentru ceva ce îi pare o sarcină extrem de dificilă - sarcina, dacă nu cumva se înșală ea, e să o seducă pe femeia mai în vârstă pe care abia ce-a cunoscut-o -, sarcină pe care nu știe cum s-o ducă la bun sfârșit, iar asta îl face să pară frustrat, frustrat și vinovat. O tânără nu ar avea astfel de sentimente. Ar avea sentimente diferite, la fel de neplăcute, dar diferite. În același timp, nu-și joacă și Margaret însăși propriul rol în aceste sentimente, în această dramă? Nu e, până la urmă, o dramă cu doi actori principali? Ea nu se oferă, observă Margaret, să accepte vreo responsabilitate împărtășită pentru a duce la bun sfârșit sarcina asumată de Ivan. I-a arătat, intrând în cabană, că poate ar fi dispusă să fie sedusă; dar nu-l ajută pe drumul spre succes. Să-l ajute, totuși, ar fi evident o lovitură pentru demnitatea ei, mult mai puternică decât e situația actuală pentru demnitatea lui. Margaret îl întreabă dacă e la facultate, iar el îi răspunde că tocmai și-a dat licența în fizică teoretică. Se lasă iar tăcerea. Clădirea e rece, spatele ei e rece, lipit de ușa frigiderului.
Scuze că sunt așa stângaci, spune el.
Nu mi se pare că ești, serios.
Mă rog, sunt clar mult mai stângaci decât tine, răspunde el.
Știi, când vorbești tu, tot ce spui sună atât de normal și cursiv. Mie nu-mi ies niciodată cuvintele așa cursiv. Ești genul de persoană care poate să se ducă pur și simplu la cineva și să înceapă o discuție. E foarte... Se întrerupe, apoi continuă, după o pauză: Voiam să zic că e foarte atrăgător, dar poate că n-ar trebui să spun asta.

Ea-și întoarce privirea, acum straniu de rușinată. Ah, spune ea. Păi, nu știu.

El își privește iar mâinile, cercetându-și micile cioturi rozalii ale unghiilor. Îmi pare rău, spune. Doar pentru că te porți drăguț cu mine, evident, asta nu înseamnă că... știi tu. Mi-a trecut prin cap, sau mă rog, dar e o prostie. Gen, da, Ivan, sunt sigur că ei i s-a părut supermișto și sexy când i-ai bătut pe toți babalâcii ăia la șah.

Ea simte o senzație ciudată, de ușor amuzament, ascultându-l: ca și cum, trăgând concluzia că negocierile au eșuat, el vrea doar să-i arate cât de bine poate să înfrunte înfrângerea. Nu numai babalâci, spune ea. Ai învins și o fetiță de zece ani.

El râde ușor. Da, nu s-a descurcat rău pentru o puștoaică de zece ani, spune. Cu toate că a făcut și o gafă serioasă. Chiar a trebuit să mă duc dup-aia să vorbesc cu ea. A făcut trei sau patru mișcări inteligente și apoi o greșeală oribilă.
Bănuiesc că tu faci doar mișcări bune, spune ea.
Nu fac greșeli oribile, răspunde el.
Eu da.

Privind-o, el începe să surâdă din nou: revizuindu-și presupusul eșec, își spune ea. În lumina slabă care vine dinspre tavan, îi vede sârma aparatului dentar, umedă și strălucitoare. Interesant, spune el. Asta îmi sună foarte interesant.