O eroare umană (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Nu face altceva decât să-i urmărească fiecare mișcare cu ochi sclipitori. Oare această precauție încăpățânată este ceva înnăscut, sau ceva ce se învață de-a lungul vieții? În orice caz, precauția te duce înspre o viață singuratică și grea. Gândurile ei o iau din nou pe panta compătimirii de sine și, cufundată dintr-odată în propriul marasm, face un pas înapoi.

Pisoiul întinde nasul și pare să devină interesat de mâncare.
- Mă scuzați! o strigă cineva din spate.

E o fetiță. Ba nu, e mult prea bine făcută pentru a putea fi numită astfel. O privește atent pe copilă, încercând să ghicească dacă e încă la școală sau în primii ani de liceu.
- N-o să poată înghiți dacă îi dați bucata întreagă. Pisicile au gura mică. I-ați dat piept de pui, nu? Adineauri a mâncat deja bobițe.
- Îl cunoști pe pisoiul ăsta?

De-abia după ce se ridică în picioare, observă că statura fetiței e mai mică decât i s-a părut la început. Copila cară un ghiozdan mare pe care îl mută de pe un umăr pe altul săltând ușor din întregul corp.
- Da, bineînțeles că-l cunosc! Auziți, dar ăla nu e piept de pui normal, pentru oameni? Nu e bine să le dați pisicilor piept de pui pentru oameni. E foarte sărat și nu-i face bine la rinichi.
- A, da? întreabă ea, uitându-se în jos la pieptul de pui palid întins pe asfalt.

Pieptul de pui, care ar fi arătat apetisant dacă ar fi fost pus pe o farfurie, aduce mai degrabă cu un corp străin. Femeia ezită, incapabilă să decidă dacă ar trebui să ridice bucata de carne sau s-o lase jos. Copila se apleacă brusc și se uită sub camion. Ghiozdanul i se înclină înainte, iar obiectele se rostogolesc zgomotos în interior.
- A, pieptul ăsta de pui e bun pentru pisici. Nu e din ăla cu condimente. Și eu mănânc din când în când. Nu-mi place deloc, e oribil la gust.

În poziție ghemuită, copila începe să cotrobăie prin rucsac cu mișcări smucite, ca din topor. Are mișcări naturale, semn că nu-i pasă de ce cred persoanele din jur. Gesturile ei o fac oarecum pe femeie să renunțe la încordarea resimțită în mod normal pe stradă.
- Dați-i asta data viitoare când îl vedeți. Îi place mult.
- Ce-i asta?
- Churu. E o recompensă pentru pisici. Aveți grijă să nu dați pe dumneavoastră, că pute groaznic.

O berlină neagră trece pe alee și claxonează. Femeia și copila se lipesc de dubă pentru a lăsa mașina să treacă. Fetița, cu fața lucioasă și îmbrobonată de sudoare, emană miros de transpirație acră, asemenea cuiva care a muncit cât e ziua de lungă. Privirea femeii se oprește prudent pe șosetele sport ale copilei, pe bandajul înfășurat în jurul încheieturii și pe părul ei prins în coadă de cal.
- Rupeți un pic în colț și stoarceți pachetul puțin câte puțin. Cel mai bine e să-i dați direct pe asfalt, că pisoiul ăsta oricum nu se apropie de oameni.

Ea primește pliculețul de Churu de la copilă. Până astăzi, nu a mai conversat cu nimeni din cartier atât de mult. Nu e ca și cum n-ar cunoaște pe nimeni, dar pare că s-a scurs atât de mult timp de când până și puținii oameni care o știu au uitat cum să vorbească cu ea! Acum toată lumea judecă și își dă cu părerea. Cu toții se arată sfătoși și-și dau aere de înțelepciune. Se pare că le place s-o țină captivă în acel incident din trecut.
- Deci pisicilor le plac astfel de recompense! N-am știut. Cât costă un pliculeț?
- Nu-i nevoie să-mi dați banii pe el. De fapt, și eu l-am primit de la o altă tanti. Să-l îmbiați neapărat data viitoare când îl vedeți! îi răspunde copila calm în timp ce ea se caută în buzunare.

Deodată copila arată cu degetul sub camion. Pisoiul, ieșit pe nesimțite de dedesubt, linge laptele din paharul de hârtie, ținându-și cu stângăcie în aer o lăbuță din față. Deși nu se sprijină decât pe trei picioare, corpul i se află într-un echilibru perfect. Femeia și copila privesc în tăcere.
- Vedeți, acolo, lăbuța din față? Arată deja mult mai bine. Nici nu știți cât de umflată era până mai acum câteva săptămâni! Nici nu putea să meargă cum trebuie.

Motanul devine conștient de prezența lor și se ascunde din nou sub mașină. Femeia nu știe de ce fetița îi spune toate aceste lucruri și nici nu înțelege de ce stă de vorbă cu un copil pe care-l vede pentru prima dată. Cu toate acestea, nu pleacă.
- Dar acea tanti care-i dă de mâncare mi-a zis că ce era mai grav a trecut. Și a mai spus că pisicile sunt mai puternice decât credem noi, că așa înving toate greutățile. Cică pisicile care trăiesc pe stradă sunt foarte diferite de ce știe lumea. Sunt foarte deștepte și curajoase.

Îi place ce aude. Se uită din nou către dubă și vede cum pisoiul scoate din nou capul de dedesubt. Pare diferit față de adineauri. Femeia îi mai pune copilei câteva întrebări despre pisoi: la ce oră iese pe stradă, unde mănâncă de obicei, ce vârstă are, când s-a rănit la lăbuță și alte asemenea. Fetița răspunde cât de bine poate. De îndată ce-i sună telefonul, se pregătește de plecare și salută.
- Trebuie să mă întorc acasă.
- Și numele...
- Sunmu. Eu i-am pus numele ăsta, răspunde copila, după care se întoarce cu spatele.

De fapt, ea ar fi vrut să știe și numele fetiței, nu numai pe cel al pisoiului, dar nu zice nimic, doar dă din cap. Iar când fetița s-a depărtat deja destul de mult, îi strigă cu voce tare, ca și cum tocmai și-ar fi adus aminte:
- Știi cumva cum s-a rănit?
- Când zic că sunt clasa a treia, oamenilor nu le vine să creadă. Dar e adevărat! răspunde fetița, fără nicio legătură cu întrebarea.

Pare să nu fi înțeles bine din cauza zgomotului străzii. Din spate se vede cum copila traversează drumul plin de mașini și dispare.


Dragă Joohyeon,

Ți‑am dat telefon de câteva ori, dar se pare că ești ocupată. Ești bine? Eu sunt așa și așa. Cel puțin mă străduiesc să mă țin tare și știu că măcar intenția contează. Măcar ăsta e un lucru bun, nu? Cred că ai bănuit și tu că eram destul de irascibilă dată trecută când ne‑am întâlnit. Lucrurile stăteau în așa fel încât nu eram în toate apele. Îmi aduc aminte că mi‑ai spus că totul va trece în curând, că trebuie să rezist, că nu e nevoie să înrăutățesc situația și mai mult.

M‑au deranjat acele cuvinte, chiar dacă știam că ar trebui să mă facă să mă simt mai bine. Mi se părea că sună ca un avertisment că și mai multe lucruri vor merge prost pe viitor. Eram speriată. Mi‑era teamă să mă arăt sub o formă atât de vulnerabilă, așa că am țipat și am făcut ca toți dracii în fața tuturor celor pe care i‑am întâlnit la acea vreme. M‑am comportat în așa hal chiar și față de oamenii cei mai dragi mie.

Și totuși nu ar fi trebuit să încep deloc discuția respectivă. Nu știu cum de am putut să scot pe gură acele cuvinte. Mi‑aduc aminte că te‑am întrebat dacă‑ți place să mă vezi atât de nefericită. Te‑am luat peste picior și te‑am întrebat cum te simți să mă vezi în așa hal, iar apoi ți‑am scos ochii cu toate dățile în care tu ai fost cea care avea probleme. Da, "a scoate ochii" e o expresie potrivită în acest context. Nu știu nici până în ziua de azi cum de‑am putut să mă port atât de urât.

Tu te‑ai uitat la mine calmă în timp ce mă isterizam și la un moment dat ai spus că ți‑a ajuns și că vrei să pleci. Mă întreb ce ți‑a trecut prin cap în acel moment. Poate că relația noastră chiar s‑a încheiat atunci. Abia după ce‑ai plecat și am auzit ușa de la intrare trântindu‑se, am tăcut. De fapt, nu am mai putut să zic nimic altceva din cauză că am izbucnit în plâns. Țin minte că am plâns îndelung, gândindu‑mă la ce‑am pierdut, la ce urmează să pierd și regretând nespus faptul că am decăzut într‑atât de mult.

La acea vreme, nu m‑am gândit că tu vei fi una dintre cele mai importante persoane pe care le‑aș putea pierde. Da, chiar nu mă puteam gândi la așa ceva la momentul respectiv.

Se oprește din scris și recitește scrisoarea. Citește până când ajunge să-și dea seama de una singură că ceea ce a scris nu este nimic altceva decât o nesfârșită autoamăgire. Citește scrisoarea încă o dată, și încă o dată, și încă o dată.

Vrea oare s-o facă pe Joohyeon să se răzgândească? Sau să-și ceară scuze? Nu, știe bine că ceea ce-și dorește să spună nu e asta. Ea nu vrea decât să se dezvinovățească. Vrea să pledeze pentru faptul că nu a avut ce altceva să facă. Așadar, și această scrisoare reprezintă un nou eșec.

Seara târziu, după ce aruncă scrisoarea la gunoi și se îndreaptă spre casă, trece pe lângă duba unde Sunmu are obiceiul să-și facă veacul. După ce i-a dat pisicii pachețelul de Churu primit de la copilă, a mai cumpărat câteva de același fel. Acum are în buzunar trei feluri de Churu, fiecare cu ingrediente și gusturi diferite.

Până în prezent, nu a fost niciodată interesată de animale.

A lucrat pentru mult timp într-un centru de consiliere, unde și-a dovedit competența. Cât timp a fost consilieră, singurele ființe cu care a avut de-a face au fost oamenii. A crezut tot timpul că poate controla în mod liber emoțiile pe care le simt ceilalți și stările de spirit care îi influențează. Această credință i-a permis să le ofere sfaturi pline de încredere, în momentele în care ei erau copleșiți de cele mai variate pasiuni și umori. În viața ei nu era loc pentru animale sau plante, de fapt, pentru nimic altceva decât pentru oameni.

Ducea o viață plină de preocupări omenești, o viață cu totul umană. Dar oare e corect să numească viața pe care a avut-o umană?

Se uită de jur împrejur cufundată în propriile-i gânduri, din ce în ce mai învălmășite. După ceva timp găsește pisoiul. Sunmu nu e sub vreo mașină parcată ilegal, ci pe un zid de unde poate cuprinde cu privirea toate mașinile de dedesubt.

Are fața de mărimea unui pumn, un nas roz drăguț, urechi mai degrabă mari și țuguiate și gheare ascuțite, ascunse în lăbuțe mici.

Dar asta nu-i tot. Ea continuă să afle din ce în ce mai multe lucruri despre Sunmu.

Scoate din buzunar un pachețel de Churu și se apropie cu precauție. Sunmu se uită de jur împrejur, deliberând parcă dacă să fugă sau să stea pe loc. Faptul că se gândește ce decizie să ia nu poate fi decât un semn bun. Pisoiul rămâne nemișcat chiar și când ea se apropie destul de mult.
- Vrei o gustărică? Ia uite ce am aici! E ce-ți place, nu?

Femeia rupe capătul pliculețului de Churu și stoarce conținutul pe asfalt, stând pe vine cu brațele întinse cât de mult posibil spre pisică. Poziția i se pare haioasă. Din spatele lui Sunmu apare o siluetă aproape rotundă. E o altă pisică. E o negruță, are blana tuciurie. Femeia mai scoate un pliculeț de Churu din buzunar. Negruța se apropie fără niciun fel de șovăială, hăpăie gustarea, ridică capul către ea și miaună.
- Mai vrei?

Negruța nu are niciun fel de reținere. În comparație cu Sunmu, pare blândă, chiar naivă. Oare blândețea și naivitatea le sunt de ajutor acestor ființe mici nevoite să trăiască pe stradă sau, din contră, reprezintă un dezavantaj? Oare cele două pisici sunt prietene, familie sau nu au niciun fel de relație una cu cealaltă?

Parcă pentru a-și alunga gândurile inutile, femeia mai scoate un pachețel. Negruța îl mănâncă și pe acesta cât ai zice pește. Sunmu observă în liniște întreaga scenă de la distanță, ca și cum ar fi gata s-o pedepsească într-un fel pe femeie la cea mai mică mișcare suspectă. Are o privire care dă de înțeles că nu tolerează nici cea mai mică greșeală.

Negruța se apropie de femeie, scoțându-și limba mică și roz. Este atât de aproape, încât aceasta ar putea-o mângâia pe cap dacă și-ar întinde mâna. La un moment dat, Sunmu sare în față și-i blochează calea Negruței, într-un gest evident de descurajare. Sau poate că femeia doar își imaginează totul. Sunmu miaună de câteva ori de parcă ar certa-o pe Negruța, după care dispare dintr-un singur salt în spatele zidului. Negruța mai ridică privirea o ultimă dată înspre femeie, apoi îl urmează pe Sunmu.

În loc să se întoarcă direct acasă, femeia mai merge o vreme de-a lungul zidului.

Locuiește în acest cartier de trei ani.
- Peste câțiva ani, și aici se va construi un cartier rezidențial de toată frumusețea. Acum nu sunt decât case vechi, dar alături au fost renovate multe clădiri în ultimul timp. Așteptați un pic și veți vedea că și aici se va întâmpla la fel.

Așa i-a spus agentul imobiliar pe care l-a întâlnit în urmă cu trei ani, când a venit pentru prima oară să-și caute o casă în zonă. Era un bărbat de vârstă mijlocie, care nu lăsa deloc o impresie proastă. În comparație cu exteriorul degradat al clădirii, interiorul agenției imobiliare era îngrijit și ordonat. Toate frunzele florilor din ghivece străluceau de sănătate. Bărbatul vorbea cu voce calmă cu o femeie care părea să-i fie soție. Amândoi arătau relaxați, păstrând la un moment dat tăcerea, parcă pentru a-i da femeii timp să ia o decizie. Ea își amintește totul. Mai mult, nici acum nu a aruncat cartea de vizită pe care stătea scris Agenția Imobiliară Blue Real Estate. Și ăsta nu e singurul lucru pe care nu l-a putut arunca.

La acea vreme, Taeju îi era alături. Pe atunci era considerat un bărbat cu multe lipsuri în comparație cu ea, dar acum îl vede ca pe bărbatul pe care nu-l va mai putea recupera niciodată, dacă nu cumva soțul perfect. S-au uitat împreună la casele din cartier și, într-un final, s-au decis s-o cumpere pe asta. Casa fără etaj era veche, dar robustă, și avea o structură simplă care dădea impresia că lucrările de renovare vor fi destul de ușor de făcut. Dar ceea ce le-a plăcut cel mai mult a fost curtea mare.

Ei doi plănuiau să construiască o casă nouă pe teren și să transforme curtea abandonată într-o grădină decentă. Aveau de gând să dărâme zidul, să planteze gazon, să construiască un garaj într-o parte, să instaleze niște corpuri de iluminat elegante și să construiască singuri un gard de lemn jos și o terasă pe acoperiș. Când era vorba de casă, nu lăsau la voia întâmplării niciun lucru.

Ei doi aveau încredere în forțele proprii, erau siguri că pot schimba înfățișarea acestei case dărăpănate și a curții ei neîngrijite. Au crezut că au capacitatea și puterea s-o facă. Și atunci de ce casa arată și acum la fel ca atunci când au cumpărat-o? Să fie oare pentru că ea a tot amânat construcția sub pretextul că ar fi ocupată? Sau din cauza convingerii ei că ar putea începe lucrările oricând ar fi dorit? Să fi fost de vină tragedia care a luat-o pe nepregătite? Și oare tragedia chiar a lovit pe nepusă masă?

La orice ar fi crezut că poate renunța, însă nu la viitorul alături de Taeju. Dar oare era loc pentru Taeju în viitorul pe care și-l închipuia ea? Nu cumva devenise Taeju ceva atât de firesc și de familiar, încât existența lui fusese complet dată uitării? Poate că ea s-a gândit încă de la bun început la el doar ca la un beneficiar al viitorului prosper pe care îl planifica de una singură.

Își întrerupe firul gândurilor, ia stiloul în mână și se apucă să mâzgălească la întâmplare. Pe hârtia albă ca neaua apar numaidecât forme ba rotunjite, ba alungite, ba lunguiețe, combinate într-un vârtej amețitor. În orice caz, arată ca orice altceva în afară de litere lizibile. Ea nu are curajul să mai vorbească cu Taeju. Îi este absolut imposibil. Cel puțin în scris, de la stânga la dreapta, nimic nu mai poate fi transmis în acest fel direct.

De fiecare dată când se gândește la Taeju, sfârșește prin a se pierde în propriile-i amintiri. Așa e Taeju. O ființă care are doar o intrare și nicio ieșire. Odată intrată într-o relație cu el, nu mai e cale de întoarcere. Iar în acest moment, ea nici nu mai poate măcar să-și dea seama ce a însemnat pentru el. Nu mai există nicio modalitate de a-l întreba, ca să poată verifica acest lucru.

Sentimentul tăcut de disperare coboară ușor în adâncurile ei.

Femeia se pregătește în grabă și iese din casă. În loc să se îndrepte spre parc, ca de obicei, o apucă în direcția opusă. Nu este traseul pe care-l preferă. În comparație cu drumul dinspre parc, care devine treptat mai larg și mai luminos, acest drum se îngustează și se întunecă. Îi aduce aminte de niște ruine. De fapt, ruine nu are decât în suflet.

Se întoarce și se uită înapoi la propria-i casă, aflată la mijloc între drumul luminos și larg și cel îngust și întunecat. Casa ei, care nu aparține nici de partea asta, nici de cealaltă, a devenit granița dintre cele două lumi opuse. Se lasă purtată de firul amintirilor ce-i revin încontinuu și-și rememorează trăirile pe care a crezut că le poate stăpâni. Cu cât i se împotrivește mai mult, cu atât firul amintirilor devine și mai viguros, iar ea ajunge să-și dea seama că timpul este neîndurător, făcând-o astfel să-și conștientizeze propriile greșeli.

Grăbește pasul. Privirea i se mișcă ici-colo pe alee. Îl caută pe Sunmu. În depărtare vede ceva țâșnind ca o săgeată sub o mașină parcată.

Controlează sub mașină. De fiecare dată când se apleacă simte cum sângele îi vine în cap și genunchii îi înțepenesc. Știe că acum se poate apropia de pisoi fără ca acesta să se sperie, dar, cu toate că în buzunar are gustările care-i plac, nu-l dibuiește pe Sunmu. Oamenii care trec pe stradă o privesc cu ochi iscoditori. La un moment dat, femeia vede un grup de copii stând sub un stâlp de iluminat, undeva în depărtare.

Printre copiii adunați în cerc apare și dispare un chip care îi e oarecum cunoscut.

Are un ghiozdan mare, șosete albe sport, părul prins într-o coadă de cal și un corp mult mai bine făcut decât al copiilor în compania cărora se găsește. E fetița, acea fetiță care i-a dat pachețelul de Churu. Dar acum pare cu totul altfel. Nu mai e nici urmă din energia și vitalitatea cu care i-a vorbit atunci. Din contră, vocea îi trădează acum descurajarea și ezitarea. Glasurile celorlalți copii se amestecă, transformându-se într-o zumzăială.

Ea se oprește și-i urmărește din depărtare.

Doamnei Minyeong Cho

A trecut mult timp. Sper că sunteți bine.

Îmi imaginez că trebuie să fiți ocupată. Probabil că nici nu vă dați seama cum trece ziua, prinsă între ședințele de consiliere, seminarele academice și diversele interviuri. Ca să vă spun sincer, nu vă scriu ca să stăm la povești despre lucruri frumoase. Nu mă înțelegeți greșit. Nu am intenția să mă leg de fiecare detaliu așa cum am făcut în trecut.

Nu mă interesează decât un singur lucru.

Aș vrea să lămurim lucrurile pe care le‑ați spus la ședința convocată pentru a se lua o decizie disciplinară în privința mea. Aș minți dacă aș afirma că nu aveam așteptări de la dumneavoastră când am văzut că ridicați mâna ca să vă exprimați intenția de a comenta asupra subiectului. Până în acel moment vă consideram o persoană destul de apropiată.

Vă aduceți aminte și dumneavoastră cum v‑am ajutat în primele luni, de multe ori stând peste program, sau cum făceam tot posibilul să găsesc o soluție când îmi trimiteați mesaje sau mă sunați seara târziu. Sunteți conștientă că eu, cu o vechime de cincisprezece ani în domeniu, nu eram obligată să fac așa ceva pentru dumneavoastră, o persoană care de‑abia începuse la acea vreme munca de consilier. Ba chiar a existat și acel incident când m‑ați sunat în toiul nopții, iar eu am ieșit imediat din casă să vă ajut. În ziua aceea fusese mare agitație la Centru și mi‑a fost frică să nu care cumva să vă învinovățiți de una singură pentru tot ceea ce se întâmplase. Mai mult ca sigur că nu ați uitat nici cum v‑am consolat timp de o noapte întreagă când v‑a apucat plânsul din cauză că nu obținuserăți calificarea de consilier. Și mai cred că sunteți conștientă de cât de mult v‑am susținut în fața directorului Centrului.

Așa că înțelegeți de ce nu m‑am așteptat deloc ca din gura dumneavoastră să poată ieși o astfel de enormitate și să vă legați de felul în care muncesc zi de zi. Să spuneți că mă comport capricios cu oamenii veniți la consiliere și că plângerile împotriva mea se adună pe zi ce trece. Nu știu dacă e adevărat, și oricum nu avea nicio legătură cu subiectul ședinței, dar chestiunea a ajuns și la urechile mele. Dacă totul e adevărat, dacă chiar așa s‑a întâmplat, atunci mă simt nevoită să aduc niște lămuriri.

După cum vă aduceți aminte și dumneavoastră, atmosfera ședinței din acea zi a fost inițial pozitivă. Aș merge chiar până într‑acolo încât să spun că am simțit cum toată lumea încerca să‑și păstreze bunăvoința față de mine. Dar dumneavoastră m‑ați întrebat la un moment dat dacă îmi pare rău cu adevărat pentru cele întâmplate, dacă simt într‑adevăr remușcări. Eu v‑am întrebat despre ce să‑mi pară rău și despre ce remușcări vorbiți. Înțelegeți că nu aveam ce altceva să fac decât să mă leg de astfel de lucruri, din moment ce nu era clar dacă vă refereați la munca mea în general sau la incidentul în care fusesem implicată.

Eu nu m‑am comportat niciodată capricios cu oamenii veniți la consiliere, așa cum ați afirmat, și nici nu am tratat cu lejeritate poveștile lor de viață. Nu am dezvăluit niciodată nimănui conținutul ședințelor mele de consiliere cu clienții. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, atunci nu ar mai fi fost atât de mulți oameni care să mă caute.

Dacă întrebarea se referea la incidentul în care fusesem implicată, atunci acel lucru nu are nicio legătură cu dumneavoastră. Dacă ar trebui să reflectez, dacă ar trebui să‑mi pară cu adevărat rău de ceva, ei bine, acel ceva nu vă privește. Nu exista niciun motiv pentru care să primesc o astfel de întrebare. Pur și simplu nu aveați dreptul să mă întrebați așa ceva. De ce oare ați deschis acel subiect? De ce oare ați întrebat din senin așa ceva într‑o ședință în care era adunată toată lumea?

M‑am gândit mult timp la tot ce s‑a întâmplat în acea zi.

Am vrut să știu în ce scop și cu ce intenție ați lansat întrebarea. Dar chiar nu am găsit răspunsul. Nu am primit niciodată un astfel de atac din partea niciunuia dintre colegii mei de muncă. Până atunci.

Abia după două zile femeia are ocazia să-i spună fetiței că a văzut-o pe stradă.
- Copiii ăia cu care erai sub stâlpul de iluminat sunt prietenii tăi?
- Da, probabil că așa trebuie să-i consider, nu?
- A, deci nu-ți sunt prieteni!
- Ba da, îmi sunt prieteni. Ne știm de mai demult. Plimbările femeii, de obicei mult mai târzii, au început să aibă loc din ce în ce mai devreme, astfel încât acum e mai multă lumină. Sau se poate ca totul să se datoreze faptului că zilele sunt mai lungi. Lumina asfințitului, care cu câteva minute în urmă inunda întreaga alee, s-a stins, dar întunericul se lasă încet.
- Și ce făceați acolo?

Femeia se întoarce către fetiță. Aleea îngustă continuă printre case.
- Nimic, doar vorbeam.

Copila o urmează pe femeie cu capul plecat, privind asfaltul. La lumina zilei, pare și mai mare decât ceilalți copii de-o seamă cu ea. Este foarte dezvoltată pentru o fetiță de clasa a treia. Pe față are broboane de transpirație. De fiecare dată când își reașază geanta pe umăr pufăie zgomotos, iar tricoul galben i se saltă în sus și-n jos pe trup.

Femeia încetinește și-și potrivește pasul cu cel al fetei.

În loc să spună că scena pe care a surprins-o nu era o simplă conversație între colegi de școală, femeia schimbă subiectul. Îi povestește cum, cu câteva zile în urmă, Sunmu a acceptat să mănânce gustarea. Îi zice cum, de data asta, nu i-a mai stors conținutul pliculețului pe vreo hârtie sau pe o frunză, ci că i-a dat direct din mână și că pisoiul s-a apropiat.
- Serios? Chiar a mâncat din mână? întreabă copila.

Fața ei, până mai adineauri supărată, i se luminează toată. Prudența i se transformă rapid în curiozitate.
- Dacă-ți zic! Curios, nu-i așa?

Femeia își continuă calmă minciuna. Singurul lucru adevărat în ceea ce povestește e că a văzut pisica. Cu toate că i-a arătat pliculețul de Churu, Sunmu n-a îndrăznit să se apropie. N-a făcut decât s-o privească circumspect de la o distanță apreciabilă, ca și cum n-ar fi fost lihnit de foame, ca și cum și-ar fi permis să respingă cu ușurință simpatia ei de doi bani.
- Ești chiar încăpățânat! i-a zis ea atunci.

Într-un final, a stors conținutul pliculețului pe asfalt și s-a dat înapoi. De-abia după aceea Sunmu a îndrăznit să lingă puțin mâncarea. În loc să-și aplece capul și să devoreze tot, a ridicat sfidător privirea spre ea ca să-i transmită cât se poate de clar să nu se apropie mai mult. Întreaga scenă a făcut-o să se simtă ciudat. Foamea și demnitatea. O alegere dificilă între două valori incompatibile. Ea a luat-o ca pe o lecție personală.

La un moment dat, Sunmu s-a oprit din mâncat, s-a întors cu spatele și a dispărut într-o clipită, din cauză că a auzit pașii cuiva apropiindu-se și a simțit pericolul. Ea s-a uitat să vadă cine e. Era o femeie într-un pulover roșu.
- Să nu-i dați nimic de mâncare! Chiar și o dată numai dacă le dați, vor începe să vină tot timpul, s-a rățoit femeia în pulover roșu.

O mai văzuse prin cartier. Ieșea dimineața și seara să-și scoată la plimbare câinele de rasă Jindo. Următoarele două case după cea a ei, mergând în direcția parcului, erau goale. Așadar, femeia în pulover roșu trebuia să locuiască undeva într-una dintre casele de pe cealaltă parte a parcului, zonă unde chiriașii veneau și plecau mult mai des decât de partea aceasta a străzii.
- Of, chiar nu vă înțeleg! Dacă vă e atât de milă de ele, luați-le acasă! Nu pot să-mi dau seama de ce-au început să se adune aici toate mâțele din cartier, serios! Unii zic că doar le dau de mâncare, dar de fapt nu fac altceva decât să lase în urmă hârtii, pungi de plastic și tot felul de alte gunoaie. Știți câte muște se adună vara de la atâta mizerie? Ca să nu mai spun de porumbei, care și ei vin la mâncare! Ce naiba-i cu toată lumea?

După ce și-a vărsat oful, femeia în pulover roșu s-a întors și, după cum bănuise, s-a îndreptat spre cealaltă parte a parcului.

Era direcția în care ea se îndrepta acum împreună cu fetița.
- Tanti, păi, și l-ați atins pe Sunmu? Nu l-ați mângâiat încă, așa-i? întrebă copila, cu pasul dintr-odată mai sprințar.
- Nu, nu l-am mângâiat încă. Dar cred că o voi putea face în curând.
- Oare? Nu știu ce să zic... e destul de încăpățânat, nu lasă pe nimeni să-l atingă.

Cele două continuă să meargă pe alee. La o primă vedere, peisajul pare același, dar de fapt se schimbă puțin câte puțin. După aleea cu case particulare înghesuite unele în altele începe zona de blocuri scunde în care trăiesc mai multe familii, iar mai încolo se întind un fel de locuințe provizorii. După încă câțiva pași, drumul intră într-o ușoară pantă. Nu e nici deal, nici vale, ci pur și simplu un teren viran oarecare.
- Aici e! spune copila, alergând spre niște rable parcate pe un lot gol.

Într-o parte se găsește o cutie mare de lemn, iar în cutie, un bol de mâncare și altul de apă. În apa mai degrabă de culoarea noroiului plutesc frunze și praf, iar în bolul de mâncare nu mai sunt decât câteva bobițe. Copila reumple bolul și schimbă apa.

Femeia urmărește din spate ce face fetița. Întregul loc pare mult prea sterp pentru a fi numit loc de luat masa. Chiar dacă n-ar fi roit muștele și n-ar fi fost mușuroiul de furnici în apropiere, maidanul arată prea dezolant pentru un loc destinat potolirii foamei. Peisajul pare atât de sărăcăcios, încât n-ar reuși să aline nici trupul, nici sufletul cuiva.

Să fie și acest sentiment o prelungire a compătimirii de sine? Se folosește ea de viața animalelor străzii ca scuză pentru a atrage simpatia față de propria persoană? Pentru a-și alunga gândurile care îi revin mereu în același punct, femeia zice cu voce tare:
- Sunmu vine până aici să mănânce?
- Probabil că da. Înainte mai era un loc de mâncare acolo jos, dar a dispărut după ce s-au plâns oamenii din zonă. Cel puțin așa mi-a spus o tanti care le dă de mâncare aici.

Femeia se uită în spate, pe drumul pe care tocmai au venit. Ar fi cam o distanță de un sfert de oră pentru oameni, dar oare în cât timp ar parcurge-o o pisică?
- Nu e chiar atât de departe, mai ales că Sunmu știe scurtături. Doar pisicile sunt mici și se deplasează iute!

Copila se ridică și arată cu degetul într-o parte. O pisică albă le privește pe cele două de la distanță, din fața unui ginkgo biloba. Copacul care stă să înfrunzească arată viguros și sănătos. Femeia este captivată pentru câteva momente de verdele lui proaspăt, etalat sub formă de evantai, de forța lui țâșnind vertical și de frunzele care și-au croit drumul spre lumină după un îndelung efort. O cuprinde mâhnirea și în același timp dezgustul că a ajuns să găsească urme de suferință până și într-un copac simplu și banal.
- Ce vreți, mă, vreți de mâncare? Ia uitați ce-am aici! Miau! Miau!

Copila ridică bolul de mâncare și-l scutură deasupra capului. Imediat mai apar câteva pisici. Printre ele este una care seamănă cu Sunmu.
- Acolo e Sunmu, nu-i așa? întreabă femeia.

Copila se apleacă, mijește ochii și cercetează cu atenție pisicile.
- Da, așa-i! E Sunmu! Aoleu! Cred că s-a lovit din nou. Parcă nu-și poate ține ochiul bine deschis. Vedeți și dumneavoastră? Of, ce i s-o mai fi întâmplat de data asta? Vedeți? Acolo, sub ochiul stâng, e roșu. Nu vedeți? Până și ea își poate da seama că pisica n-o duce bine. Cu o mână își face streașină la ochi să blocheze lumina, iar cu cealaltă îi face semn. Sunmu ridică fața și se uită la ea. În lumina strălucitoare a apusului de soare, ochii femeii și cei ai lui Sunmu se întâlnesc.