Orice lucru își are vremea lui (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Unui cititor modern al Bibliei i se poate părea bătător la ochi cât de strânsă a fost odată legătura dintre lumea de aici și cea de dincolo. Aproape că pare că Dumnezeu era cu adevărat preocupat de omenire. I-a trebuit foarte puțin să li se arate oamenilor și să le vorbească sau să-și trimită unul dintre îngeri pe pământ pentru a-i duce la îndeplinire voia. Dar aceste intervenții constante nu au dus la îmbunătățiri de durată. Dimpotrivă, lucrurile au revenit de fiecare dată la vechea formă. E ca și cum tot ce e bun și drept este rezultatul unor eforturi enorme, care trebuie repetate fără oprire, într-un ritm constant pe care nici un om nu ar fi suficient de puternic să-l susțină. Chiar și Lot, favoritul neașteptat al îngerilor, a cedat în cele din urmă. După fuga din Sodoma s-a stabilit în munții de deasupra Țoarului împreună cu cele două fiice ale lui; fiind în continuare prea înfricoșați pentru a îndrăzni să se aventureze în oraș, au locuit într-o peșteră, unde Lot le-a lăsat pe amândouă gravide. Deși, ce-i drept, locuiau singuri, în munți, după un eveniment asemănător sfârșitului lumii, și e posibil ca în dezorientarea lor să fi crezut că erau singurii oameni de pe pământ, iar sarcina a fost un rezultat exclusiv al inițiativei fetelor, care l-au îmbătat bine cu vin înainte să se culce cu el, Lot trebuie să fi fost totuși conștient de ce limite depășea. A râvnit la fetele lui și le-a avut. Pentru că gândurile pline de dorință pot să plutească atât de compact pe cerul conștiinței, încât nici măcar o rază de lumină nu pătrunde până jos, la suflet, al cărui fund întunecat și umed reneagă orice fel de altă formă de viață în afară de cele inferioare: mușchi și ciuperci, gândaci și viermi și vreun melc sau doi, târându-se orbi în noroi. Și la cine ne-am putea aștepta să procedeze corect în astfel de situații? Un timp vei reuși, poate, să lași poarta sufletului deschisă, drept și luminat așa cum ești, însă mai devreme sau mai târziu vei adormi, iar la trezire vei fi din nou înconjurat de întuneric. Dacă ai putere, vei continua să lupți, dacă nu, te vei lăsa bătut. Sufletul omului este un luminiș într-o pădure, și pentru divinitatea pură și nepătată trebuie să fie de neînțeles de ce acesta se îndesește în neștire. Aceasta e lupta despre care ne vorbește Biblia; întunericul care coboară iar și iar, om după om, generație după generație, secol după secol, până când disperarea nu mai poate fi îndurată, iar istorisirea se termină cu descrierea furiei apocaliptice, nebune, care i s-a arătat lui Ioan Teologul la Patmos. Faptul că a fost oprimat mult timp reiese clar din următorul fragment: Și cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni.

Îi decapitează, îi ard, îi supun caznelor, și din fundul abisului trimit peste ei roiuri de lăcuste-scorpion otrăvitoare care nu fac vreun rău ierbii, tufișurilor sau copacilor, ci doar oamenilor cărora le lipsește pecetea lui Dumnezeu pe frunte. Stelele cad pe pământ, soarele se întunecă, pădurile ard în valuri de flăcări, marea devine plină de sânge. O armată imensă e trimisă aici, numărând de douăzeci de ori zece mii de oameni, și în ochii lui Ioan Teologul trebuie să fi fost o priveliște impresionantă, călărind pe caii lor cu capete de leu, îmbrăcați în platoșe de culoarea portocalie a focului, roșiatică a flăcărilor, gălbuie a sulfului. Descrierile lui sunt atât de detaliate, încât nu avem nici un motiv să ne îndoim că a fost martor la cele despre care scrie. Cu toate acestea, e ceva ce nu se potrivește, pentru că după viziunea sa în peștera din Patmos s-au petrecut lucruri care fac ca scenariul descris să fie imposibil. Lumea urmează să fie distrusă, dar nu în acel fel. Îngerii au pierdut orice urmă de putere pe care au avut-o vreodată, și de-ar porni la război împotriva noastră acum, nu am avea probleme în a-i zdrobi. Probabil că la vremea aceea aveau negreșit planuri să nimicească totul și e posibil ca aceasta să se fi întâmplat cu adevărat dacă ceva nu le-ar fi mers incredibil de rău; astfel că nu avem vreun motiv să-i reproșăm ceva lui Ioan Teologul, a acționat cu inimă bună, și cel puțin furia la care a fost martor a fost autentică.

Ceea ce îngerii nu au preconizat a fost succesul enorm pe care l-a avut creștinismul. La vremea când i-au dezvăluit lui Ioan Apocalipsa, creștinismul era o religie minoritară, mică și nesemnificativă, asemenea "culturii OZN" din timpurile noastre, și din moment ce creștinii de pretutindeni erau întâmpinați în general cu suspiciune și ulterior persecutați, torturați și uciși, nimeni nu se aștepta să reziste. Când creștinismul a început brusc să se răspândească în lume în primele secole de după Hristos, îngerii erau complet nepregătiți. Suflet după suflet, țară după țară au cunoscut mântuirea. Și toată lumea îi preamărea pe îngeri. S-au scris poezii despre ei, s-au pictat tablouri, s-au elaborat teorii, s-au povestit întâmplări. Când am ajuns în Evul Mediu, îngerii erau deja în conștiința tuturor. Provocau stări asemănătoare isteriei când se arătau, deoarece prin prezența lor îi numeau pe cei care fuseseră aleși de Dumnezeu să-i îndeplinească voia, indiferent dacă asta însemna să-și dea averea și să-și dedice viața săracilor, cum a fost cazul Sfântului Francisc de Assisi, ori să conducă armata franceză în lupta împotriva englezilor, precum Ioana d'Arc, ori să se biciuiască până la sânge, așa cum făceau cei mai mulți flagelatori. Corpurile erau chinuite în convulsii, cădeau în transe adânci, vorbeau în limbi neînțelese, erau expuse unor răni din senin. Chiar și îngerii stăteau la distanță de această monstruoasă întruchipare a cuvintelor lui Dumnezeu, dar trebuie să fi fost fascinați de modul în care simpla lor prezență putea să provoace un fenomen care le era într-atât de străin. Luminoși, frumoși, puri, cum erau, trebuie să fi simțit o euforie crescândă în fața adorării de care se bucurau. Au început, în orice caz, să apară din ce în ce mai des, devenind ulterior obiectul unei alte adorări, nu mai puțin intense, datorită mulțimii de scrieri științifice și de teze despre îngeri concepute în Evul Mediu, când toate formele lor de manifestare au fost cartografiate, sistematizate și clasificate într-un fel de taxonomie a îngerilor, completă, cu rase, specii și subspecii. Lönnroth, teologul suedez din Uppsala, a deosebit, spre exemplu, între îngeri materializați și imateriali, vizibili și invizibili, neschimbați și pasibili de schimbare, cu sau fără liber-arbitru; în Despre ierarhia cerească, Dionisie Areopagitul susține că erau nouă clase de îngeri, în timp ce Grigorie Palama consideră că erau șapte, în conformitate cu cele șapte planete, unde cei buni se aflau deasupra Lunii, iar cei răi, dedesubt. Sfântul Ioan Damaschinul a adus în discuție întrebarea dacă îngerii au sau nu memorie sau dacă conștiința lor se află într-un prezent etern. Sunt oare forme pure (creatura rationalis et spiritualis)? Sau sunt, asemenea oamenilor, atât formă, cât și materie (creatura corporalis et rationalis)? Jean Bodin și David Crusius au afirmat, în Universae naturae theatrum și, respectiv, în Hermetica philosophia, că sunt întru totul și pe deplin corporali. Bodin era chiar de părere, oricât de ciudat ar părea, că îngerii trebuie să fie rotunzi ca mingile, din moment ce aceasta e cea mai pură formă dintre toate, în vreme ce Bochard a mers mai departe, susținând că sunt de asemenea muritori, se hrănesc și au scaun.

Evul Mediu a fost cu adevărat perioada îngerilor. Putem să le purtăm pică pentru că s-au lăsat flatați de această extraordinară atenție? Că se aflau din ce în ce mai des în preajma oamenilor, chiar și atunci când nu aveau vreo sarcină anume de dus la îndeplinire? Continuau să emane demnitate, cu trăsăturile lor aspre, veșmintele simple și mișcările rigide; frumusețea lor avea în continuare ceva dur și crud în ea, nu ca de sălbăticie, dimpotrivă, ca o măiestrie inumană, care se pierdea încet atunci când cântau - o, cântecul îngerilor, cât de frumos era! -, și trăsăturile li se înmuiau, obrajii li se înroșeau, ochii li se umpleau de lacrimi. Dar acest lucru nu a ținut mult. De-a lungul secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, prezențele îngerilor printre oameni au devenit din ce în ce mai lungi și mai frecvente, iar la începutul secolului al XV-lea au apărut primele schimbări în fizionomia lor. O pictură a lui Francesco Botticini din acea perioadă ne arată clar ce s-a întâmplat. Mihail, Rafael și Gabriel, trei dintre arhangheli, merg într-un peisaj, presupunem italian, împreună cu un băiat tânăr. Conform tradiției, Mihail este îmbrăcat în armură, iar în mână ține o sabie ridicată; cu toate acestea, nu e nimic puternic sau extraordinar în trăsăturile sale, mai degrabă invers; chipul îi este blând, ca de băiețel, obrajii - o idee fără vlagă, părul - lung și frumos aranjat, și la armura neagră a ales să poarte pantofi roșii, o pelerină în aceeași nuanță de roșu, brodată cu aur, și o teacă roșie cu mâner aurit, astfel încât impresia creată e cea a unui tânăr de viță nobilă, mai mult decât a unui războinic victorios, cu toți îngerii cerului sub comanda lui. Desigur, privirea lui mai păstrează ceva din cruzimea anterioară, dar cum restul corpului pare să fie atât de manierat și de obsedat de sine, aduce mai degrabă cu aspectul unui tânăr arogant și răzgâiat. Veșmintele lui Rafael sunt violet, peste umeri are o pelerină roșie, brodată cu aur, prinsă de gât cu o perlă simplă, drapată astfel încât interiorul verde al țesăturii devine vizibil la nivelul brațelor. La mijloc și-a strâns un fel de șorț în roșu și negru, și el, de asemenea, brodat cu aur, în vreme ce aripile îi sunt decorate cu cercuri verzi și negre, nu foarte diferite de modelul de pe penele păunului. Șoldurile îi sunt largi, poziția corpului, feminină, părul, lung și auriu, chipul frumos precum cel al unei femei frumoase. Gura mică îi este țuguiată, privirea din ochii pe jumătate închiși e plină de plictiseală și de dezgust. Și corpul lui Gabriel e drapat într-o pelerină de mătase verde-închis, cu un guler negru brodat cu aur, în timp ce aripile îi sunt colorate în roșu, iar fața îi este întoarsă către privitor într-o poziție care ar putea fi considerată provocatoare, de nu ar fi privirea aproape ostentativ dezinteresată. Știe că e privit, știe că arată bine, dar e indiferent la toate acestea. Totodată, observăm o durere în ochii lui. Asta face ca privirea să-i fie plină de mister. De ce se holbează așa?

Poate vrea ceva de la noi.

Dar ce?

În Renașterea timpurie îngerii au început să fie pictați astfel, și toți exprimau compasiune pentru oameni, ca și cum doar atunci ar fi fost pentru prima dată destul de aproape de ei ca să înțeleagă ce vedeau. Dar privirea lui Gabriel are ceva diferit, e introvertită: nu suferă pentru noi, ci pentru îngeri. "Mi-e milă de îngeri", pare el să spună trecând pe lângă noi. Dar cel mai evident semn că e ceva în neregulă este fără îndoială aura lor. Dacă pe vremea lui Cimabue și Giotto strălucea atât de puternic încât semăna uneori cu un disc de aur, în această pictură e așa de ștearsă, încât strălucirea i se observă doar pe un fundal întunecat, cum ar fi aripile roșii ale lui Gabriel. Dacă o privim având ca fundal cerul, e transparentă. Acești îngeri sunt căzuți, dar cad atât de încet, încât nu-și dau nici ei seama de asta.

Faptul că au trebuit să treacă alți o sută de ani ca schimbările acestea să influențeze viața, comportamentul și felul de a fi al îngerilor înseamnă fie că au rămas orbi la soarta lor, ceea ce nu e deloc plauzibil, având în vedere perioada îndelungată despre care e vorba aici, fie că pur și simplu nu au suportat anterior consecințele acestui lucru, ci au trăit cu speranța că noua lor condiție va fi trecătoare, cam tot așa cum unii oameni închid ochii la cele mai grave simptome și nu merg la doctor până ce boala nu înaintează până acolo încât să fie imposibil să ții adevărul ascuns, nici chiar față de tine. Pentru că după ce au devenit o prezență din ce în ce mai obișnuită în cartierele mărginașe ale orașelor italiene de-a lungul secolului al XV-lea, îngerii au început încet să se retragă din mulțime în prima parte a secolului al XVI-lea, aparent într-o încercare de a restabili vechea ordine, unde apariția unui înger era un eveniment unic și rar, înfricoșător și plin de semnificație, însă fără succes, căci se apropiaseră prea mult de oameni. Au mers prea departe, fie din cauza aroganței, fie doar din lipsa vigilenței. În unele locuri îngerii deveniseră o priveliște așa de obișnuită, încât însăși aura revelației, frica glacială și bucuria extatică pe care vederea lor le provocase dintotdeauna începuseră treptat să dispară. Tații îi arătau copiilor lor, țăranii îi considerau un semn bun, preoții de la țară erau flatați când se arătau în biserică. Era ca și cum îngerii fuseseră acolo din timpuri străvechi. Până și strălucirea focurilor imense pe care le aprindeau în munți noaptea, la marginea orașelor - și care au provocat la început o așa de mare neliniște și spaimă, tocmai fiindcă oamenilor li se povestea că îngerii stăteau în cete mari, complet nemișcați, pe pământ, întreaga noapte, holbându-se la flăcări ca și cum ar fi fost hipnotizați sau morți vii -, a căpătat o semnificație opusă; de-a lungul timpului s-a întărit convingerea că îngerii vegheau orașul. Faptul că această intimitate e descrisă doar în puține surse nu e deloc ciudat, din moment ce oamenii sunt construiți de așa natură încât să se lege de ceea ce e neobișnuit, de excepție și nu de regulă. Nu aveau vreun motiv însemnat să menționeze plimbările îngerilor pe pământ când își scriau unii altora, cum nu aveau motiv să scrie despre zborul păsărilor pe cer. Exceptând arta, desigur, unde îngerii au continuat să fie pictați și venerați. Dar chiar și aici aura lor nepământeană a pălit treptat și ei au început să fie priviți din ce în ce mai des ca frumoși în sine, așa cum un animal sau o floare sau un peisaj e considerat frumos în sine.

Când au început să se retragă din lume, au făcut-o în decursul mai multor generații, astfel încât schimbarea să nu bată la ochi. Și deoarece memoria colectivă dă progresiv drumul reprezentărilor sale, vederea îngerilor a continuat să fie un fenomen obișnuit.

Pe acest fundal trebuie înțeleasă preocuparea aproape nebună a lui Antinous Bellori cu privire la prezența îngerilor pe pământ. S-a născut în 1551 în Ardo, un mic sat de munte din nordul îndepărtat al Italiei, unde, după toate probabilitățile, a locuit până să-și înceapă studiile, în 1565. În afara unei anumite întâmplări, la care avea să se întoarcă din când în când pe tot parcursul existenței, se știu puține lucruri despre viața lui. Nici numele părinților, nici orașul natal nu apar în scrierile lui Antinous, și, cum ele sunt în general caracterizate de o mulțime de elemente autobiografice, această obscuritate a copilăriei a stârnit curiozitatea multor cititori. Dar dacă vrei să încerci să-l înțelegi pe Antinous, nu trebuie să te întorci către interior, pentru că, chiar dacă ai reuși să-i cartografiezi peisajul lăuntric așa cum era el de fapt, până la cea mai mică crăpătură sau fisură în măreția personajului, modelată impecabil de eroziunea lentă a evenimentelor, sau dacă ai putea urmări cursul tumultului de sentimente înapoi la originile sale, fie că ar fi vorba de trăiri din copilărie, tinerețe sau maturitate, nu ai deveni mai înțelept, iar în tot acest timp semnificația celor cartografiate ar rămâne necunoscută. Chiar dacă evenimentele și relațiile din viața lui ar semăna întocmai cu cele ale unei vieți din timpul nostru, una pe care să o înțelegem și s-o cunoaștem, tot nu am reuși să ne apropiem de el. Antinous a fost, mai întâi de toate, un om al timpului său, și dacă ar fi să înțelegem cine a fost el cu adevărat, pe acela ar trebui să-l cartografiem. Faptul că punem atât de puțin preț pe această diferență se datorează poate în primul rând îndelungatei influențe a lui Freud, acest geniu speculant al secolului XX, a cărui confuzie fatală dintre cultură și natură, îmbinată cu insistența la fel de fatală asupra consecințelor interioare ale evenimentelor externe, ne-a înrâurit mai mult decât orice altceva înțelegerea de sine, îndepărtându-ne atât de mult de predecesorii noștri, încât credem că ei erau ca noi. Dar lumea noastră este doar una dintre multele lumi posibile, o lume pe care scrierile lui Antinous și ale contemporanilor săi ne-o reamintesc, într-o oarecare măsură.

Evenimentul decisiv din viața lui Antinous s-a petrecut pe când acesta avea unsprezece ani. De unde se trăgea, nu ni se spune, nici unde l-a dus viața după aceea, și tenta de mister face ca fiecare detaliu din istorisirea lui să se remarce cu o claritate fără precedent. Nuanța roșiatică a pământului pe care calcă, verdele frunzelor din copacii de pe marginea râului de care se apropie, soarele galben, cerul albastru, libelulele strălucitoare care planează pentru o clipă în aer fix în fața lui, chiar înainte să se desprindă și, în secunda următoare, să zboare deja către copaci. Undița pe care o poartă pe umeri, picioarele-i pline de praf, fruntea care-i strălucește de sudoare. Felul în care umbra dintre copaci e împrăștiată de razele soarelui în pete mici, tremurânde de lumină, în momentul în care vântul cuprinde ramurile și le leagănă încet în sus și în jos. Mușchii de pe pietrele de-a lungul malului, contorsionările curentului pe suprafața neagră, cracul pantalonilor care se închide la culoare din cauza apei atunci când își înfige picioarele în râu, ochii care se închid în extaz.

Toată duminica aceea lungă a așteptat să facă asta. Să vină aici, la albia umbrită a râului, locul lui obișnuit, și să pescuiască.

După o vreme se ridică, scoate un vierme pe care l-a ținut în buzunar și îl prinde de cârligul undiței. Chiar și cu jumătate de corp împuns, viermele încearcă să se elibereze. Cu nuanța sa de roz palid și cu micile adâncituri de pe piele, aduce oarecum cu un deget, se gândește el, studiindu-l câteva secunde înainte de a apuca de capătul răsucit și de a-l trece de asemenea prin cârlig. Apoi îl aruncă în apă.

În jumătate de oră nu prinde nimic, așa că urmează cursul râului în amonte câțiva metri, până la următorul loc de pescuit. Dar nici aici nu mușcă vreun pește momeala. Neliniștit, așa cum îi e felul, se hotărăște să-și ascundă undița și să meargă în schimb să exploreze valea. Stă o clipă lângă repeziș și se holbează la apa strălucitoare, fascinat de faptul că toate mișcările ei neregulate se produc în același loc, de la curentul învolburat din amonte, unde apa pare că s-ar scurge printr-o membrană, până la căderea răsunătoare din aval, care parcă ar brăzda masa de apă care așteaptă jos pentru a crea nenumărate mici vârtejuri la suprafață.
"Vârtejurile sunt făcute din apă", se gândește el.
"Și-atunci de ce nu curg când curge apa?"

Azvârle un băț în râu, mai sus de repeziș, și-l urmărește, fugind de-a lungul râului din ce în ce mai repede, până când bățul cade pe de lături și dispare în bulbucii de spumă. Când, ceva mai târziu, alunecă înapoi, e acolo, pregătit să-l ridice. Repetă jocul ăsta de câteva ori, până se plictisește și își continuă drumul. Urmează o cărare pe versant și se oprește în vârf, ud de sudoare, pentru a privi câmpia. Orașul de unde vine, care zace în umbra muntelui din depărtare, e greu de întrezărit în lumina puternică a soarelui, care-i intră în ochi. Gândul că un străin nu l-ar putea observa îl umple de mândrie, fiindcă doar el știe, el vede. Se amuză o vreme arătându-i diferite case și locuri străinului, care e la fel de uimit de fiecare dată: "E o casă, zici? Cine ar fi crezut! Pare că ar fi o parte din munte!" Apoi își întoarce spatele și privește pădurea din vale, de pe celălalt versant. De un verde închis și foarte deasă, înconjurată de munți, ca într-un crater, stă și lâncezește. Circulă multe povești despre această pădure, dar acum, pusă în lumină de poienițe, pajiști și lacurile ce licăresc, nu pare deloc amenințătoare, așa că, fără să se stea pe gânduri, își urmează mai departe cărarea. Odată ajuns în vale, e mirat să vadă cât e de liniște. Aerul stă nemișcat printre copaci, de parcă ar fi sleit de căldură. Printre umbrele de sub coroanele arborilor se înalță pâlcuri de lumină, uneori pline de mici buzunărașe cu insecte zâzâitoare. Miroase a rășină, a ace uscate de pin, a pământ cald. Apa din pârâul pe care-l urmează are o tentă verzui-negricioasă când trece prin întunecimea de sub brazii falnici, e albăstruie și strălucitoare acolo unde cerurile se deschid deasupră-i și alburie ca spuma mării în căderile de apă asemănătoare cascadelor ce duc la micul lac din mijlocul văii. Plin de spirit de aventură, fuge când ici, când colo, și, nesocotind apropierea nopții, se duce din ce în ce mai departe. Vede un stup de albine sub o creangă, o luncă plină de fluturi, o vacă moartă într-un șanț, iar putoarea dezgustătoare care se ridică în aer când reușește în cele din urmă să-i înfigă un băț în stomacul putrezind îi provoacă greață. Vede o piele uscată de șarpe într-un grohotiș, un cireș în floare, un iepure sărind pe lângă el la doar câțiva metri distanță, și la asfințit se întinde pe burtă în fața unui uriaș mușuroi de furnici, studiind viața extraordinară din interiorul lui. Nu vede că razele soarelui se mută din ce în ce mai sus, deasupra versanților, și că valea care-l înconjoară e încet cuprinsă de întuneric. Nu observă nici că păsările încetează să ciripească sau că zumzetul constant al insectelor scade în intensitate. El privește muncitoarele care vin mărșăluind în lungi coloane, cu micile legături de material organic în spate, fie că e vorba de ace de pin, fragmente de frunze, fire de iarbă sau părți din insecte moarte pe care le-au găsit în călătoriile lor, și santinelele plasate în locuri-cheie care merg întruna la coloanele de furnici și le miros, asemenea câinilor, iar din când în când se ridică pe picioarele din spate și gesticulează, la care furnica străină, care a crezut poate că identitatea îi era un secret bine păstrat în mulțimea de furnici, se grăbește s-o ia la fugă și dispare sub pământ.

Mai apoi ia un băț de pe jos și-l împinge atent în mușuroi, curios să vadă haosul pe care acest lucru îl provoacă, densitatea furibundă de picioare subțiri și de corpuri dolofane care apare atunci când furnicile năvălesc din toate direcțiile. Această imagine îi repugnă totodată, căci nu vrea de fapt să le distrugă locul, dar posibilitatea de a influența un lanț de evenimente în acest mod e ceva aproape magic, și nu e ca și cum le-ar distruge mușuroiul, nu? Așa harnice cum sunt, îl vor reface curând.

Împinge crenguța în cealaltă parte a mușuroiului, curios să vadă cum vor face față provocării. Un nou val de furnici se năpustește afară, în timp ce primele, convinse că pericolul a trecut, au început deja să refacă stricăciunile. Câteva clipe trece de la un grup la altul, distrându-se să observe cât de repede se poziționează de la atac la apărare, până când, fără să mai stea pe gânduri, bagă bățul cât de tare poate înăuntru și începe să-l miște în toate direcțiile. Felul în care amestecul poros de pământ, ace de pin și crenguțe se mulează după mișcările lui îi dă un ciudat sentiment satisfăcător. Și, cum părți din mușuroi s-au prăbușit deja, ar putea la fel de bine să continue, își spune.

Începe să-i fie scârbă de ce face, dar, într-un mod straniu, tocmai această scârbă îl împinge să persevereze. Bănuiește cât de multe remușcări va avea când totul se va sfârși și vrea să amâne momentul cât de mult se poate, totul în timp ce disperarea cu privire la acțiunile sale îi produce un fel de furie. Se apucă să dea cu piciorul, din ce în ce mai sălbatic, și nu încetează decât când mușuroiul se prăvălește, iar pământul din jur devine negru de furnici târându-se. Atunci aruncă bățul departe și se grăbește s-o ia din loc.

Deși amurgul îi umbrește vederea și anumite locuri au fost parcă îngemănate în uriașe pânze de întuneric, tot nu-i pasă de cât e de târziu. Vrea doar să pună între el și atrocitatea săvârșită cât mai mulți pași și cât mai mult timp posibil. "Ce-am făcut?" se gândește, "ce-am făcut, ce-am făcut?"

Doar când cărarea pe care o urmează dă într-o luncă pe care nu-și aduce aminte s-o mai fi văzut, își dă seama de gravitatea situației. Curând va fi întuneric beznă. Și nu e doar la câțiva kilometri de casă, e departe până și de drumul care l-ar duce într-acolo.

Stă nemișcat la marginea pădurii, privind spre câmpie. Vârful muntelui întunecat din spatele său se distinge clar pe fundalul cerului albastru-închis, unde luna, care toată ziua a plutit palidă și fantomatică deasupra orizontului, și-a făcut acum apariția. Poate vedea umbrele lăsate de munți, pajiștile luminoase.

Pare că luna s-ar mișca spre el, se gândește. Că ar aluneca din spațiu ca o corabie de pe mare.

Dintr-odată, îl trece un fior: se aude un foșnet dintr-o groapă de lângă el. Sunetul se mișcă repede peste poalele pădurii, dar când încetează nu lasă liniște în loc, așa cum se așteptase inconștient; dimpotrivă, deschide calea pentru o multitudine de alte sunete difuze. O creangă se crapă aici, un tufiș foșnește dincolo, undeva departe țipă o bufniță. Apoi, cu un geamăt, vântul se înalță deasupra văii, iar ramurile copacilor din spatele lui încep să se clatine. Se gândește că seamănă cu niște orbi care vor să apuce cu mâna ceva. Sau cu niște morți care se trezesc la viață. Își imaginează cum umbrele lor plutesc nevăzute prin întunericul dens. Dar își spune în gând că poate n-ar observa nimeni că e acolo dacă ar rămâne complet nemișcat. Nici un animal sălbatic, nici un spirit rău, nici un suflet mort... Încearcă totodată să găsească o soluție pentru a se îndepărta. Nu peste mult timp întunericul va cuprinde totul, și dacă nu va ieși din pădure până atunci, nu va mai putea găsi niciodată drumul către casă.

Se îmbărbătează de mai multe ori, gândindu-se: "Acum o să fug", dar de fiecare dată frica îl împiedică să-și pună gândul în aplicare. Doar când bufnița țipă din nou, mai aproape, gândul i se concretizează într-o mișcare. Începe să alerge, și aleargă cât de repede poate, pentru că bufnițele sunt creaturi ale Diavolului, au ochi de om și corp de pasăre, și faptul că aude una țipând fix după ce a făcut ceea ce a făcut e un semn prevestitor. Poate chiar mai mult decât un semn prevestitor. Poate chiar în această clipă bufnițele zboară printre coroanele dese ale copacilor din pădure, căutându-l.