Strania istorie tumultoasă

Claire Messud, romancieră americană de succes și profesoară de scriere creativă, este cunoscută mai ales ca autoare a romanului Copiii împăratului. A studiat la Cambridge și Yale. Cărțile sale Când lumea stătea în loc și The Hunters au fost finaliste la PEN/Faulkner Award. The Last Life a fost desemnat cel mai bun roman al anului de către Publishers Weekly. Messud a primit burse Guggenheim și Radcliffe și este laureată a Strauss Living Award acordat de American Academy of Arts and Letters. Locuiește în Cambridge, Massachusetts, împreună cu soțul și copiii ei.
Povestea captivantă, magistrală, a unei familii născute pe partea greșită a istoriei, scrisă de unul dintre cei mai buni romancieri contemporani.

Timp de șapte decenii, între 1940 și 2010, familia Cassar, de origine franceză, este mereu pe drumuri - separată în haosul celui de-Al Doilea Război Mondial, fugind dintr-o patrie colonială complicată și rămânând în cele din urmă, după independența Algeriei, fără o patrie a lor. Această Stranie istorie tumultuoasă, povestită din perspectivă istorică, e mai presus de toate o poveste de familie: a patriarhului Gaston și a soției sale Lucienne, învăluiți într-un mit al iubirii perfecte care îi sufocă pe copiii lor; a lui François și Denise, frați devotați, legați de ciudățenia familiei lor; despre căsătoria lui François cu Barbara, o femeie atât de diferită din punct de vedere cultural încât abia se pot înțelege unul pe celălalt; sau despre Chloe, rezultatul acestei uniri, care consideră că relatarea acestor povești îngropate le va aduce tuturor pacea.

Roman nominalizat la The Booker Prize 2024 și Giller prize 2024.

"Prin scrierea acestei uluitoare ode - și elegii - sub forma unui roman, Messud își onorează strămoșii, punând sub semnul întrebării circumstanțele care i-au modelat și incertitudinile care i-au frământat." (The Boston Globe)

"Un experiment remarcabil în domeniul ficțiunii istorice... O lecție de măiestrie." (The Nation)

"O capodoperă... este unul dintre puținele romane pe care cititorul nu doar le citește, ci le trăiește alături de personaje. Claire Messud este o povestitoare extraordinară, iar romanul său, o istorie cuprinzătoare a oricărei inimi umane, ne va rămâne în suflet ca o amintire dragă, sfâșietoare." (Yiyun Li, autoarea volumului Cartea gâștei)

"O stilistă deosebit de talentată, care se evidențiază prin utilizarea frazelor lungi, fluide, perfect compuse, bogate în construcții paralele, probabil o analogie cu fluxul istoriei... Messud scrie frumos despre efectele demenței și decrepitudinii și despre felul în care, pe neașteptate, provocările vieții pot să adâncească ori să acopere rupturi emoționale." (Los Angeles Times)

"Un roman aproape insuportabil de emoționant, plin de înțelepciune, o proză extraordinară." (The Guardian)

"Un roman pointilist, profund în descrierea tensiunilor, legăturilor și suferințelor." (Vogue)

"Un adevărat eveniment literar, care surprinde și încântă la fiecare pagină." (Chicago Review of Books)


Februarie 1953
Ghardaïa, Algeria

Trezit în zori de chemarea muezinului, Gaston s-a îmbrăcat în încăperea mică, austeră, pusă la dispoziția angajaților de la SiF Alger veniți în vizită în Ghardaïa. Era una dintre numeroasele case de oaspeți, rece iarna în pofida covoarelor berbere de pe podele și de pe patul scund, doar cu niște crăpături pe post de ferestre în zidul de piatră văruită, pe care pătrundea soarele iernii, strălucind pe pereți; dar măcar aceste ziduri erau groase, deoarece colegul lui, Dechel, directorul local, era împreună cu soția lui în camera alăturată. Gaston venise cu mașina de la Alger însoțit de madame, aproape zece ore pe drum, iar femeii îi mersese gura ca o moară stricată. Slavă Domnului că era drăguță!

Madame Dechel era într-o vizită conjugală specială la soțul ei, care petrecea săptămâni întregi singur în îndepărtata Ghardaïa. Dechel era subalternul lui Gaston, care era directorul responsabil cu Algeria; Gaston, la rândul lui, era subordonat șefilor de la Paris. SiF Alger, care luase avânt de curând în domeniul afacerilor, era un mic concern petrolier implicat, ca multe altele în acel moment, în extragerea țițeiului din Sahara. Aveau doar două locuri active, unul lângă Ghardaïa, iar celălalt în Guettara, la aproape două sute de kilometri mai departe. În ultima vreme lucrurile nu merseseră prea bine: Gaston trebuise să facă față unui șir de dezastre, începând cu problema unor utilaje deteriorate și încheind cu un accident fatal de mașină. După ce fusese la Paris, unde directorii îi trăseseră o săpuneală zdravănă, pornise în dificila călătorie prin deșert pentru ceva ce ar fi trebuit să fie un eveniment fericit: o echipă de filmare franceză, dornică să trâmbițeze descoperirea țițeiului de către francezi, trebuia să filmeze operațiunile din Ghardaïa pentru buletinul de știri. Încă nu era limpede dacă asta putea salva situația.

În timp ce Gaston se îmbrăca, i s-a desprins un nasture de la pantaloni, un mic disc neted de baga între degete, cu ața deșirată. Se putea și mai grav de atât? Simțea că-i dau lacrimile, dar s-a abținut. A scotocit prin neseser după micul șirag de ace de siguranță pe care le pusese acolo Lucienne tocmai pentru asemenea incidente: măcar să nu-i cadă pantalonii în fața echipei de filmare. De ce i-o fi căzut acum nasturele? Pantalonii nu stăteau strânși pe el. Slăbise, probabil, aproape cinci kilograme încă dinainte de Crăciun; abia dacă putea să pună ceva în gură, totul avea gust de rumeguș, și nici nu putea să doarmă, grijile erau ca un burghiu care îi țiuia în creier.

Nu ajuta nici faptul că era mereu pe drum. Stătuse doar două nopți acasă între săptămâna petrecută la Paris și călătoria aceasta. Când era departe de Lucienne, totul părea mai rău. Simpla ei prezență îl alina: când o auzea trebăluind liniștită în bucătărie, îi auzea pașii pe scări, în afara apartamentului sau stătea întins pe pat și o asculta cum respiră în întuneric, se simțea în siguranță, chiar și când era agitat. Ea credea sincer că totul va fi bine; credea sincer că el e un om puternic și realizat. Defectele lui i se părea pasagere, irelevante. Dimineața și noaptea îi acoperea fața cu sărutări și-l mângâia pe cap, de parcă încă ar fi fost tineri îndrăgostiți. "Aïni", spunea ea, "tu ești viața mea". Dar când era singur - în noaptea posomorâtă și întunecoasă pe care o petrecea în chilia lui din Ghardaïa -, îndoiala și groaza îl asaltau cu aceeași cruzime ca în tinerețe. Poate cu și mai multă cruzime.

Te-ai fi gândit că Aurélie Dechel îl va distrage în mod agreabil. Era cu zece ani mai tânără decât el, avea buclele blonde platinate strânse într-un coc discret, iar felul acela în care privea printre gene în mașină, în timp ce stăteau unul lângă altul pe bancheta din spate, și la volan era López, șoferul căzut în dizgrație - acest lucru o ironie în sine, desigur: să-și lase viața în mâinile lui López la doar câteva săptămâni după tragedie! -, totuși el abia reușise să-i asculte sporovăiala, de parcă acele buze rujate cu grijă, care exersau fără întrerupere, nu ar fi scos niciun sunet. În cele din urmă invocase oboseala și închisese ochii o vreme, dar, firește, în spatele pleoapelor, odihna se lăsa așteptată.

De dimineață urma să ia micul-dejun cu soții Dechel - gazdele lor mozabite făceau o cafea excelentă, pe care o turnau de sus în ceșcuțe; iar pâinea, curmalele și măslinele erau mereu delicioase -, iar după aceea avea să meargă direct la sonda petrolieră. Din câte înțelesese, motoarele de la turlele de foraj numărul 2 și numărul 3 funcționau din nou începând de miercurea trecută, iar de la turla 3 ieșea destul încât să-i satisfacă pe cei de la știri - "ȚIȚEI GĂSIT, ÎN SFÂRȘIT, ÎN SAHARA FRANCEZĂ!", așa spunea titlul. El știa, după cum știau și Martinez, șeful de echipă, și ajutorul lui local, Bourriane, că cel puțin până acum resursa se reducea la un firicel; dar dacă filmau din unghiul potrivit, puteau da impresia că era un șuvoi, dacă nu cumva un adevărat râu, și asta era știrea pe care și-o doreau cu atâta patimă jurnaliștii de la televiziune: "FRANȚA GĂSEȘTE ȚIȚEI PE TERITORIUL NOSTRU - VIITORUL ESTE ASIGURAT!" Erau deja cu cincisprezece ani în urma britanicilor în Arabia Saudită, trecuți și mai mult pe linie moartă și descurajați de ceea ce Hole, consulul britanic din Salonic, botezase mai târziu, în Alger, cu ironia lui seacă, aparte: "Războiul vostru regretabil". Franța avea nevoie de asta.

În momentul ăsta, Gaston nu era prea optimist în privința acestei aventuri în domeniul petrolier. Era puțin spus. De ce acceptase acum doi ani? Avusese nevoie de o slujbă - nu suporta munca din domeniul asigurărilor -, iar la vremea aceea păruse foarte promițătoare: nu era goana după aur, ci goana după aurul negru. Îl convinsese un vechi prieten din Beirut, Doisneau, care făcea parte din consiliul fondator al SiF. Se cunoșteau dinainte de război, erau prieteni. Dar acum, în principal Doisneau își pierduse încrederea - în el, în Gaston, nu în puțurile acelea inutile. Dar în ce fel era Gaston responsabil pentru ele, domeniul oamenilor de știință și al inginerilor, el, care era doar om de afaceri, în timp ce Doisneau și ceilalți strângeau bani în Paris, organizau întâlniri la prânz în sălile private ale restaurantelor bune din apropierea Comédie Française?

Gaston fusese la un asemenea prânz nu mai departe de săptămâna trecută și le prezentase celor adunați acolo o situație a SiF Alger pe cât de roz era posibil fără să mintă cu nerușinare. Vreo zece investitori în costume de lână, făcute la comandă - majoritatea închise la culoare, mai puțin unul, al dandyului, în stil Prince of Wales houndstooth -, frământaseră fața de masă scrobită, sorbiseră vin bun de Bordeaux din pahare de cristal și mâncaseră boeuf bourguignon, în timp ce Gaston bea lacom apă Badoit și-și dregea obsesiv glasul, încercând cu disperare să nu se vadă că-i tremură degetele. Spusese că noile săpături de la Guetarra erau promițătoare, când, desigur, săpătura din urmă cu o lună întâmpinase probleme la adâncime - speraseră să găsească țiței la 350 de metri și ajunseseră pe aproape, la 339, când se stricase utilajul în timp ce îl scoteau din nou. Primul dezastru se întâmplase la 310 metri. Cu mare efort și multă cheltuială, reușiseră să-l tragă înapoi până la 70 de metri de la suprafață, iar acum nu mai aveau nicio cale evidentă prin care să-l scoată și mai mult. Se făcuse bucăți, dintre care una părea că se înțepenise și era irecuperabilă. Acest matériel pierdut valora cinci milioane de franci. Le spusese asta celor trei șefi cu o zi înainte de prânz; ceilalți doi, în afară de Doisneau, insistaseră că acestea sunt riscurile întreprinderii și că încă au încredere în el. Dar Doisneau, spilcuitul Doisneau, devenise ursuz și necomunicativ, iar sprâncenele i se reduseseră la o dungă deasupra ochilor. Nu-i oferise nicio exonerare, nu arătase nici urmă de veselie. Și sincer, Gaston îi dădea dreptate: Guettara părea din ce în ce mai mult sortită pieirii, un amestec mâlos de judecată defectuoasă și ghinion care putea scufunda compania.

Măcar de-ar fi fost sonda stricată singura catastrofă. Dar deja spre sfârșitul toamnei fuseseră și cele trei motoare de schimb înecate, aduse de Martinez de la Alger pentru cele trei pompe din Ghardaïa, iar neisprăvitul acela nu verificase dacă fuseseră golite de ulei înainte să pornească la drum. Pe drumurile necruțătoare din deșert, motoarele se inundaseră din cauza clătinăturilor, devenind ireparabile. O pierdere mai mică decât cea din Guettara, dar semnificativă; iar aceasta se datora exclusiv unei erori umane. Când erai director - și aceasta era funcția lui Gaston -, tu răspundeai. Erai la fel de neisprăvit ca Martinez, care nici măcar nu fusese concediat încă, pentru că nu găseau pe nimeni cu experiența necesară - se forau prea multe sonde de țiței în același timp, iar toți muncitorii experimentați erau detașați în alte părți. Gaston sugerase să-l promoveze pe mozabitul local din Ghardaïa, Bourriane. Nu avea diplomă și insista cu încăpățânare să poarte boubou și tichie albă, mai puțin pe teren, unde purta aceeași salopetă ca toți ceilalți, dar el cunoștea mai bine terenul și comorile lui decât toți ceilalți laolaltă. Însă conducerea de la Paris nu era de acord.

Gaston ar fi putut face față acestor lucruri dacă nu ar fi fost povestea cu accidentul. Cum se făcea că șoferul López încă lucra aici? Soția lui era rudă cu soția vărului soției lui Doisneau, cam așa ceva. Exista un motiv pentru care lui Gaston i se spusese că López nu poate fi concediat, dar asta afecta compania. Fuseseră de acord să plătească - ar fi trebuit să fie de ajuns -, dar pentru Gaston asta era o chestiune de conștiință: banii nu puteau compensa pierderea unei vieți.

În a doua săptămână din decembrie, López condusese unul dintre camioane de la Ghardaïa pe teren, una dintre cele două livrări săptămânale de alimente pentru oamenii din barăci. Fusese furtună de nisip - oricine era familiarizat cu deșertul, știa cum e. Te-ai putea întreba ce căuta pe drum; dar livra alimentele, pentru numele lui Dumnezeu! Nu le puteai cere oamenilor să muncească - să facă munca aceea epuizantă - fără să mănânce! Și deși el nu fusese niciodată de acord, López, cel cu fața rotundă și afabilă și cu mustața ridicolă, probabil nu fusese foarte atent, pentru că presupusese - pe bună dreptate - că nu aveau să fie și alte mașini pe drum în dimineața aceea. Și din fericire, stabiliseră că furgoneta care venea din față nu avea farurile aprinse - cum de fuseseră atât de proști? Sau poate că nici măcar nu le funcționau farurile?

Gaston își putea imagina vârtejul cenușiu, o ceață formată nu din aer, ci din granule de nisip, tumultul învolburat, copleșitor, geamurile închise și grilele de aerisire ale camionului acoperite, dar nisipul pătrunzând prin crăpături invizibile, puțin ici-colo, împrejurul picioarelor lui, chiar și al genunchilor, pe López conducând cu keffiyehul strâns în jurul feței, dar care îi lăsa ochii descoperiți, ca să aibă grijă să nu se înece, acum gonind, în timp ce furtuna devenea mai amenințătoare pe ultimul kilometru, dar el măsurase distanța până la oprire pe odometru, iar acum vede indicatorul albastru, strălucirea lui în întunericul monocrom, trage de volanul camionului - e un camion mare, în definitiv -, iar el încetinește, așa că pune și piciorul pe accelerație, auzind aproape huruitul mai puternic al motorului în vuietul constant al furtunii. Iar camionul se răsucește, energic și cu ceva viteză...

Doi bărbați în furgoneta mică, nevăzuți. Doi marocani, angajați la următoarea sondă, zece kilometri mai jos - altă firmă mică și amărâtă ca a lor. Impactul îl izbise pe López de parbriz, dar din fericire, deși geamul se crăpase ca o pânză de păianjen, nu se spărsese. Avea cincisprezece suturi pe față, de la scalp la frunte, își spărsese nasul și avea trei coaste rupte, care știai că dureau cumplit chiar și după șapte săptămâni. Avusese trunchiul bandajat ca o mumie, încă îl avea așa pe sub cămașă, dar nu spunea decât Ça va aller, patron^[i], de parcă singurul mod în care se putea revanșa pentru ceea ce făcuse era să-și reprime durerea fizică. Se oferise să meargă la Alger să-l ia pe Gaston - și în același timp și pe madame Dechel -, apoi să-l ducă la Guettara și înapoi în Alger, cale lungă cu mașina, când pe el fiecare groapă din asfalt îl făcea să strângă din ochi de durere.

Dar López fusese norocos. Unul dintre marocani fusese cinci zile în comă în clinica aceea mică din Ghardaïa înainte să moară, iar celălalt, cel mai tânăr, de numai nouăsprezece ani, de-o vârstă cu Denise, își pierduse brațul drept de la cot, fusese desfigurat definitiv și, lucru și mai grav, suferise o hemoragie cerebrală. Medicii încă nu erau siguri în ce măsură avea să se recupereze.

Era de la sine înțeles că SiF Alger achita costurile medicale și plătise înmormântarea celui decedat. Dar Gaston insistase - Lucienne, îndrumătoarea lui morală, de nezdruncinat, insistase că Gaston trebuia să insiste; oare și pe Doisneau îl deranjase? - ca fiecare familie să primească o sumă forfetară. Erau bani pentru viața scurtată sau pentru cea distrusă? Banii nu puteau compensa pierderea, dar nici rugăciunile, însă cel puțin cu bani puteai cumpăra de mâncare.

Asta erau băieții aceia - unul necăsătorit, celălalt, cel mort, soț și tatăl unui copil de trei ani la Figuig -, cei care aduceau bani în casă, întreținătorii familiilor lor, acum duși pentru totdeauna. Îi convinsese pe cei trei de la Paris că e nevoie de compensație, nu spunându-le că așa era corect din punct de vedere moral, ci insistând că, în caz contrar, puteau să fie dați în judecată și să aibă parte de publicitate negativă, care ar fi stricat reputația companiei. În definitiv, toate ziarele scriseseră despre accident și deces. O cheltuială în plus, considerabilă, al cărei cuantum încă nu fusese stabilit - avocații încă puneau la punct detaliile -, și, mai presus de toate, o tragedie.

Până la ora 9, el și Dechel erau pe teren cu Martinez și Bourriane - cel din urmă purtând măcar un costum gri, așa cum se cuvenea, care, deși călcat, nu-i venea bine, era prea scurt la mâneci și prea lat la piept -, pregătindu-se pentru echipa de filmare. Vreo zece muncitori, cei mai prezentabili (cu cei mai mulți dinți!), fuseseră scoși din tură ca să le fie prezentați jurnaliștilor, iar în dimineața aceasta fuseseră echipați cu căști de protecție de diferite culori, la drept vorbind niște pălării de safari, din depozitul modest din camera din spate a biroului lui Martinez. Lângă turla de foraj numărul 3, cea din care scoteau cel mai mult țiței, deși nu mare lucru, fusese montată un fel de scenă de lemn pentru vizitatori, prevăzută cu o copertină care să-i apere de soare. Martinez păstrase mai multe butoaie de țiței din zilele anterioare, țiței pe care-l puteau strecura discret printr-o țeavă ca să crească debitul real la momentul potrivit, pentru a spori impresia de abundență. Avusese grijă să pună deoparte pentru mai multe "duble", în eventualitatea că echipa trebuia să filmeze momentul de mai multe ori. Fusese nevoie de o planificare riguroasă pentru a simula debitul abundent al țițeiului.

Nu ascunseseră acest lucru echipei. Gaston și jurnaliștii discutaseră când se întâlniseră la Paris. Gaston explicase că debitul e neregulat, ceea ce putea pune în dificultate filmarea, dar că, dacă jurnaliștii voiau... - Da, da, venise răspunsul, aproape înainte să le poată explica planul. Așadar muncitorii aranjaseră scena și dincolo de sondă, pe ascuns, butoaiele puse deoparte și țevile care făceau legătura cu conducta principală, doar de dragul prim-planului. Nu era o minciună - Gaston nu ar fi fost niciodată de acord cu o minciună -, dar nici nu era chiar adevărul.