În căutarea nefericirii, în continuare

Ioana Drăgan (n. 1969, în București) este scriitor și jurnalist, doctor în științe filologice și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Volume publicate: Vietăți și femei (proză scurtă), 1997, Ed. Cartea Românească și Asociația Scriitorilor din București; Poveștile Monei (3 nuvele), Ed. Atlas, București, 1999; Romanul popular în România. Literar și paraliterar, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001, și ediția a II-a (revăzută și adăugită), Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj, 2006; Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Ed. Allfa, 2007; Mafalda (roman), Ed. Allfa, 2009; Gripa. O poveste de Crăciun, Ed. Tracus Arte, 2021; Povești misterioase cu femei și alte vietăți. Antologie de proză, Ed. Litera, 2022; În căutarea nefericirii (roman), Ed. Tracus Arte, 2023. A fost prezentă ca autor în numeroase antologii de proză. A semnat prefețe pentru ediții diverse din literatura universală la editurile Gramar și Litera.

Premii și distincții (selectiv): Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul Vietăți și femei; Premiul Asociației Scriitorilor din București pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda, 2010; Distincția culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezența sa în viața intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria "Anul Caragiale" - Televiziunea Română (2012); Premiul Special al Juriului Filiala Proză București a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Gripa. O poveste de Crăciun (2023); Premiul "Ion Creangă" al Academiei Române pentru romanul În căutarea nefericirii (2025).
Noul roman al Ioanei Drăgan, În căutarea nefericirii, în continuare, are toate ingredientele care te pot trimite, la lectură, în universul ficțional construit în mare parte pe tărâmurile nordice, în jurul personajului de origine finlandeză, Onni, în relație, indirectă, cu Gelu, "eroul" depresiv cu care ne-am familiarizat încă din În căutarea nefericirii, apărut în 2023, să te pună în contact cu tema unei singurătăți ce derivă din incompatibilități și cum o relație de prietenie și una de cuplu se destramă prin nuanțe accentuate de neatenție cotidiană și alegeri greșite. Romanul depășește o frontieră, nemarcată, dar existentă, a interculturalității, a diferențelor de mentalitate dintre două lumi, românească și nordic-finlandeză, intrând sub zodia nefericirii / neîmplinirii, a iluziei fericirii indiferent de meridian. Microuniversul românesc, aflat sub spectrul indiferenței și al unei susținute carpe diem, se apropie de cel finlandez, cu albastrul cerului parcă prea departe de oameni, pentru o confruntare a mentalităților fără a fi în conflict. La final constatăm că la capătul drumului care devine răspântie totul continuă, ca în viață. O ironie elevată, un umor insinuant și discret, un stil aproape cinematografic, cu ruperi de ritm prin scurte scrisori, cu personaje pitorești prin vitalitatea lor, prin relația unei nefericiri trăite și conștientizate omenesc, romanul Ioanei Drăgan oferă o lectură deopotrivă incitantă și relaxantă. (Ioan Cristescu)


E sfârșit de săptămână și, la capătul unor zile lungi, interminabile, aidoma tuturor celorlalte, din care nu-și mai amintește nimic important, ca și cum ar fi fost niște mărgele înșiruite la rând pe o sfoară nesfârșită, lui Onni nu-i vine să se ridice de pe jos, din iarba crudă de lângă lacul Pyykösjärvi, abia mijită în primăvara asta timpurie, chiar dacă începuse să-l ia și frigul, și să se întoarcă acasă. Acasă... greu să spună unde mai e exact acasă pentru el.

În Oulu, în apartamentul lui, nu mai e loc nici să stea pe canapeaua din living, ocupată de toaletele lui Emi care nu mai încap în nici un dulap. Sunt haine peste tot: în dormitor, în living, în bucătărie, pe spetezele de la scaune. Până și în baie găsise în dulăpior lenjerie intimă înghesuită printre prosoape. Pantaloni și umerașe cu bluze erau atârnate pe cabina de duș. Emi umpluse la refuz cu geci, canadiene și blănițe de tot felul inclusiv lada de la pat, destinată de constructor doar schimburilor de așternuturi. Pe cuier, nu mai era loc să agăți nimic de câte haine ale ei erau îngrămădite pe cele două cârlige, plus încă unul improvizație, lipit chiar de ea, între cele două, ceea ce condusese la a nu se mai putea intra decât pieziș în casă, pentru că ușa nu permitea o deschidere mai mare. Pe jos, claie peste grămadă, papuci, pantofi, ghete, cizme și botine. Onni mai avea în casă doar ghetele cu care pleca la slujbă, unde își lăsase o pereche de schimb și-și dusese la mökki, în pădure, un sac cu haine și cu pantofi de sport, pentru că altfel ar fi ajuns pe holul etajului și asta chiar nu se face!

Cărțile lui ajunseseră la biblioteca improvizată de pe scara blocului. Ideea asta splendidă apăruse din disperare de cauză și din neant. Onni, mânat de la spate de Emi, cucerise cu ea încă două apartamente, care contribuiseră nu numai cu entuziasm, ci și cu soluții, la propunerea de constituire a unui loc de lectură în cadrul imobilului, pentru cei interesați. Ce-i drept, Heikki, un tip tare de treabă care abia se pensionase și se apucase să-și redecoreze apartamentul de la etajul trei, adusese trei plase de romane pe care le recomanda, pe fiecare în parte, tuturor vecinilor, iar Marjatta, de la parter, îi șocase pe toți propunând o cotă parte de cărți oferite colectivității, din toate genurile literare, pentru fiecare apartament. Ce dacă Onni contribuise cât pentru tot blocul cu toată biblioteca lui de romane polițiste? Normal era, după capul acestei funcționare la taxe și impozite, să existe echitate! Având în vedere că toți locatarii erau cu taxele la zi, i-au ținut piept diliei de Marjatta pe care o știa toată lumea de nebună, când i se pune ei pata pe contribuțiile fiecărui locatar. Onni era de acord, dar aprecia că Marjatta nu era totuși chiar atât de dusă cu pluta ca maică-sa, care mersese până-ntr-acolo încât sugerase să se și amenajeze un spațiu în holul de intrare cu mese și scaune, pentru ca oricine intră în bloc, nu contează cine sau unde merge, acasă, în vizită sau cu altă treabă, să fie imediat sedus de ideea lecturii și să se pună pe citit. Acolo, fiecare responsabil desemnat pe bază de tabel să aducă un termos cu cafea, o cutie de biscuiți cu scorțișoară, cești și pahare de plastic lângă, pentru stimularea apetitului de lectură și de consum de carte. În fond, nici măcar nu era o idee originală, explicase maică-sa, care era cam pe aceeași lungime de undă cu Marjatta, toată lumea are oricum abonament la biblioteca din cartier, dar în multe locuri din oraș, chiar și în unele stații de autobuz, municipalitatea organizează pe timpul verii standuri cu cărți pentru cetățeni, care au obligația de a aduce înapoi cartea după ce au citit-o. Și dacă toată Finlanda citește, blocul lor de ce să facă notă distinctă?! Ar fi absurd.

Onni se despărțise însă cu regret de mica lui bibliotecă din living, care, trebuise să fie de acord cu Emi, în primul rând era integral citită și chiar recitită de el și, în al doilea rând, nu era deloc mică, ocupa un loc important în economia casei, separând prin corpul ei două spații. Iar Emi, de când călcase prima oară în apartament, văzuse potențialul extraordinar al acelor rafturi generoase, în care putea să pună genți, obiecte de machiaj, creme și tot felul de nimicuri, pe care urma să le cumpere într-un ritm care-i lăsase cardul lui Onni văduvit de câteva sute bune de euro, într-o primă fază. În cele câteva săptămâni scurse de la venirea lor în Oulu, Emi se pornise pe cumpărături serioase care culminaseră cu aparatură de cosmetică și cu tot felul de noutăți din acest domeniu, necunoscut lui până s-o cunoască pe Emi, și în care ea văzuse imediat șansa de-a-și găsi un rost în orașul ăsta nou.

La toată această furtună de cumpărături și pliante contribuise din plin maică-sa, care o plăcuse atât de mult pe Emi din prima, încât ajunsese să-i spună, și încă nu o dată, că nici nu și-ar fi imaginat c-o să se uite o femeie ca ea la un bărbat ca el, adică fi-su!

Seara însă, cu paharul de votcă în mână, căruia cu greu mai reușea să-i găsească loc printre rujuri, creioane de ochi, creme și tuburi cu fond de ten îngrămădite toate pe măsuța din fața canapelei, lângă laptopul pe care, de când nu mai vorbea și se vedea cu Gelu, nici măcar nu-l mai deschidea prea des, lui Onni îi lipseau totuși cărțile din biblioteca lui. Nu conta prea mult valoarea lor. Le cumpărase pe rând, de-a lungul anilor. Când plecase din Nord, cam intempestiv din cauza fraților Riitei, totuși în valizele lui, printre haine, găsise loc și unor romane care-l ajutaseră să nu-și pună capăt zilelor în lungile nopți arctice. Habar nu mai avea despre ce era vorba în ele, pentru că ce să reții din polițiste și thrillere, se găsește până la urmă criminalul și gata, dar îi plăceau mult cum arată ele aranjate după mărime în raft și se obișnuise să le știe acolo. Volumele ajunseseră, din fericire, tot într-o bibliotecă, cea a blocului, deși Emi fusese de părere să le arunce pur și simplu la gunoi. Ideea cititului în imobil, într-un loc special amenajat să fie sală de lectură, și încă la intrare, i se păruse o nebunie pe care o catalogase scurt și categoric drept o pierdere de timp și mai cu seamă de spațiu.
- Cine dracu-și face bibliotecă în scara blocului? Așa ceva?!? Să ferească Dumnezeu!

Emi își făcuse pe loc o cruce amplă, care-l nedumerise pe Onni. Mai văzuse gesturi din astea în Romania și la femei și la bărbați, multe în mijloacele de transport în comun, dar și în taxiuri. Văzuse și că mulți șoferi aveau atârnate multe cruci de oglindă și că, la stopuri, se închinau, la fel ca și călătorii. Înțelesese pe loc că trebuie și el să facă la fel și, când îi observase pe ceilalți că se pornesc, Onni, din respect pentru cutuma locului, începuse și el să-i imite. Gelu, însă, îl oprise din acțiune și îi explicase ce vrea să-nsemne chestia asta în microbuz, că oamenii obișnuiesc să se-nchine și pe stradă și-n mașini, atunci când trec prin fața unei biserici, nu numai când intră înăuntru să se roage. Onni era oricum complet defazat în traficul ăsta necunoscut lui și lumea se uitase ciudat la el când, de cum se suise o dată într-un minibus în Focșani, înainte să-și valideze biletul făcuse semnul crucii. O văzuse Onni, de altfel, și pe Dana care făcea la fel, zilnic și de mai multe ori, în fața aragazului, mulțumind lui God că i-a ieșit mâncarea, dar, simultan, mergea să se-nchine la un tablou din casă, de pe perete, pe care-l și pupa de fiecare dată.
- E icoana sfintei cuvioase Parascheva! La care mă rog în fiecare zi și Sfânta mă ajută!

Dana era convinsă că tot ce-i iese ei bine în viață, în general, și-n bucătărie, în mod special, doar sfintei Parascheva i se datorează. Să-i traducă Gelu finlandezului cum o putea și ideal ar fi să-i povestească, cu lux de amănunte, despre minunile Sfintei. Ea n-are timp pentru că trebuie să amestece o tocăniță de ficăței și pipote pe foc. Altfel se arde. Și să nu care cumva să-i spună lui Onni că n-a vrut s-o însoțească în pelerinaj, în urmă cu două luni, pentru că sigur c-o să-și facă o proastă impresie despre el.

Adevărul era că se certaseră atunci. Gelu refuzase ferm să meargă cu ea, îngrozit că trebuie să stea ore-n șir la coada kilometrică de la moaște, și-n plus să zicem că s-ar fi dus, ce să-i fi cerut el Sfintei?! Să-i mărească salariul la CFR?! Asta, Gelu era absolut convins, că e doar în mâna și pixul nemernicilor din guvern și nu avea cum să intre în sfera de acțiune a Sfintei Parascheva. Dana însă nu era de această părere, se ruga pentru multe chestii și Sfânta o asculta, inclusiv pe parte salarială, pentru că în urmă cu un an, imediat după pelerinaj, se dăduse un spor pentru toată lumea, așa că pentru ea nu e de mirare că lui Gelu nu i se întâmplă niciodată nimic bun la serviciu! Dacă n-o să se roage pentru bunăstare și sporuri salariale, de unde să știe Sfânta Parascheva că ar fi mare nevoie de niște bani în plus ca să reușească și ea să schimbe cuptorul electric, cu o piesă de ultimă generație și cu performanțe extraordinare, care-i luaseră pur și simplu respirația la o prezentare promoțională la Flanco? Așa că, după scandal, Dana plecase singură cu trenul până la Iași. Reușise, tot printr-o minune, să ajungă în aceeași zi la raclă, să se roage acolo și apoi să prindă și trenul de noapte spre Focșani. Coborâse dărâmată din tren, dar luminată de extazul trăit, și-l iertase pe Gelu.

Ca să spună adevărul adevărat, fiind împins la citit în propriul suflet tot de ea, care insista să se și spovedească pe chestia asta spre iertarea păcatelor, el nu prea le avea cu biserica, cu preoții și cu toate rugăciunile. De postit nici nu putea fi vorba în ce-l privește. Nici Dana, de altfel, cât de credincioasă se declara ea, nu reușea să țină nici un post, dând întotdeauna vina pe păcatul ăsta, nevinovat în opinia ei, mai cu seamă că și mărturisit, al pasiunii gastronomice.
- Doar sfinții sunt fără de păcat! Iartă-mă, Sfânta!

Dana cădea în genunchi în fața icoanei și apoi, cuprinsă de remușcări, suspina ceva vreme în fața ciorbiței de potroace care fierbea la foc mic pe aragaz.

Gelu o mințise fără mari mustrări de conștiință atunci, spunându-i că i-a zis în mare amicului lui finlandez despre miracolele cuvioasei. Tocănița fusese un deliciu, iar Onni atribuise meritul pentru reușită acelei Saint, care o ajutase pe Dana să pregătească așa minune.

Nici Onni, din câte își putuse Gelu da seama, nu era un cucernic. Chiar înainte să vină în România, pe când își tot spuneau ei toate cele la laptop, Onni îi declarase că pe el îl enervează maxim sărbătorile religioase care, în opinia lui, nu își mai au nici un sens în lumea de azi, sau, mă rog, să fie la cei credincioși dar nu și la ăialalți, ca el și ca alții aidoma lui, care mai trebuie să se și prefacă.
- Ipocrizie la pătrat, my friend! E tot political correctness!
- Dar zilele libere nu sunt bune? - vrusese să știe Gelu, băgat din nou în ceață de termenii folosiți de finlandez. În România toată lumea e fericită pentru că sunt multe sărbători de-astea și s-au înmulțit liberele.

În Onni se trezise liderul sindical ratat și subiectul fusese dezbătut pe larg. După el, decât ipocrizie socială, cu tot felul de sărbători de-astea, nu foarte multe de altfel, care se traduceau prin beții trei zile în șir la greu, mai bine s-ar fi acordat câteva zile libere în plus de la stat la concediul de odihnă, care să recunoască munca cinstită. Gelu era de acord, cu toate că nimeni nu-l întreba pe el, dar, de ce să nu recunoască, toți bugetarii, cu el în frunte, se bucurau de punți, pe care i le tradusese lui Onni ca bridges, și de un chiul la muncă. Binecuvântat!
- Bridges peste ape? Așa multe lacuri sunt și la voi? Că noi avem vreo Fifteen thousand... - vrusese Onni să știe. Gelu, my friend, eu nu-nțeleg atunci de ce nu te angajezi pe vapoare, marinar, dacă ești așa nemulțumit la serviciul tău pe tren?

Se tăvălise Onni de râs, când, într-un sfârșit pricepuse sensul corect pentru Romanian bridges, la care se referea Gelu, care n-avea cum să aibă-n condițiile astea un viitor de sailor.

Pe Emi n-o văzuse însă niciodată că se roagă. Iar ca să facă semnul crucii la raftul gol de cărți de la el din casă, i se păru de-a dreptul straniu.
- Cinstit vorbind, aici în scara blocului ar fi mers o sală de păcănele, măcar făceați o afacere, să vă iasă un ban. Asta nu v-a dat prin cap, nu-i așa? - continuase Emi pe un ton disprețuitor, din care se deducea cam ce crede despre cei din jur.
- Pacanele? - repetă Onni, neînțelegând ce-i aia.

Emi pe moment nu știuse să-i traducă, dar așa prin semne, se prinse până la urmă că-i vorba de slot machine și de gambling, care-n Finlanda erau, ca și băutura, monopol de stat.
- Veikkaus. Ok, am înțeles. Toate jocurile astea sunt foarte populare.

Emi se miră și-i spuse că ea n-a văzut nicăieri.
- Unde, Onni, unde aveți voi păcănele? Pe mine nu mă interesează prea mult, dar să știi că e sursă mare de bani. La noi e cale sigură spre belșug.
- La cine, așa mare bogăție? Că cei mai mulți, dacă nu chiar toți, de fapt pierd banii și odată cu ei și mințile puține pe care le au.
- La cei deștepți, normal. Doar nu la fraieri! La cei care au idei, se mișcă repede, investesc, au curaj...
- Bine, bine, dar n-ai voie să faci tu cazinou unde-ți vine. Ce, în Romania se poate?
- La noi, abia de găsești loc pentru o farmacie sau pentru un salon cum am avut eu, de câte săli de păcănele și jocuri de noroc sunt peste tot. La țară nu mai spun... Sunt fără număr. Da' și la noi în Focșani, mă mir că n-ai văzut: din trei scări de bloc, la parterul uneia din ele e-o sală de jocuri, de pariuri, de păcănele de-astea. Și e full de dimineață până noaptea. Onni dragă, eu n-am atâția clienți la salonul meu de-acasă!

Emi nu se lăsase cu una cu două, insistând pe ideea asta complet nouă în peisaj pe care se apucase s-o și detalieze, uluindu-l pe Onni, care, de ce să nu recunoască, s-ar fi lăsat chiar cucerit dacă n-ar fi știut că e ilegal. Pentru Emi însă asta n-avea mare importanță.
- Dacă ești inventiv, fentezi cumva legea!
- Cum, cum? - se arătă curios, totuși, Onni, tentat de o încercare.
- Păi, de exemplu, îi spui altfel, nu gambling.
- Dar cum?
- Ceva ce prinde la voi și nu bate la ochi. Nu știu. Jocuri recreative. Relaxing games for smart people, ce zici? Sună bine?

Onni ar fi zis multe, dar Emi turuia de nu se mai oprea. Afacerea, inițial cu circuit închis doar pentru locatarii imobilului, trebuia demarată cu două aparate, cele mai simple, nevinovate și ieftine, iar spațiul ăla generos de la intrare putea fi împărțit mult mai judicios.
- Nu-i păcat să fie doar bibliotecă? Să n-aducă nici un venit? Dacă ridici un perete de rigips, ai într-o parte rafturile cu cărțile voastre și-n cealaltă slot machine. E-o alternativă care va combate plictiseala, nu-i așa?

Emi și vedea cum oamenii, sigur crazy guys care n-au ce face altceva mai bun decât să citească tot felul de prostii și inutilități, singuri sau în grup, vin să ia împrumut câte-o carte. Atunci, responsabilul le propune imediat să se relaxeze, pentru că prea mult citit strică și ochii au nevoie nu numai de alb și negru ci și de culorile alea de la fructele din aparate. Prune, lămâi, mere... pac, pac, pac. C-așa-i la pacanele. Bagi doar câțiva euro și gata! Unii pierd, alții câștigă. C-așa-i în viață. Oricum, toți pleacă acasă, în cel mai rău caz, doar cu o carte. Iar în câteva luni, se recuperează investiția și după încă alte câteva, proprietarul, adică Onni, devine nabab. Mogul. Billionaire. Nu ar fi frumos?

Onni începuse și el să viseze, cu toate că era absolut sigur că Marjatta ar trimite negreșit serviciile sociale după el, ca să-l ia și să-l bage la un tratament sever recuperator, dac-ar propune în ședința de bloc un astfel de paradis. Amintindu-și deodată o carte citită demult, nu-i mai rămăsese decât să-și spună, urmărind-o pe Emi cum se înflăcărează, că Romania asta de unde vine ea este cu adevărat o țară a minunilor. Și-n timp ce-i trecuse prin minte că poate a dat norocul peste el, Emi începuse să danseze pe-o muzică auzită numai de ea, unduindu-se grațios în lumina lumânărilor pe care le aprinsese în toată casa și care făcea ca ochii ei verzi să lucească parcă și mai mult. Ar fi luat-o în brațe atunci și ar fi sărutat-o lung, punând stop acestor inițiative inedite, dar fix atunci sunase la ușă maică-sa, care se auto-invitase la cină și vraja momentului se risipise dintr-odată.

Onni era fericit că Emi o cucerise pe maică-sa, însă această afecțiune de ramolită, nu putea să nu se gândească la ce-i spusese Tuuli despre maică-sa de când se îndrăgostise, suspect după ea, de Japonia, venise la pachet și cu prezența ei mai mult decât ar fi fost cazul la ei în casă. Intimitatea lor la care sperase, măcar atunci când se întorcea acasă de la fabrică, se dusese naibii, întrucât de cele mai multe ori, o găsea în mijlocul livingului pe maică-sa în chimono, pe jos, după o ședință ad-hoc de pilates sau de yoga, hlizindu-se cu Emi, transformată în antrenoare specialistă, și vorbind fiecare pe limba ei. Emi, în română, și maică-sa în finlandeză, cu voice translator la fiecare frază. Maică-sa știa, evident, engleză, dar ea și cu Emi conveniseră că așa o să învețe Emi mai ușor finlandeza! La pachet cu o infuzie de termeni japonezi, pe care maică-sa și-i introdusese în vorbirea de zi cu zi, de ziceai că-i ghid pentru grupuri de turiști. Păcat că Onni continuă cu engleza! Din balamucul ăsta al limbilor și al unei pronunții în finlandeză a lui Emi care avea mult de îmbunătățit la cuvintele de bază, precum salutul de dimineață, prânz ori seară ca Hyvää huomenta, Hyvää päivää, Hyvää iltaa... easy peasy... el o încuraja de fiecare dată, dar pe care ea le încurca de nu mai înțelegea nimeni nimic, cu toată bunăvoința, maică-sa se tăvălea de râs iar el nici nu mai știa în ce limbă să le spună amândurora să tacă!

Când venea maică-sa și cu Yukio, cățelul ei Akita, fericit după numele lui japonez, ațâțată de strigăte, râsete și zgomote, javra se pornea pe-un lătrat prelung și ascuțit, nemaipricepând comenzi simple la care stăpână-sa, în confuzie lingvistică, i le spunea în engleză! Iar Onni se gândea că mult nu mai avea Marjatta și o să-l reclame nu numai la serviciile sociale ci și la Soihtu, compania de servicii pentru imobiliare, pentru că deranjează blocul. Și în plângerea asta o să fie menționată și Emi cu mersul ei apăsat pe tocuri în casă, raportat lui, întâi mai voalat și apoi direct, când s-au intersectat pe scări, de vecinul de la etajul 1, care i-a reproșat și folositul dușului noaptea, complet nerecomandat, conform orelor de liniște impuse de autorități tuturor locatarilor din imobile. Acum se adăugase și câinele, al cărui țignal ajunsese până la parter. Iar Marjatta nu obișnuia să treacă cu vederea chestiuni de-astea flagrante, care tulburau grav vecinii. Scăpaseră până acum, pentru că se luase în considerare numărul mare de cărți puse la comun și, mai cu seamă, un autor după care se înnebunea ea și se zgârcise să cumpere seria de polițiste din librărie, dar exista totuși o linie roșie, pe care Yukio o depășise tot lătrând în limba lui, ba la maică-sa, ba la Emi.

Părea că Emi uitase că nu suportă firele de păr, așa cum îi spusese Gelu de multe ori, cumva rușinat de fiecare dată când Onni îl ruga să detalieze. Îi spusese asta și maică-sii, atunci când ea-l rugase la telefon să insiste el din Romania pe lângă Tuuli, ca să aibă grijă de câine pe perioada sejurului din Seul. Era convins că Emi, așa radicală cum era față cu problema asta, nu o să accepte să-i zboare firele de păr ale lui Yukio prin casă și să aterizeze pe masa din bucătărie. Iată că se înșelase și încă grav. Nu numai că nu o deranja părul cățelului, pe care nu ea, ci el îl strângea după fiecare vizită a maică-sii de pe peste tot, dar, mai nou, îi transformase casa într-un salon improvizat de coafură, în care nu Yukio și firele din blana lui erau vedetele.
- Câți ani are Cookie? - îl întrebase Emi cu voce înceată, să n-o audă maică-sa care se dusese la baie.

Luat prin surprindere, Onni nu știuse să-i răspundă. Nu-și pusese niciodată problema și nici n-o căutase la cartea de identitate pe maică-sa. Adevărul e că nici nu știa exact când e ziua ei. Pe când trăia monstrul de taică-su, care făcuse cea mai bună treabă din viața lui întreagă să crape anul trecut, cu toate că reușise, așa ca o ultimă lovitură, să le strice petrecerea de Juhannus, sărbătoare în casa lor era doar când nu se îmbăta el și nu făcea scandal. Vecinii lor din Mariehamn, pe insula Åland, chemaseră poliția de câteva ori, fiindcă la ei în casă se auzeau frecvent urlete și în nici un caz cântecele de la mulți ani, Paljon onnea vaan! Nu-și amintește de nici o aniversare, nici de-a lui și nici de-a maică-sii.

Și apoi, ține să-i spună, pe maică-sa o cheamă Kukka. E nume de floare în Finlanda și nu de biscuit. Acum, ca să fie cinstit, când se uită la bretonul învolburat al maică-sii, care aproape că-i acoperă ochii, ca la o cățelușă caniș, nici măcar nu i se mai pare nepotrivit că Emi i-a zis Cookie. Cât despre vârstă, s-o-ntrebe Emi direct, nu crede c-o să se supere.

Încurajată de Onni și de zâmbetul larg al maică-sii, Emi o complimentase că arată mai tânără decât este, fără să se știe câți ani are exact și de unde se pleacă la comparația asta entuziastă. Cert este că, după părerea ei, trebuie să-și schimbe culoarea părului din nou și coafura. Negrul ăsta e mult prea dur. Emi o vede vopsită într-un castaniu cu șuvițe roșcate în degrade, cu bretonul încrețit dar scurtat la jumătatea frunții, și tunsă bob la spate. Garantează un look tineresc și atrăgător.
- Ar vrea Kukka, sorry dacă-i vine mai ușor să-i spună Cookie, please, Onni explain to your Mum, să se lase pe mâna ei?

Maică-sa acceptase imediat și, de atunci, Onni știuse că Emi a câștigat complet partida. În familie!

Tunsoarea bob se dovedise însă una pretențioasă, care trebuia menținută la linie, o dată la trei săptămâni. Pentru Emi nu era nici o problemă să amenajeze un mini coafor în mijlocul bucătăriei și să mânuiască o foarfece. Kukka era fericită și nu mai contenea cu laudele și mulțumirile pentru Emi, ținând cont nu numai de aspectul juvenil, ci și de costul zero al acestui răsfăț neașteptat. Iar Onni se trezise că mătură nu numai părul lui Yukio ci și smocurile maică-sii.

Având în vedere succesul nesperat al acestei transformări, piatră de temelie pentru cimentarea prieteniei între Emi și maică-sa, la care chiar că nu se așteptase, consecința, logică până la un punct, fusese încă o surpriză. De-a dreptul, total neplăcută.

La întorsul acasă de la serviciu într-una din după-amiezi, Onni se văzuse silit să plece fix înapoi de unde venise, chiar dacă Emi îl răsplătise cu un sărut prelung și se scuzase că nu apucase să termine ședința de styling înainte să vină el. În mijlocul bucătăriei, pe un taburet, se afla o clientă nouă, una din prietenele maică-sii, la tuns și la coafat. Maică-sa ținea oglinda pentru Emi și turuia de zor. Onni știuse de la lift că-n casă sunt cel puțin trei persoane. Se vorbea tare și se râdea. Singurul placid și liniștit era Yukio, care tresărise din somn când Onni băgase cheia în broască.

Avea să afle ulterior că Emi avea de gând să demareze și ședințe de cosmetică pe canapeaua din living, scuzându-se celor interesate că nu are încă mobilierul necesar și nici aparatura, dar că, pentru început și pentru chestii minore, se descurcă și-n condițiile astea minimale. Onni simțise că i se și reproșează voalat că-n loc de un apartament normal nu deține un salon. Emi lucrează deocamdată de plăcere și nu cere bani, speră că Kukka o să transmită exact mesajul celor interesate. Onni fusese ferm: nu avea nevoie de vreun denunț din partea Marjattei cum c-ar face evaziune fiscală.
- Nu vezi cât e de talentată?! - îl apostrofase maică-sa, când el o luase deoparte și îi spusese direct că nu e normal să-i transforme casa în coafor și că, deși o înțelege și chiar se bucură că o apreciază pe Emi, această activitate, din ce în ce mai înfloritoare, la el în casă trebuie să înceteze. Sau, să găsească maică-sa o altă soluție.

Atunci se ivise, miraculoasă, rezolvarea problemei cu mökki din pădure. Tot răul spre bine! Acela fusese momentul când maică-sa hotărâse că cea mai bună coafură pentru new look-ul și mood-ul ei de acum încolo este cea creată de Emi, care merită investiția în Emmi's Style Salon. De acte și de formalități să se ocupe Onni.