Povești misterioase cu femei și alte vietăți

Citiți prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.


Ioana Drăgan (n. 1969) scriitor și jurnalist, doctor în filologie, este o prozatoare apreciată și autoarea unor volume de portrete literare și studii despre romanul popular. A debutat cu volumul de proză Vietăți și femei (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din România, urmat de Poveștile Monei (1999) și romanele Mafalda (2009), Premiul Asociației Scriitorilor din București, și Gripa. O poveste de Crăciun (2021).

Proză scurtă în registru realist, povestire și microroman, trei specii care poartă amprenta unei scriitoare valoroase și o viziune distinctă asupra societății românești de la începutul mileniului nostru.

"Realismul prozatoarei ține de naturalețea perceperii concretului vieții de toate zilele, cu oameni comuni, cărora li se întâmplă lucruri nu tocmai comune, și de un excepțional simț auditiv, amintind prin această însușire de Velea și Marin Preda, dintre precursorii apropiați." (Gabriel Dimisianu, România literară, nr. 29/1998)


- Un' te duci, Crina? Crina! Crina! De când mi-au adus-o în vacanță, nu mai am pace!

Bătrâna se uită pe fereastră, apoi se așeză din nou la masă.
- Așa-s copiii, vecină. Și-ai mei sunt la fel. Aleargă, țipă, plâng, n-ar sta locului neam. N-ai ce le face.

Crina-i un copil cuminte. Nu mă supără deloc. Nu-i ca alți copii, da' nu știu eu ce face toată ziua. Nu vorbește cu mine, are secretele ei. Stă ce stă prin preajma mea, mutulică, și-apoi dispare de nu știu de unde s-o iau.
- Se joacă, vecină, se joacă și ea... Nu te mai agita, c-așa-i la anii ăștia.

Fetița grăbi pasul la auzul strigării. Ce-o vrea de la ea de nu-i dă pace? Mai ales acum. Porni hotărâtă prin iarba mare spre fundul grădinii. Se împiedică într-o movilă de cârtiță și scăpă din mână plasa. Se sperie mai mult de zgomotul făcut de căzătură.

Cât să fie ceasul? E douășpe. E bine. Bunica are o vizită acum, apoi o va striga din nou, Crina, Crina, îi va răspunde, da, va veni la masă imediat, dar mai stă puțin, culege flori, bunica se va liniști, nu va porni după ea, și când mirosul de mâncare va inunda toată curtea, o să termine și ea disecția. În genunchi, cu capul lipit de pământul încă jilav după ploaia de azi-noapte, tremurând toată de emoție, ridică încet bolovanul.
- Ești aici! Te-am prins, vrăjitoareo! Râde fericită! Aaa, crezi că scapi, că fugi? Nici nu știi ce te așteaptă, draga mea oakie... Pune la loc bolovanul și-l proptește cu o altă piatră.

Broasca stă nemișcată. E verde-maronie, cu striații negre pe spate. E umflată și grasă. Probabil că e bătrână sau, cine știe, o fi broscoi. Orăcăia înfiorător de multă vreme, până când a ajuns să se bage sub piatră, unde a imobilizat-o. O fugărise prin curte aproape o săptămână. Doamne, cum putea să sară și când ziceai că doarme, deodată deschidea larg ochii ăia bulbucați și, cât ai clipi, n-o mai găseai.

Desface punga și scoate "instrumentele": o furculiță-țepușă cu doi dinți pe care i-o luase bunicului din atelier, un cuțit de bucătărie, niște ace mari găsite mai demult în antica și foarte burdușita cutie de cusut a bunicii, o foarfecă de tăiat pielițele de la unghii și bisturiul lui taică-su din trusa de pedichiură, pe care-l căutase înnebunit peste tot în urmă cu câteva luni. O comoară!
- Cine-a zis că ești scârboasă, draga mea oakie? A apucat-o de lăbuță, a pipăit-o și acum o ține strâns în pumn. Pielea e rece, umedă, însă foarte mătăsoasă, subțire și fină.
- Un noroc, oakie-oakie. O să intre cuțitul așa ușor în tine, chiar ca-n brânză.

Broasca paralizase. Era acum eviscerată toată, etalată pe piatră, cu mățișoarele vâscoase lucind în soare. O decupă cu minuție, îi scoase intestinele și când ajunse la inimă, văzu cu surprindere că încă bătea.
- Ți-e foame? Hai la masă. Tare mă mai necăjești, Crina, fetițo! De ce nu-i spui lu' bunica ce-ai făcut tu toată dimineața...? Pfff! Ce lipicioasă ești pe mâini... Fuga și te spală! Așa vii tu la masă? Cine știe pe ce-ai pus mâna p-acolo prin grădină...

Zâmbi, amintindu-și cu plăcere de cicăleala bunicii. Murise nu demult, de o boală de inimă. O îngrijise ca pe niciun alt pacient de-al ei și constatase încă o dată cât era de inutilă medicina în fața morții.

Se trezi din amorțeala amintirilor la glasul unei infirmiere apărute dintr-odată în camera de gardă.
- O urgență, doamna doctor. Repede, la salonul trei.

Sări în picioare și, deși obosită, alergă febrilă ca-n transă, la etajul unu al spitalului.

Bărbatul era întins gol pe masa de operație, duhnind greu și horcăind. Îl palpă și constată un număr mare de plăgi infectate. Era, fără îndoială, victima unei răfuieli, cine știe ce bătaie! Cercetă rapid radiografiile și-i văzu organele atinse de loviturile de cuțit. Trebuia operat de îndată. Îi privi chipul umflat și tumefiat. Părea că nu este conștient de nimic din ce i se întâmplă. Ceru să i se pregătească instrumentele și se bucură o dată în plus de faptul că avea să opereze. Chirurgia, marea ei pasiune! "O mână sigură, ca de bărbat. Nu greșește niciodată. O doctoriță excelentă, perfect stăpână pe bisturiu", îi răsunară în urechi recomandările profesorilor ei din facultate. Își puse meticulos mănușile transparente, recunoscând cu plăcere pocnetul cunoscut al cauciucului. Se legă la gură și, în fine, începu treaba, fără să se grăbească. Știa că anestezia nu prinde în cazul infecțiilor grave cu puroi fierbând, așa încât mai mult se enervă auzind lamentațiile surorii, o fată tânără, neexperimentată și impresionabilă.
- Ce nu știi însă tu, prostănacule, și nimeni pe lume, e că mie tare-mi place să tai în carne vie, mormăi printre dinți, în căldura senzuală a bandajului încins de la gură.

Taie cu putere, curăță conștiincioasă toate rănile, dezinfectează și apoi coase. Corect. Eficient. Profesionist. Bolnavul este undeva departe, la mii de metri distanță. Îi înregistrează cu plăcere însă durerea din pulsația cărnii și din tremurul necontenit al mușchilor.

Zâmbește transfigurată sub bandaj. Ce noroc în noaptea asta să aibă așa un pacient!

Pentru cei ca ăsta se făcuse ea doctoriță și alesese chirurgia dintre toate specializările, abandonând până și medicina legală pentru bolboroseala asta a țesuturilor vii în contact cu bisturiul și pentru senzația unică de fericire ce-o inundă simțind prin toți porii durerile omenești.

Mai are puțin și e gata. Schimbă bisturiul și alege unul cu lama foarte fină pentru o ultimă incizie facială. Se întoarce și o frapează culoarea verzuie a tenului. Abia acum se uită la ochii bărbatului. Bulbucați și ieșiți din orbite, sunt ficși, ca la broască.
- Cred c-a murit, doamna doctor. Acum a murit. Uitați-vă aici, intră în panică infirmiera.
- Nu i-a rezistat suficient inima, îi spune surorii, privind cadavrul de pe masă, în timp ce se spală tacticos pe mâini.

Animalu', gândește dezamăgită și de data asta, m-a făcut să ratez ultima incizie!

jurnal de călătorie

din"Poveștile Monei - Istanbul, mon amour"

După ce ai văzut totul, și Moscheea Albastră care nu e așa de-albastră cum te așteptai, și Sfânta Sofia, care, uriașă și impunătoare, nu e chiar așa de frumoasă cum ți-a fost lăudată, și palatul Topkapi cu Haremul lui cu tot, unde nu-i urmă de cadână și sultan, și Marele Bazar unde ți-ai cheltuit toți banii și ai fost înșelată cumpărând aur prost cu prețul celui bun, du-te, străino, du-te singură la Edicule. Vizitează închisoarea, ruinele Imperiului de-odinioară, și găsește-ți timp pentru a privi de aici și numai de-aici Bosforul...

Măreață și înfricoșătoare, fosta închisoare e și ea o parte însemnată din Turcia asta de care te-ai îndrăgostit. Adieu, la vie en rose, aici a curs sânge, nu ți-e puțin rușine, hei, călătorule, trezește-te, lasă deoparte afacerile, amorurile și dulcea lenevie în așternuturile imaculate ale hotelurilor. O să vizitezi închisoarea și pentru câteva minute o să ți se facă frig. Întâi o să binecuvântezi răcoarea neașteptată a zidurilor groase. După atâta soare, un pic de umbră e mană dumnezeiască, da, Alah, Alah, gândește bine, o să ți se facă brusc frig și ceva acolo din suferința de-altădată, blestemata asta de istorie care nu te lasă niciodată să fii prea fericit, o să ți se ghemuiască în suflet...

Străino, fugi de aici, întoarce-te acasă, turcii sunt cruzi, neiertători și cinici, o să suferi, stai departe, lasă-ți iluziile despre iubirea pe pământ turcesc, abandonează-ți condiția de turist și ascultă poveștile moralizatoare și plictisitoare despre timpurile de-altădată, când fiii erau tăiați sub ochii tatălui, din ordinul Semilunii tutelare.

O să simți și tu durerea aia mistuitoare, aici, la Edicule, pe malul Bosforului, și-abia atunci, cu nările cotropite de mirosul sângelui, o să simți dorul de casă, hulitul dor de-acasă...

Se trezise zgâlțâită de tanti Lili. Un coșmar! Îi văzuse, aruncată deodată cu brutalitate din visele cele mai frumoase drept în cerul negru al gurii femeii, toată dantura și colții din față, mândria lui tanti Lili, dinții de aur, douășpatru dă karate, spunea cu satisfacția specialistului care se laudă cu cunoștințele sale avizate în domeniu.
- Hai, Mona, scoală-te, fato! Avem treabă azi, nu glumă. Tanti Lili era gata echipată, îmbrăcată mult mai sumar decât o văzuse și la București, în curtea sa de pe strada Galați, își pusese o beretă croșetată în cap, ce mai, era o splendoare.

Acum realizase că era obosită, o dureau oasele în continuare, nu ca în ajun, însă suficient pentru a-și reaminti că nu se afla acasă, ci undeva pe o pătură într-o încăpere necunoscută, pustie la ora aia.
- Unde sunt toți, tanti Lili? o întrebase șocată de liniștea din jur.

Plecaseră toți. Tanti Lili așteptase să se lumineze, afacerile se fac întotdeauna la prânz și cele mai bune dup-amiaza, la prima oră se reped ageamiii care cred că dacă se scoală dimineață, ajung departe, râdea disprețuitor și se scobea cu furie în ureche, grăbind-o și ghidând-o unde să se ducă să se spele puțin. Mona își trăsese rapid o fustă lungă înflorată, foarte viu colorată, și un tricou alb de bumbac, îngrămădise totul în rucsac și, când terminase tanti Lili să se rujeze gros cu un roșu de buze violent, părăsiseră și ele locul unde în urma lor rămăseseră doar mirosurile grele de trupuri transpirate.

Ieșiseră în stradă, tanti Lili turuia întruna, îi explica cu lux de amănunte ce trebuie să facă, calcule și previziuni despre prețul mărfii, am oamenii mei care mă servește de când fac Istanbulu' săptămânal, io iau marfa numa' de la ei și ei mai lasă din preț, învață, fato, nu numai tu trebuie să câștigi, tre' să-i lași și celuilalt câte ceva în plus față de ce-și trage singur, sunt sigură că azi voi face bisnis bun, hai, nu mai căsca gura aiurea, am venit la muncă, nu la distracție.
- Eu ce fac, tanti Lili? se trezise c-o întreabă în mijlocul străzii.
- N-ai grijă. Azi mă ajuți la cumpărături, te-nveți cu Bazaru', iar de mâine încolo mai vedem, ți-om găsi noi ceva de făcut, un ban trebuie să câștigi și tu, că doar nu te-am adus aici numa' la plimbare...

O privise dintr-odată cu atenție, noi, adică cine noi, ea cu porcu' ăla de Nelu?! Se speriase puțin, prin fața ochilor i se perindau mama și nenea Costi, o curvă, te duci să faci trotuarul la Istanbul, sămânță de curvă, cu cine-o semăna fata asta, e ceva de speriat!

Bazarul o amețise, după o oră deja nu mai putuse să privească decât în jos, de atâta zgomot, amestec de culori și lume gălăgioasă, îmbrânceli pe aleile ticsite de mărfuri, muzici și glasuri într-un vacarm fără sfârșit, simțise că o părăsesc puterile, i se făcuse tare sete, tanti Lili cumpărase o sticlă de suc dulce, i se făcuse greață de la gustul leșinător al lichidului, căra de mai multe ore doi saci cu șosete și bikini, iar tanti Lili nu înceta să îndese în ei alte și alte mărfuri. La un moment dat se pierduse, colega, colega, ce vrei?, numai asta auzea din toate părțile, era incredibil cât de mulți turci învățaseră bine româna, trecea pe lângă ei și discuțiile se opreau, o mirosiseră că nu știa încotro s-o apuce, le luceau ochii în cap, o apucau de mâini și de fustă, vino încoace, fata, Romania, Romania, ce faci?, tu cumperi, cum te chiama, colega?, madam, madam, fata frumoasa, stai, uite, aici, nu vrei?, Romania, tu Romania, noi iubește Romania, Hagi, Filipescu, Popescu, buna, buna, buna Romania!


- Și cum e să îți dai seama cum moare cineva, tanti Adina? o întrebase în urmă cu niște ani buni Cristina.

Se întorseseră triste de la un parastas după înmormântarea uneia dintre prietenele ei bune, Cecilia, tanti Cici cum îi spunea asta mică, și Cristina o văzuse plângând. Era tot mică și moartea cuiva nu însemna mare lucru, mai cu seamă că nu înțelegea ce-i aia să intri în pământ într-o cutie de lemn închisă, peste care aruncă toată lumea bulgări de țărână, și să nu te mai întorci niciodată.
- Tanti Cici o să viseze frumos acolo, nu-i așa, tanti Adina, spune-mi și mie, ce-o să facă acolo tot timpul?
- Nu știu, iubito, îi răspunsese cu glasul frânt de durere și neputință.
- Cum așa, tanti Adina, doar tu le știi pe toate și ai știut și că tanti Cici se duce la spital și că acolo o să doarmă și n-o să se mai trezească, dar nu i-ai spus și ei, sau i-ai spus, tanti Adina?

Nu, nu putuse să-i spună că n-o să se mai trezească din operație și că inima ei bună n-o să mai aibă putere să bată.

Se cunoscuseră la piață, în cartier. Cecilia era o femeie solidă, înaltă, machiată cam agresiv și îmbrăcată întotdeauna în culori țipătoare. Avea un râs în cascadă care atrăgea și o gură cât o șură, când se punea pe vorbit nu se mai oprea, așa cum nu se putea stăpâni să mănânce cât pentru trei. O poftă de mâncare și de viață cum rar îi fusese dat să vadă!

Se împrieteniseră dintr-odată și se ajutau una pe alta. Cecilia o mai ținea pe asta mică la ea când ieșea din tură. Era asistentă medicală la Polizu, la maternitate, topită după bebelușii cu care Ăl de Sus nu vrusese să o binecuvânteze, copiii ăștia pe care îi așez precum franzelele în pătuțurile lor sunt toată viața mea și, știi tu, Adina, fiecare îngeraș este al meu înainte ca mamă-sa să și-l ia acasă, astea sunt zdrobite după naștere, văitându-se de fund și de țâțele ferfeniță, iar micuții nu mă au decât pe mine să le cânt, să le vorbesc, să le dau nițel lapte, să-i spăl și să-i iau în brațe... doctorii nici nu pune mâna pe ei, iar mie mi se frânge inima când le fac bagajul!

O aude și acum, după ani de zile, pe Cecilia, cu râsul ei fenomenal și cu poveștile ei eroice din maternitate, cum se ia ea de țigănci că nu se spală, cum le învață pe proastele de la țară să pună picături în ochi bebelușilor, cum se repede ca o harpie în nesimțitele astea care după ce-și leapădă pruncul se dreg pe-ascuns cu o bere și fumează ca tâmpitele în veceu, crezând că nu le simte nimeni.
- Paznică trebuia tu să te faci, măi Cici, măi, nu asistentă, râdea cu ea în fiecare săptămână, ia zi în ce tură ești mâine, că a trimis dobitoaca asta de Violeta niște bani și trebuie să mă-ntâlnesc cu unu' prin centru, pe la Lipscani, să mi-i dea...

Cecilia n-o refuzase niciodată, schimba tura dacă nu se potrivea, se aranja în așa fel încât s-o ajute de fiecare dată. Era săritoare, binedispusă mereu, cu toate că viața nu o răsfățase prea mult și nici moartea nu avea să o ocolească până spre bătrânețe, așa cum ar trebui să-i fie fiecărui om dat să ajungă. Îi era groază și frică de bătrânețe, o frică paralizantă care-o făcea să se schimbe la față.
- Nu mă văd, Adina, acasă, nici în ruptul capului! Să nu mai merg la serviciu, să depind de-o amărâtă de pensie, să ajung, ferească-mă Dumnezeu, neputincioasă și să am timp liber de să nu am ce face cu el, așteptând-o pe doamna cu coasa să vină să mă ia la ea..., ei bine, de asta mă tem cel mai tare! De ce te uiți așa la mine, ce, n-am dreptate?

O privise atunci cu durerea înscrisă pesemne în ochi și nu putuse decât să-i spună că să nu-i mai fie frică de bătrânețe, dar nu și că boala asta a tuturor oamenilor pe ea n-o s-o mai ajungă.
- Și tu ce-o să te faci, tanti, când...?
- Când... ce vrei să spui, Cristinica? și se oprise Adina, pentru că văzuse în ochii ăsteia mici la ce se gândea în tăcere, în timp ce fața ei de copil se întrista deodată.
- E tare greu, fetiță dragă, să le știi, cum zici tu, pe toate, și mai cu seamă morțile astea năprasnice și nemiloase.


Părinții ei nu putuseră să înțeleagă și nici ea pe sine nu se înțelesese, nu putuse să priceapă cum a rezistat ani de zile în așteptarea deznodământului, dar eu, tanti Adina, parcă te și văd, de veghe noapte de noapte, cu ochii larg deschiși, țintuind tavanul și dansul umbrelor, cu toate simțurile ascuțite, la pândă, acum, acum sună blestematul de telefon și aflu nenorocirea, acum, acum o să mă anunțe cu vocea aia inconfundabilă, care nu își găsește cuvintele, care tremură, care nu poate să înceapă cu bună seara și nici să termine cu noapte bună... de unde ai avut matale tăria să aștepți și cum de nu ai înnebunit, cum de nu ți-ai legat bărbatul în casă, să nu mai plece niciodată și să nu mai moară cum a fost să se întâmple în noaptea aia fără de noroc?!

Cristina o observase de mult și parcă îi citea gândurile, hai, scumpa mea, dacă știi și tu, de ce nu-mi spui și mie, spune-i lui tanti Adina și o să vezi și tu că nu le știe tanti chiar pe toate, mie ce mi-a pus deoparte soarta asta care ne rânduiește fiecare mișcare?