Lenin, dictatorul. Omul și Revoluția

Citiți introducerea acestei cărți aici.


Victor Sebestyen (n. 1956) s-a născut la Budapesta, dar și-a părăsit țara natală împreună cu familia sa, ca refugiați. A colaborat ca jurnalist cu mai multe publicații britanice, printre care The London Evening Standard, The Times și The Daily Mail, și cu ziare americane, precum The New York Times. De asemenea, a fost redactor de ziar, lector la diverse universități, festivaluri literare și conferințe în Europa și Statele Unite.

Specialist al istoriei Europei de Est și al comunismului, a scris mai multe cărți ce abordează aceste subiecte, dintre care amintim Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire (2009) și Budapest: Between East and West (2022).
Biografia lui Lenin, pe numele său real Vladimir Ilici Ulianov, cel care va deveni liderul Revoluției bolșevice din 1917.

Cine a fost cu adevărat Lenin? Cât de actuale sunt măsurile dictatorului rus care și-a propus și a reușit să distrugă statul ca să-l modeleze cum voia el?

Carte finalistă la premiul Elizabeth Longford pentru cea mai bună biografie istorică.

La mai bine de o sută de ani de la izbucnirea Revoluției Ruse, numele lui Lenin continuă să fascineze, atât în Rusia, cât și în afara ei. A intrat în istorie ca un politician rece și autoritar, creând un nou model de stat.

În această biografie revelatoare, jurnalistul Victor Sebestyen se bazează pe surse primare inedite pentru a reconstitui viața lui Lenin și activitatea sa revoluționară, încununată de acapararea puterii și preluarea frâielor Uniunii Sovietice. Autorul merge însă și mai departe cu dezvăluirile și ne prezintă persoana din spatele revoluționarului - omul, familistul, îndrăgostitul, cititorul, scriitorul, agitatorul, condamnatul, exilatul, conducătorul suprem, mereu modest, adesea predispus la accese de furie, bărbatul care a avut un lung ménage à trois cu soția sa, Nadejda Krupskaia, și cu seducătoarea tovarășă bolșevică Inessa Armand.

Volumul de față reprezintă un adevărat tur de forță prin istoria Rusiei, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea, și, totodată, explică devenirea lui Lenin, din copilul studios al unei familii mic-burgheze în arhetipul revoluționarului socialist. O adevărată plăcere literară și istorică!

"Un portret excelent, original și captivant al lui Lenin ca om și ca lider." (Simon Sebag Montefiore)

"Un portret viu și convingător al lui Lenin, care vine exact la momentul potrivit." (Anne Applebaum)

"O lectură bogată în detalii [...]. Sebestyen face dreptate incredibilei povești a lui Lenin." (Francis Wheen)

"Un volum de istorie de primă mână, care se citește ca un thriller [...]. Victor Sebestyen a reușit o adevărată ispravă." (The New York Times)

"O biografie încântătoare, care urmărește începuturile de conspirator ale lui Lenin, precum și anii de exil, și care ajunge la apogeu odată cu primele mișcări revoluționare." (The Guardian)



Nimic din copilăria lui Vladimir Ilici Ulianov sau din prima lui adolescență nu sugera că va deveni într-o zi unul dintre marii răzvrătiți ai istoriei. A crescut într-un cămin fericit, în sânul unei familii iubitoare, într-un confort burghez solid, chiar dacă nu în bogăție ostentativă. A fost educat - și prin exemplul nemijlocit al părinților - în spiritul hărniciei, cumpătării, muncii asidue și importanței acordate educației.

S-a născut la 10 aprilie^[ii] 1870 în micul orășel de provincie Simbirsk, așezat pe leneșa Volgă, la vreo 900 de kilometri sud-est de Moscova. Șase zile mai târziu a fost botezat în Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae, acolo unde înalta burghezie a orășelului mergea la duminicala slujbă.

Anna, cu șase ani mai mare, își amintea că, la naștere, "Volodea" era "supraîncărcat la mansardă"; avea un cap mare și un trup mic și slab. Cădea foarte des și-i venea greu să se ridice, lucru care-l făcea să urle de frustrare. Anna ne spune că: "Era foarte gălăgios, mare plângăcios, cu ochișori căprui veseli și bătăioși. A început să meargă cam în același timp cu sora lui, Olea [Olga], care era cu un an și jumătate mai mică. Ea a făcut primii pași foarte devreme și fără să fie băgată în seamă de cei din jur. Volodea [...] a învățat târziu, iar dacă sora lui cădea grămadă neauzită și se ridica singură, împingându-se în mâini, el inevitabil se lovea la cap și scotea un urlet disperat, de vuia casa."

Cum se tot dădea cu capul de covoare și de scândurile dușumelei, mama s-a îngrijorat o vreme că ar putea fi "retardat mintal". Moașa care l-a adus pe lume a spus, curând după naștere, că "o să ajungă ori foarte inteligent, ori foarte prost". Era cel mai neastâmpărat dintre toți copiii Ulianovilor și, potrivit Annei, "foarte pretențios în copilărie".

Avea, asemenea multor copii, o tendință distructivă. De câte ori i se dădea o jucărie nouă, se apuca s-o facă bucăți. La o zi de naștere, guvernanta, Varvara Grigorievna Sarbatova, care a fost în slujba Ulianovilor vreme de 20 de ani și era parte din familie, i-a dăruit o troică din papier-mâché, cu tot cu cai. Volodea a dispărut să se joace cu ea de unul singur. "Am început să-l căutăm și l-am descoperit în dosul unei uși. Pe deplin concentrat, răsucea picioarele cailor până când, unul câte unul, s-au desprins." În ciuda acestui brutal tratament aplicat cadoului ei, Sarbatova îi lua mereu apărarea. Spunea că toți copiii Ulianovilor "sunt de aur [...], însă Volodenka al meu e un diamant".

Era cel mai gălăgios și mai neascultător copil din familia aceasta bine rânduită. Ori de câte ori făcea pozne, "barem recunoștea și nu făcea lucrurile pe ascuns", cum obișnuia să spună guvernanta. A existat și o excepție. Într-o vizită la mătușa din Kazan, fiind singur într-una din camerele de primire ale casei, a spart din greșeală o vază. A negat că ar ști ceva despre asta și incidentul a fost dat uitării. Peste câteva luni însă, întors acasă la Simbirsk, într-o noapte nu a reușit să adoarmă și mama l-a găsit plângând în camera lui. A căutat să-l aline și l-a întrebat ce a pățit.
- Am mințit-o pe mătușa Ania, i-a mărturisit el. I-am zis că nu eu am spart vaza aia, dar eu sunt vinovatul.

Deși cea mai apropiată legătură a avut-o cu Olga, eroul copilăriei lui a fost Aleksandr, fratele mai vârstnic cu patru ani, un tânăr serios, cam mohorât, care dintr-o privire nimicitoare izbutea să înfrâneze firea uneori năvalnică a lui Vladimir. Anna spunea că: "La început, Vladimir s-a apucat să-și copieze fratele, după care și-a înfrânat conștient temperamentul impulsiv." Cei doi ocupau camere alăturate, munceau împreună și se jucau în grădină, se plimbau de-a lungul Volgăi și adesea înotau în afluentul ei, râul Sviaga. "Orice întrebare primea - de-a ce voia să se joace, dacă vrea să meargă la plimbare sau dacă la terci vrea lapte sau unt -, Vladimir se uita la Sașa înainte să răspundă. Acesta într-adins nu se grăbea și se uita la fratele lui cu o licărire în ochi. «Vreau ca Sașa», spunea el."

Căminul Ulianovilor era o casă mare de pe strada Moskva, spre vârful dealului, într-un cartier elegant, în care înalții funcționari de stat, câțiva ofițeri, medici și avocați duceau un stil de viață cuviincios și apatic, dar nu luxos.

Întemeiat pe malul înalt al Volgăi în 1648, Simbirskul s-a bucurat o vreme de importanță ca garnizoană ce oferea apărare împotriva incursiunilor triburilor nomade. Cu trecerea deceniilor, s-a transformat într-o fundătură provincială tihnită. La sfârșitul secolului al XIX-lea avea 30.000 de locuitori, însă nu și cale ferată. Câteva drumuri proaste legau Simbirskul de restul Rusiei, iar Volga îi făcea legătura cu alte orășele deopotrivă de somnoroase, până la Astrahan, la gurile fluviului, situate la aproximativ 1.000 de kilometri spre sud. Iarna, locuitorii se plângeau că se simt izolați, de parcă ar trăi în mijlocul pustietății. Pe de altă parte, aveau frumusețea naturii. Livezi de meri și cireși îmbrăcau împrejurimile orașului. Noaptea, cântau mii de privighetori. Puține se schimbaseră, cel puțin în ultimul secol și jumătate. Orașul avea o catedrală ortodoxă impresionantă, două biblioteci bune și, în oarecare măsură mulțumită educatorului progresist Ilia Nikolaevici Ulianov, două excelente licee teoretice. Avea o minoritate ciuvașă și tătară de dimensiuni considerabile, majoritatea lucrând pe vapoarele de pe Volga^[iii].

După Lenin, cel mai cunoscut fiu al orașului era romancierul Ivan Aleksandrovici Goncearov, aproape contemporan cu Vladimir Ilici, a cărui capodoperă literară, Oblomov, era foarte apreciată de viitorul lider bolșevic. Scrie Goncearov: "Înfățișarea orașului meu natal era un tablou al somnolenței și stagnării. Îți vine să adormi văzând atâta calm, ferestre somnoroase și obloane coborâte, fizionomiile adormite ale oamenilor. [...] Peste oraș atârnă toropeala păcii [...], calmul generoasei vieți rurale și urbane rusești."^[iv]

Confortabila casă din lemn cu două etaje a familiei Ulianov avea spații de primire și de locuit generoase, o bibliotecă ticsită cu clasici ruși, de la Pușkin la Tolstoi, și cu beletristică aparținând celor mai buni autori străini. Ambii părinți își încurajau copiii să citească multe și de toate, cu o permisivitate care i-ar fi șocat pe mai conservatorii colegi funcționari ai lui Ilia Nikolaevici. Aproape toată adolescența, cartea preferată a lui Vladimir a fost Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe, o influență timpurie, precedând-o pe cea a lui Marx sau pe a oricărui radical rus. Cartea a stat mulți ani pe noptiera lui.

Locuința avea un balcon mare și larg, care dădea spre o grădină plină cu meri, cireși, pruni și tufe de liliac ce înconjurau o pajiște bine întreținută. Toată familia era pasionată de crochet și turneele erau foarte disputate. În casă, copiii, până și cei mai mari, adorau să se joace cu soldăței de plumb. Vladimir alegea mereu tabăra americană și se dădea de partea lui Abraham Lincoln sau a generalilor nordiști Grant^[v] și Sherman^[vi]. Sașa și Dmitri (cu patru ani mai tânăr ca Vladimir) erau, de regulă, italieni, iar fetele, trupele spaniole care se împotriveau lui Napoleon.

Dar jocul pe care l-a iubit Lenin toată viața a fost șahul. L-a învățat de la Ilia Nikolaevici încă de la o vârstă fragedă, cu piese realizate cu dragoste de acesta, pentru copiii lui. Ulianov-père nu era un șahist de lepădat, fiind unul dintre cei mai buni din Simbirsk, însă Vladimir a ajuns curând să-i învingă în mod regulat pe el și pe Sașa. A devenit un jucător serios, în stare să țină onorabil piept numelor importante din șahul rusesc^[vii].

Verile erau petrecute la Kokușkino, moșia cumpărată de Aleksandr Blank care, după moartea lui, le-a revenit celor cinci copii. Lenin avea să-și amintească toată viața Kokușkino drept un tărâm fermecat, unde se simțise totdeauna fericit. Găsea pace și liniște acolo, "unde parfumul de rechie, micsandre, indrușaim și tutun, de condurul-doamnei, brumărele, mușcate și nalbe inunda grădina".

În volumul ei de memorii, Anna, care avea să devină o bolșevică devotată cauzei, vorbește cu glasul autentic al claselor mijlocii rusești când descrie Kokușkino și elegantul ei conac înconjurat pe trei părți de o verandă ce dă spre grădini - o casă la capătul unui drum lung și al unui șir de arbori. "Am început să visăm an de an la mutarea la Kokușkino și să ne pregătim pentru ea cu mult înainte. Nicăieri, credeam noi, nu era mai bine și mai frumos ca la Kokușkino, un colțișor de țară foarte pitoresc. Cred că am moștenit dragostea pentru Kokușkino și bucuria revederii de la mama noastră, care își petrecuse acolo anii cei mai frumoși. Bucuria vieții la țară și spațiile deschise ne atrăgeau foarte mult. Mai cu seamă după chinul [...] liceelor ca niște închisori și după tortura examenelor din mai, verile la Kokușkino ne păreau încântătoare și fericite, mai presus de orice comparație." Vladimir se scălda în râu, făcea excursii cu barca și hălăduia prin pădure după fructe sălbatice și ciuperci. Înălța zmeie și se organizau picnicuri.

Educația copiilor era de importanță capitală pentru soții Ulianov. Cu toții excelau la școală, însă cel mai competitiv era Vladimir. Avea un șarm colosal, atunci când voia să și-l manifeste, și un dezvoltat simț al umorului în adolescență. Putea fi însă și insuportabil de îngâmfat și lipsit de tact. Era excepțional de inteligent și nu se ferea să o arate tuturor. Către sfârșitul trimestrului, când se dădeau note, se ducea acasă și, trecând pe lângă biroul tatălui, le striga pe ale lui în gura mare. "Greacă - cinci [nota maximă, firește]; latină - cinci; germană - cinci; algebră - cinci, și tot așa", își amintea Anna, sora sa. "Cu ochii minții, văd încă limpede scena: eu stau în biroul tatei și surprind zâmbetul mulțumit pe care-l schimbă tata și mama pe când urmăresc din ochi silueta mică și îndesată, în uniformă, cu părul roșcat ieșindu-i de sub șapcă." Totuși, ușurința cu care a trecut prin școală le-a trezit părinților o oarecare îngrijorare. Se întrebau uneori dacă nu cumva asta îl va conduce la concluzia că viața e prea ușoară și-l va face colosal de arogant. Dar grijile acestea nu-i chinuiau prea mult^[viii].

Programa școlară era dură, dar limitată. Se învăța mult pe dinafară. Aproape jumătate din ore erau despre clasici, mai tot restul fiind dedicate matematicii și științelor naturale. În regimul absolutist rus, în care politica era cu desăvârșire interzisă, conducătorilor le era teamă să îngăduie copiilor accesul la unele dintre capodoperele literaturii naționale. Se preda foarte puțină poezie. Elevii erau descurajați să-i citească pe majoritatea marilor scriitori ruși moderni - Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, Pușkin, Lermontov, Gogol -, întrucât cu toții avuseseră, la un moment dat, probleme cu cenzura țaristă. Se predau germana, franceza și engleza, însă pentru gramatică și limbă. Elevilor le era interzis să-i citească pe scriitorii și gânditorii europeni ai Iluminismului și Romantismului, precum Goethe, Voltaire și Rousseau. Elevii liceului clasic din Simbirsk nu aveau acces la Biblioteca Karamzin, care găzduia volume considerate prea subversive pentru ochii lor tineri.

Disciplina la școală era aspră, însă Vladimir rareori se plângea, și nici nu dădea vreun semn de răzvrătire. A avut neplăceri o singură dată, și chiar și atunci pentru o abatere minoră: a fost auzit de un monitor școlar imitându-l pe profesorul de franceză, pe care Vladimir îl considera incompetent. Acasă, disciplina era doar ceva mai relaxată, cel puțin în timpul anului școlar. Ilia Nikolaevici era un adevărat zbir. În orele dedicate lecțiilor se impunea tăcere deplină, iar zilnic se aloca timp lecturilor serioase. Cine încălca regula tăcerii era expediat în "fotoliul negru" din biroul lui Ilia Nikolaevici, pentru a medita cu calm și în liniște la faptele de indisciplină. Odată, Vladimir a fost găsit dormind în fotoliu19.

Aleksandr Naumov i-a fost coleg de bancă lui Vladimir, în liceu. În mai toți anii de școală, a fost medaliatul cu argint, pe locul doi după Ulianov, invariabil medaliat cu aur:

Un alt coleg de școală îl descrie pe tânărul Lenin ca fiind "o enciclopedie ambulantă, extrem de util colegilor".

În anii copilăriei și adolescenței nu a manifestat niciodată vreun interes față de politică. "Volodea nu le-ar fi ascuns nicidecum [...], pe scurt, la vremea aceea, nu avea nicio convingere politică. Eram surprinși că e în stare să-l citească și să-l recitească de mai multe ori pe Turgheniev, în lunile în care împărțea camera cu Sașa, care studia sârguincios lucrări de economie politică."

Anii idilici ai copilăriei și adolescenței s-au curmat brusc, cu numai trei luni înainte să împlinească 16 ani. Ilia Nikolaevici își tăinuise starea proastă a sănătății, însă de ceva timp era chinuit de crampe stomacale violente și de ceea ce astăzi s-ar diagnostica drept hipertensiune arterială gravă. În ianuarie 1886, a murit în urma unui accident vascular cerebral.

Hipertensiunea nu-i fusese în niciun fel ameliorată de stresul acut al vieții profesionale. Conștiinciosul Ilia Nikolaevici Ulianov a fost un funcționar model vreme de 25 de ani. Sub conducerea lui, se deschiseseră în regiune aproape 400 de școli primare și gimnaziale. Credea din toată inimă că înapoiata Rusie se poate moderniza și poate prospera numai datorită unei mai bune educații pentru toți. Era un crez împărtășit și de "țarul eliberator" Alexandru al II-lea, care a inițiat o serie de reforme și a patronat extinderea rețelei școlare în Rusia. După asasinarea lui însă, reformele au fost oprite și s-a instaurat o epocă de reacțiune dură.

Simțindu-se amenințat, absolutismul a răspuns în maniera previzibilă a Romanovilor. Cenzura a fost înăsprită, poliției secrete i s-au acordat noi puteri de a aresta și de a reține cetățenii, iar activitatea politică de orice natură a fost, practic, interzisă. La câteva luni după urcarea pe tron, noul țar, Alexandru al III-lea, a dat învățământul pe mâinile unui nou ministru, Ivan Davîdovici Delianov, a cărui filosofie în materie era, cum a declarat la numirea sa în funcție, următoarea: "Copiii de birjari, de servitori, de bucătari, de spălătorese, de mici prăvăliași și alții asemenea nu trebuie încurajați să se ridice deasupra mediului în care s-au născut." Programul de construire a școlilor sătești pentru cei nevoiași a fost sistat. În schimb, s-au înființat câteva școli bisericești menite să-i pregătească pe copii pentru preoție.

Noul ministru i-a acordat lui Ilia Nikolaevici premii și decorații, însă l-a scos curând la pensie. Activismul său liberal nu era în acord cu noul regim - dur și hotărât să revină în trecut. Prietenii au reușit să-i amâne sine die pensionarea, iar dascălul a fost repus în funcție, dar viața lui profesională se apropia, din nefericire, de sfârșit.

Iarna dintre 1885 și 1886 a fost una deosebit de rece și Ilia Nikolaevici a contractat o tuse gravă. Și-a continuat însă activitatea în ritmul obișnuit. La 12 ianuarie 1886 s-a plâns Mariei Aleksandrovna că nu se simte bine. Totuși, pe la ora 14 a primit în biroul de acasă pe un membru al echipei lui de inspectori. În mod neobișnuit, nu a luat prânzul împreună cu restul familiei. Și-a făcut o scurtă apariție în ușa sufrageriei, apoi s-a întors în birou. Maria Ilinicina își amintea peste ani că: "S-a uitat la noi de parcă venise să-și ia rămas-bun."

După prânz, soția s-a dus la el. Ilia Nikolaevici tremura întins pe o canapea, incapabil să vorbească. Maria Aleksandrovna a chemat un doctor și i-a adus pe copii să-și vadă părintele. Era în agonie, s-a cutremurat violent de câteva ori și a murit înainte ca doctorul să ajungă. Avea 54 de ani, cu unul mai mult decât va avea fiul Vladimir la moartea lui.

A fost înmormântat a doua zi, la funeralii prezentându-se mai toată burghezia Simbirskului. Lui Sașa, plecat la studii la Universitatea din Petersburg, i-ar fi luat câteva zile bune să ajungă acasă. La 15 ani, Vladimir a fost în fruntea purtătorilor sicriului; ceilalți erau notabilități ale orașului.

Moartea relativ timpurie a lui Ilia Nikolaevici a fost o groaznică lovitură pentru familia Ulianov. Nu peste multă vreme însă, văduva și copiii lui vor primi încă una, mai grea, o tragedie care-l va așeza pe Vladimir pe drumul la capătul căruia va deveni Lenin, revoluționarul.

Citiți introducerea acestei cărți aici.