Și dragostea răgaz ar vrea

Citiți prefața acestei cărți aici.


Drago Jančar (n. 1948), una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii slovene contemporane, este cunoscut pentru poziția critică față de regimul comunist, puternicul angajament civic și lupta pentru impunerea democrației. A fost recompensat de patru ori cu Premiul Kresnik, ultimul acordat în 2018 romanului Și dragostea răgaz ar vrea. Dintre cărțile sale, în limba română a mai apărut Azi-noapte am văzut-o (Casa Cărții de Știință, 2014, trad. Paula Braga Šimenc).
În urma ocupației naziste a fostei Iugoslavii, orașul de graniță Maribor devine parte a celui de-al Treilea Reich. Suspiciunea, animozitatea și, în cele din urmă, teroarea se instaurează în viața localnicilor de diferite etnii, care dintr-odată ajung în conflict. Protagoniștii - Sonja, Valentin și Ludwig - își împletesc destinele în acest roman complex și dramatic, cu numeroase interludii lirice.

"Am încercat să scriu despre răul care s-a abătut ca un trăsnet asupra Mariborului și a oamenilor săi. Cu fiecare frază pe care o scriam îmi era tot mai clar că, dincolo de subiectul propriu-zis, vorbeam despre cum poți supraviețui în astfel de vremuri. Și nu numai atât, ci cum, într-o epocă a urii și a trădării, unele sentimente se pot salva și ne pot salva, chiar dacă uneori ostenesc și ele. Desigur, mai ales dragostea. Căci doar ea este la fel de puternică precum moartea - cel puțin în anumite condiții." (Drago Jančar)


În cadrul surprins de un fotograf necunoscut sunt două fete zvelte: prima într-o fustă în carouri, cu un jerseu subțire și ciorapi închiși la culoare, cealaltă într-un pardesiu negru elegant, cu două cozi frumos împletite, care-i cad pe spate. Aceasta nu poartă ciorapi, semn că se mai resimte o ultimă adiere a verii calde sau că e începutul unui septembrie blând. O imagine matinală cu orășeni care se grăbesc la treburile lor, o femeie cu o servietă, unii care se plimbă fără un scop anume. Un bărbat cu bicicletă stă de vorbă cu cineva, probabil despre vreme, un altul trage dintr-o țigară și suflă fumul în aerul zilei aceleia liniștite. Un ochi atent poate să observe că, pe clădirea cea mare, s-a întâmplat ceva cu inscripția: HOTEL OREL a devenit HOTEL ADLER - o corectură măruntă, proprietarul cu simț practic n-a trebuit să dea la refăcut decât două litere, A și D -, în timp ce cuvântul RESTAVRACIJA l-a preschimbat în RESTAURANT. În colțul de jos, din dreapta, cu spatele la fotograf, pășește un om în uniformă. Poartă cizme negre, un veston cenușiu, centură cu pistol la brâu. Imaginea idilică a unei dimineți liniștite de la începutul toamnei, pe o stradă din Maribor, se transformă brusc într-un moment de tensiune latentă: de unde vine și încotro se îndreaptă bărbatul în uniformă, care e aproape sigur uniforma de membru al unei unități Schutzstaffel^[i], SS-istul acesta necunoscut care vine dinspre marginea fotografiei și se îndreaptă spre fundal. La prima vedere pare necunoscut, dar, în clipa următoare, fata cea blondă cu fustă în carouri și ciorapi negri se uită fix la el și îi spune prietenei sale:
- Nu-i așa că seamănă ca două picături de apă cu Ludek?

Prietena ei, fata cu cozi, surprinde abia în ultima clipă profilul ofițerului german care trece pe lângă ele.
- Parc-ar fi el, spune aceasta. Arată nițel mai matur, zice ea râzând.

Dar, văzând chipul prietenei ei, se oprește din râs.

Chipul fetei cu fustă în carouri și ciorapi negri exprimă îngrijorare, o preocupă ceva, poate tocmai i-a povestit prietenei ce anume o preocupă - apoi, dintr-odată, se dumirește.
- El e, spune ea, îl recunosc.

O vreme, îl urmăresc amândouă cu privirea.
- Crezi că aș putea să-i spun? întreabă cu voce tulburată, aproape tremurătoare, fata cu fustă în carouri.
- Eu în locul tău i-aș spune, dă încurajator din cap fata cu cozi și ridică din umeri: Ce te costă?

Fata cu fustă în carouri se mută nervos de pe un picior pe altul.
- O să-l rog pe tata să stea de vorbă cu el, îl cunoaște bine. Și, după câteva clipe, adaugă:
- Dacă o să vrea.
- Sonja! exclamă prietena ei zâmbind, de parcă ar vrea s-o tachineze: Cred că ar fi mai potrivit să-i spui tu.

Pentru Sonja, care frământă nervoasă poșeta în mâini, zâmbetul acesta e de prisos, nu-i folosește la nimic, ei nu-i arde nici de râs, nici de zâmbit, cu toate că în curând va trebui să zâmbească; dacă vrea să stea de vorbă cu bărbatul acesta, va trebui să zâmbească foarte amabil.

Bărbatul în uniformă, cu mersul lui hotărât, a ajuns deja în planul doilea al fotografiei, cam pe la capătul străzii care acum se numește Burggasse.
- Fie ce-o fi! spune deodată fata blondă cu fustă în carouri, își apucă mai strâns poșeta și se repede după ofițer. Oricât de repede ar merge, tot nu l-ar prinde din urmă. Așa că o ia la fugă.


O văd cum aleargă pe trotuar, în dreptul ferestrelor cafenelei Astoria, după bărbatul în uniformă, pe Slovenska, acum câțiva ani era încă Slovenska, strada Slovenska, cu și mai mulți ani în urmă, pe vremea când aici era Austria, se numea Windischstrasse, acum e Burggasse, aleargă după ofițerul german, e tot mai aproape de el. O clipă îl pierde din vedere, el cotește în sus pe strada Tyrševa, acum câțiva ani se mai numea încă Tyrševa, acum e Herrengasse. Fata cu fustă în carouri, Sonja, se oprește la colț, își trage sufletul și se uită după el. Pare că s-a răzgândit, nu poate să facă așa ceva. Dar trebuie, un fel de speranță îi dictează că trebuie s-o facă. Imediat, hotărâtă, o apucă pe stradă în sus. Nu după mult, îl ajunge din urmă, încearcă să-și tragă sufletul, nu vrea s-o vadă că de-abia mai respiră, vrea să lase impresia că a ieșit la plimbare, că se duce poate în parc sau că are niște treburi de rezolvat în aceeași direcție. Merge aproape alături de el, cu un pas în urma lui, poate pentru că tot nu se hotărăște să-i adreseze o vorbă, poate pentru că nu îndrăznește, poate pentru că inima îi bate cu putere în piept. Apoi, cu pas grăbit, trece pe lângă el, întoarce capul și, de parcă tocmai l-ar fi zărit, spune:
- Ludek, tu ești!

Ofițerul se întoarce spre ea.
- Nu-ți mai aduci aminte de mine? zâmbește fata cu fustă în carouri, trebuie să zâmbească.

Bărbatul se oprește, o măsoară din priviri, pare că nu o cunoaște.
- Chiar nu mă recunoști? spune fata, strângându-și și mai tare geanta la piept, sunt eu, Sonja.
- Ce doriți? o întreabă el în germană, pe ton tăios, sacadat, sfredelind-o cu privirea ce trădează o anume curiozitate, poate i se pare totuși cunoscută.

Sonja știe și ea germană, nu i se pare grea, a învățat-o la liceu, în plus, acum, în oraș se vorbește numai germana, așa că se simte cumva stânjenită, pentru că i s-a adresat la început în slovenă. Și asta unui militar în uniformă germană, unui ofițer pe care vrea să-l roage ceva. Discuția ar putea să se încheie chiar acum, înainte chiar de a fi început, cu toate că Ludek vorbește și el slovenă, Sonja știe bine asta, acum vreo cincisprezece ani, pe când era încă fetiță, el vorbea slovenă.
- Am schiat împreună la Pohorje, spune ea repede în germană, dumneavoastră aveați un pulover albastru.

Începe să i se adreseze cu "dumneavoastră", înfățișarea lui, tonul vocii lui nu-i îngăduie să-i spună "tu, Ludek".
- Domnule, aveați un pulover albastru, continuă ea în grabă, gâfâind, zâmbind, unul cu o dungă albă pe diagonală... vă cunoșteați cu tatăl meu, se numește Anton, Anton Belak... sigur vă aduceți aminte... am fost odată împreună la schi, m-ați ajutat să mă ridic după ce am căzut în zăpadă, eram complet udă... Zăpada era umedă.

Rostește toate acestea dintr-o suflare și îl privește așteptând o reacție din partea lui.

Auzind numele tatălui fetei, ofițerul pare să se dumirească, dar lasă impresia că nu vrea să-și aducă aminte de el, pe atunci i se spunea într-adevăr Ludek, acum e Ludwig, întotdeauna a fost Ludwig, numai că îl strigau cu diminutivul ăla slav, nătâng, al numelui său.

Se uită la ea și brusc izbucnește în râs.
- Chiar am schiat acolo sus, da, chiar am schiat.
- Și eu am căzut în zăpadă.
- Ați căzut în zăpadă?
- Iar dumneavoastră m-ați ajutat să mă ridic. Eram complet udă, îmi pierdusem un băț.
- Un băț?
- Un băț de schi, l-am căutat prin zăpadă. Ludwig se uită la ceas.
- Și tata? întreabă el. Ce mai face?

Nu mai așteaptă să-i răspundă, se grăbește, are o muncă de mare răspundere în acest oraș, de cea mai mare răspundere, nu poate să rămână la nesfârșit pe o stradă din Maribor, să stea la taclale cu o fată, pe care poate că odată a ridicat-o udă din zăpadă, cu băț cu tot, așa că se uită la ceas și spune că trebuie să se ducă la serviciu. Dar, în același timp, se gândește că fata e deja femeie și că i-ar plăcea s-o mai ridice din zăpadă.
- Și după serviciu? spune Sonja simțind cum roșește toată.

Am putea să bem un ceai, după serviciu? La cafenea?

Se uită la ea mirat și ușor neîncrezător. Din cauza serviciului pe care îl are, la o asemenea propunere devine imediat suspicios.
- I s-a întâmplat ceva tatălui dumneavoastră? o întreabă el direct, bănuind că invitația la ceai este un pretext, că fata are o problemă pe care vrea s-o discute cu el.
- Nu de tata este vorba, spune încet Sonja.
- Dacă e ceva oficial, veniți la mine la birou, spune Ludwig, înclinându-se politicos și continuându-și drumul.

Sonja nu mai scoate o vorbă și se uită fix în pământ. Își strânge geanta cu o asemenea forță, încât pielea de la încheieturile degetelor devine palidă. Ar putea să se ducă după el, ar putea să-i spună să facă împreună o bucată de drum. Dar nu poate, nu mai poate, a făcut tot ce a putut. Rămâne pe loc și se uită în urma lui.
- Doar un ceai! îi strigă, neștiind nici ea unde a găsit puterea să îndure o asemenea umilință. Să implore pe stradă un ofițer german să-i acorde o întâlnire. Cu toate că nu e decât Ludek, Ludek, schiorul din copilăria ei. Trebuie să îndure privirile pline de subînțeles ale trecătorilor, chiar și zâmbetul lui compătimitor când, oprindu-se din mersul lui hotărât, se întoarce și spune:
- Bine. Mâine după-amiază sunt liber. La cinci, la Theresienhof. Și nu sunt nicidecum Ludek. Numele meu este Ludwig.

Sonja dă din cap, rămâne în mijlocul străzii și se uită la spatele lui lat, la cizmele negre, la mersul hotărât al lui Ludwig Mischkolnig care, cu cizmele și uniforma lui de SS, se îndreaptă spre sarcinile dificile pe care le are de îndeplinit. Știe unde e Theresienhof, cu câțiva ani în urmă se numea Cafeneaua Mare, acum acolo se întâlnesc ofițerii germani, fetele ca Sonja nu se duc acolo, ea însă o să se ducă, trebuie să se ducă.


- Germana dumneavoastră, zice Ludwig Mischkolnig în timp ce își aprinde o țigară, germana dumneavoastră este excelentă.

Acum e îmbrăcat civil, cu un costum elegant, închis la culoare, cu dungi fine, albastre. Sonjei i se pare că acum seamănă mai mult cu acel Ludek pe care îl știa.
- De ce îmi vorbiți cu dumneavoastră? Nu e nevoie, doar ne știm de mult timp.

Sonja vrea să stea de vorbă cu el ca și cum s-ar cunoaște de mult și chiar se cunosc, deși el probabil că își amintește vag de asta.
- Așa e, zice Ludwig. Când acolo, la Pohorje, te-am ridicat din zăpadă, erai o fetiță mică.
- Nu tocmai mică, aveam vreo doisprezece ani. Îmi aduc bine aminte de asta. Voi, oamenii mari, ați băut vin fiert, iar noi, copiii, am mâncat fursecuri aduse de mama.
- Da, vin fiert.

Scoate un mic nor rotund de fum care, deasupra lor, se transformă într-un rotocol mic, tremurător. Observă satisfăcut aburul albăstrui pe care l-a produs, îl remarcă și Sonja, ar râde dacă n-ar fi vorba de ceva serios, poate că n-ar strica să râdă, așa că începe să chicotească forțat.
- Cum reușești să faci asta? îl întreabă ea cu o privire admirativă.

Ah, se preface doar că admiră producerea de norișori, de fapt n-o interesează deloc, face un efort să-l privească în ochi cu admirație, dar nu reușește, ochii lui au o nuanță verzuie, rece.
- Ai vrea să încerci?
- Nu fumez, zice Sonja.

Ceea ce nu e adevărat. Fuma uneori cu prietenul ei. Mai mult în glumă, când erau în pat, era amuzant să pufăie.
- Nu e greu, zice Ludwig râzând. Uite așa.

Mai trimite spre tavan un rotocol albăstrui și-l urmărește cum dispare. Ca și cum nu s-ar grăbi, pentru că are timp din belșug. Din belșug, din belșug. Pe Sonja o încearcă senzația ciudată că n-ar trebui să se uite la ceva așa de superficial. Bineînțeles, trimite rotocoale din astea de fum și în biroul lui, când interoghează pe cineva. Pune o întrebare, pufăie spre tavan, îl observă pe cel din fața lui și așteaptă să-i răspundă.
- Germana ta, zice Ludwig, aplecându-se puțin peste masă în direcția ei, este așa de... cum să zic, nuanțată. Și clară, rostești fiecare cuvânt cât se poate de răspicat.
- Am studiat medicina la Graz. La Karl-Franzens-Universität.
- O!

Mischkolnig a zis "O!" și a părut uimit. Pe chip i-a apărut un zâmbet plăcut, sunetul pe care l-a scos era ca norișorii, ca rotocoalele pe care le trimitea spre tavanul Cafenelei Mari, adică Theresienhof.
- Acum se numește Reichsuniversität, a zis el, s-a renunțat la numele ăla caraghios, austriac.

Ea a dat repede din cap auzind cuvântul "renunțat". Tatălui ei i se părea că Universitatea lui Carol și Francisc era un nume remarcabil, un nume vechi, faimos.
- Dar mi-am întrerupt studiile, a zis ea.
- De ce?

Nu voia să vorbească de motivul care a determinat-o să-și întrerupă studiile.
- E război.

Mischkolnig a izbucnit în râs.
- Păi, de ce n-ar studia oamenii în timp de război, că doar universitățile funcționează, fabricile funcționează, totul funcționează, viața merge înainte.

De-abia acum, când se apleacă spre ea, observă că are niște pistrui micuți sub ochi, pe obraz, chiar și pe gât, dacă se uită bine, chiar și pe gât. Un gât fin, o germană nuanțată, o fată mlădioasă.
- Profesorul nostru de germană din liceu, a zis ea imediat, ca să nu fie nevoită să răspundă la întrebarea legată de studii și de ce le-a întrerupt, profesorul nostru a studiat la Frankfurt.
- Nu e vorba de locul unde a studiat profesorul vostru. El a zâmbit și a început să-i explice despre ce era vorba.
- E vorba de faptul că voi, care ați învățat limba aceasta, vă dați mai bine seama de forța și frumusețea ei. Cum să zic... sunteți proaspeți, în pronunția voastră e precizie și prospețime. N-o să crezi: când m-am dus la Graz, asta trebuie să fi fost nu cu mult după întâmplarea de la schi, m-am dus la un curs de germană pură. Germana lui Goethe, germana lui Schiller. Înainte de asta, lucrasem într-o tipografie, aveam în fiecare zi de-a face cu limba, cu slova tipărită, știu ce înseamnă limba, știu ce e cultura. Trebuia să fac ceva dacă voiam să scap de dialectul ăla dezgustător din Maribor.

A început să râdă. Era amuzant că el, Ludwig Mischkolnig, a cărui familie stătuse de pază de secole la granița de miazăzi a germanității, a învățat să pronunțe cuvintele și frazele cum o făcuseră fără îndoială Schiller și Goethe.
- Profesorul nostru ne-a explicat, a continuat cu naivitate Sonja, că germana vorbită la Maribor păstrează caracteristicile unui dialect bavarez. Probabil că înaintașii voștri au venit din Bavaria.

Ludwig s-a oprit din râs. Nu mai era amuzant, nu era nicio naivitate, era o prostie, o tâmpenie, de-a dreptul. Caracteristici? Înaintașii voștri? De unde-au venit înaintașii voștri, din mlaștinile rusești, de acolo s-au târât până aici, înfășurați în blănurile alea puturoase.
- Profesorul tău e un tâmpit, a zis el calm. Chiar dac-ar fi studiat de o sută de ori în orașul lui Goethe. Mai predă la liceu? Sonja a clătinat din cap. Discuția asta la un ceai, învăluită în rotocoalele de fum de țigară care se răsuceau deasupra lor, a luat brusc o direcție nedorită, gâscă proastă ce ești, că doar n-ai venit să-l provoci pe omul ăsta.
- Cred că a fost mutat. Se pare că undeva în Serbia.
- Acolo e locul lui, a zis el, în grămada de bălegar a Europei. Sonja s-a uitat drept în față și a mai sorbit de câteva ori din ceai. Câteva clipe, Mischkolnig a observat-o atent. Când i se adresase pe stradă, se îmbujorase, acum își ferea privirea, nu putea să-l privească în ochi, pupilele ei căprui rătăceau spre ferestrele mari, se uita dincolo de Drava, la malul verde, de cealaltă parte a râului. Ce urmărea? Mischkolnig cunoștea bine privirile oamenilor, privirile care mint, privirile care ascund ceva, privirile care rătăcesc pierdute în jur, privirile care caută cu deznădejde un punct de sprijin pentru a găsi o salvare, care nu există. În ochii ei, pe chipul ei pistruiat nu era nimic din toate astea, erau ochii unei tinere nevinovate care urmăreau să pună o vorbă bună pentru cineva, o să-i ceară ajutorul, o să ne dăm în curând seama ce vrea.

Pe urmă, el a zâmbit din nou, a zis bine ce-a zis, nu era o idee rea asta cu grămada de bălegar care e Serbia, ar trebui s-o mai spună și cuiva la serviciu. Sau, dacă e să fim nițel vulgari, am zice mai bine: mațul gros al Europei, uitați-vă pe hartă, așa e Serbia, care a distrus Austria, e ca un maț gros.

Ea tăcea. Îi plăcuse profesorul de germană, numai că admirația pe care el o avea față de limba și cultura germană nu-i folosise la nimic. Ludwig ăsta și ai lui l-au urcat într-un tren, așa cum făcuseră cu aproape toți profesorii, preoții și cu mulți alții din orașul ăsta. Trimiși în Serbia. Ea nu avea nimic împotriva Serbiei. Iar omul cu care stă de vorbă aici nu e același cu Ludek, pe care îl cunoscuse cu cincisprezece ani în urmă, nu e omul căruia să-i ceară ceva. Se înșelase, mai bine s-ar ridica și ar pleca. Numai că lecția despre limba germană nu se terminase, Mischkolnig considera că trebuia să-i mai explice fetei niște lucruri.
- Ca să înțelegi: un dialect german înseamnă tot limba germană. Avem limba asta în sânge, pricepi? O avem în organism, ne curge prin sânge, zece generații înaintea mea au vorbit germana, așa că limba se învechește, își pierde consistența. În ea pătrund și unele cuvinte străine. Așa că a trebuit să curăț limba pe care o vorbeam. Pricepi?

Sonja dă din cap, pricepe.
- Suntem un popor vechi, avem o cultură veche. Voi sunteți un popor tânăr, învățați repede. O să ne aduceți o prospețime, un sânge nou, peste o generație o să ajungeți niște germani mai autentici decât suntem noi.

Sonja nu intenționează să devină o nemțoaică mai autentică, nici tatăl ei nu dorește. Cu toate astea, zice:
- Ce idee interesantă!

Spune asta ca să aibă pace, nu venise ca să asculte niște reflecții pe tema limbii și a sângelui tânăr, nici ca să admire rotocoalele albăstrii ale fumului de țigară care îi ieșeau lui din gură. Și dă din cap. Și-i salută la rândul ei politicos pe ofițerii care trec pe lângă masa lor și care îl salută respectuos pe cavalerul Ludwig, cum i se adresează un domn în vârstă, purtând pantaloni de călărie și cizme: Cavalerul Ludwig e azi într-o companie minunată, respectele mele; n-a venit ca, în compania unui cavaler fără uniformă, să-i salute pe cei care treceau pe lângă ei, majoritatea cavaleri în uniformă, de care este plină cafeneaua.
- Vai, ce-am uitat! exclamă ea. Tata îți transmite salutări.

Chestia asta a inventat-o, o ultimă tentativă penibilă de a distrage atenția omului ăstuia de la monologurile lui despre limbă și cultură. Și grămezile de bălegar. Tatăl ei n-ar fi bucuros să știe că e în Cafeneaua Mare printre ofițerii nemți. Ludek ăla, ar zice el, fusese un băiat de ispravă până să se apuce de tipografie. Apoi a luat-o razna, mai întâi cu privire la kulturbund^[ii], pe urmă a șters-o în Austria. Cum e posibil, ar zice, a și zis-o de fapt de mai multe ori, ca oamenii ăștia să devină asemenea porci? Poate ar fi trist să știe că e cu Ludek și admiră norișorii de fum pe care el știe cu asemenea îndemânare, numai cu buzele, să-i transforme în rotocoale.
- O! exclamă Ludwig bucuros. Mă bucur. Lucrează tot la spital?
- Tot la spital, spune Sonja dând din cap, la chirurgie.
- Atunci are mult de lucru, zice el și o privește cu înțeles.
- Destul de mult.

Ludwig tace o vreme, de parcă n-ar ști dacă discuția cu tânăra domniță, care e evident că-l admiră, merită să fie continuată sau ar fi mai bine să termine cu ceaiul ăla dulceag și să treacă la un coniac. Se decide pentru coniac și face un semn cu mâna către chelnerul care vine alergând, cu un șervet alb atârnând pe braț.

O vreme tac amândoi, de parcă n-ar mai avea nimic să-și spună. Când coniacul e pe masă, cu un gest lejer, ce trădează rutina, Ludwig ia paharul în mână, admiră lichidul de chihlimbar, îl miroase și ia o înghițitură.

Sonja are impresia că știe să facă asta la fel de bine ca și rotocoalele albăstrii, poate chiar mai bine.
- E bun, zice el dintr-odată în slovenă. De ce te miri, continuă el, crezi c-am uitat?

Se apleacă din nou peste masă și adaugă încet, conspirativ:
- În munca mea, slovena îmi prinde foarte bine.

Sonja simte cum pe spate i se prelinge un fir de sudoare rece. În munca lui. În același timp simte și că nu mai poate să se intereseze numai de norișori, de limbă și de coniac. E aici din cauza unei chestiuni care ține de viață și de moarte. Și deși e o chestiune de viață și de moarte, ea trebuie să zâmbească.
- Când ne-am întâlnit pe stradă, zice ea calmă, schițând un surâs, ți-am spus că nu era vorba de tata.


Acum Ludwig amuțește și o privește cu răceală. A uitat ce discutaseră pe stradă, atunci chiar crezuse că fata voia să intervină pentru cineva, se pricepea bine la chestii din astea, are impresia că îi spusese ceva în genul ăsta, numai că uitase. Cu o seară înainte, se gândise de mai multe ori la mersul ei elastic în fusta în carouri, la vocea ei plăcută, acum constatase ce nuanțată și limpede era germana ei, ce mlădioasă era ea. Și acum asta, mereu una și aceeași chestie. Oare în vremurile astea blestemate, în orașul ăsta blestemat, chiar dacă era al lui, chiar nu se putea bucura de un moment de liniște, chiar trebuia să fie în orice clipă la pândă?
- Despre cine e vorba? zice cu răceală Ludwig Mischkolnig, care nu mai e Ludek, e doar un polițist, un polițist de o categorie extrem de specială.

Păi tocmai de-asta, că e polițist, stă Sonja de vorbă cu el, tocmai de-asta a alergat după el pe stradă. Atunci era în uniformă, acum e în civil. Sonja nu știe că nu e un polițist obișnuit, Mischkolnig e ofițer SS. Momentan lucrează la Siguranță, la SD, care în orașul ăsta are atribuții extrem de importante. Nu știe nici că polițiștii se deplasează și în civil, dar avea să afle în curând. Când sunt la serviciu, poartă uniforme, uniforme cenușii SS, iar toți care lucrează la Siguranță fac parte din SS. Sonja încă nu știe toate astea, se uită la Ludek cu mare speranță, la bărbatul tânăr care odată a ridicat-o din zăpada umedă.
- Prietenul meu a fost arestat din greșeală, zice ea brusc, dintr-o suflare.

Ținuse prea mult în ea asta, de atunci, de când alergase după el pe stradă.
- Din greșeală?
- Poate a fost confundat cu un altul.
- Desigur, din greșeală, mereu e din greșeală. Dar nu e și el un profesor, acolo?
- Nu, e asistent la Universitatea din Ljubljana, la geodezie.
- E iubitul tău?
- E prietenul meu, zice Sonja șovăind.
- E clar, e iubitul tău.

Sonja se uită la ceaiul rece de pe masă, i-a rămas destul de mult, bea la repezeală, ceașca e acum aproape goală, vai!, ce mult și-ar dori ca discuția asta să se termine cât mai repede.
- Numai de-asta m-ai oprit pe stradă, ca să mă rogi pentru iubitul tău? Cum îl cheamă?
- Valentin. Valentin Gorjan.

Ludwig scoate un carnețel din buzunar și își notează numele lui. Sonja observă cu coada ochiului cum ofițerii de la alte mese se uită la ei, cineva râde reținut. Colegul lor nu e numai cavaler, muncește și atunci când e la cafenea. Serviciul lui e de așa natură, încât trebuie să muncească până după-amiaza târziu, chiar dacă e la cafenea, într-o companie plăcută. Notează și numărul lui de telefon, rupe foaia de hârtie și i-o întinde peste masă.
- Acum chestiunea e oficială, zice el.

O privește fără să schițeze un gest, se uită la capul ei plecat, îi caută ochii care rătăcesc pe ferestrele imense, îndărătul cărora strălucește soarele cald la amurg.
- În orice caz, m-ai cam surprins, zice Mischkolnig. Nu trebuie să fie nimic de natură personală. Totul trebuie să fie conform legii, nicidecum altfel.

Și el ar prefera să pună acum capăt conversației. E numai vina lui că s-a complicat cu discuția asta, încă de pe stradă, dar acum asta e. Nu datorează nimănui nimic, cu atât mai puțin demoazelei ăsteia, care crede că o să-l bage în cine știe ce încurcătură prostească, păi nu, să-l scape de închisoare pe iubitul ei?!
- Telefonează-mi peste două zile, îi spune el totuși. O să mă interesez.

Când se ridică și o ajută să-și pună jacheta simte cum îi tremură umerii.
- Dar să ne înțelegem, îi șoptește el încet la ureche. Trebuie să-mi telefonezi. Dacă nu, dăm noi de tine.

Spunând asta, zâmbește o clipă, ca fata să înțeleagă: o s-o caute, că ar vrea s-o întâlnească. Ar putea să înțeleagă că e vorba de o amenințare, dau ei de ea, pentru că are o relație cu un om aflat în închisoare. Dar n-a înțeles asta. N-a înțeles decât că bărbatul ăsta are putere asupra sorții lui Tine al ei, că ar putea să-l ajute. Cu toate că acum are o oarece putere și asupra ei, se băgase singură în situația asta.

Sonja ridică privirea și se uită rugătoare la el.
- N-o să-i faceți nimic rău, șoptește ea.
- Sigur că nu, zice Ludwig Mischkolnig galant, puțin în zeflemea, dacă mi-o cere domnița pe care am ridicat-o odată din zăpadă.

Își zice în sinea lui că de mult nu mai auzise ceva mai prostesc. Vorbele ei îl binedispun într-o oarecare măsură, îi vine să râdă, îl tentează să-i spună: Cui facem noi ceva rău?

Dar Sonja îl mai surprinde încă o dată. De parcă i-ar fi citit gândurile.
- Nu cer nimic, șoptește ea grăbită, apropiindu-se de fața lui, de buzele lui care miros a fum de țigară, a norișori plutitori, albăstrui. Cum aș putea să cer ceva, cine sunt eu să cer ceva?

Vorbește repede, cu voce scăzută, în fața tuturor ofițerilor.

Acum, mulți dintre ei îi urmăresc cu privirea.
- Nu cer nimic, spune ea cam tare. Eu implor. Vă implor.


Obersturmbannführer-ul^[iii] Ludwig Mischkolnig trece prin Adolf-Hitler Platz și se îndreaptă pe Herrengasse în sus, spre apartamentul lui. Prospețimea vântului din seara de toamnă târzie îi răcorește fața ușor îmbujorată de la căldura degajată de mulțimea oamenilor din cafenea și de fumul de țigară, într-o oarecare măsură și de la răsuflarea Sonjei, pe care o simțise nu cu mult în urmă pe obraz, de la privirea ei naivă, de fapt de-a dreptul nevinovată, cu o asemenea privire nu poate să urmărească nimic, nu are nimic pe suflet, ochii sunt oglinda sufletului, de la vorba aia pe care o rostise: implor. Un asemenea cuvânt rostit de o tânără doamnă mlădioasă îl cam tulbură pe om, îl face să se simtă destul de bine. S-a simțit bine, e orașul lui, acum devine treptat, dar sigur, așa cum și-o dorise demult, compact, solid, mit ruhig festem Schritt^[iv], a îngânat el cântecul intonat la SS-Junkerschule^[v]: mit ruhig festem Schritt, visând la o nouă Europă, care să fie germană, de neînvins. Este deja, cu toate că unele lucruri nu merg cum ar trebui, și orașul lui face parte din Europa asta. Gândindu-se la asta, e binedispus indiferent de obstacolele pe care le mai au de învins. Chiar și germana impecabilă a Sonjei l-a umplut de bucurie. Oamenii ăștia erau întotdeauna de treabă, în marea lor majoritate sunt oameni de treabă în fiecare țară, în Austria, în Iugoslavia, chiar și în Reich sunt de treabă, își văd de muncă așa cum e necesar, tatăl ei e medic, avem nevoie de medici. Oamenilor ăstora le lipsea numai ce se petrecea acum, anume să devină ai noștri, să facă parte din marea cultură germană. Îl știa pe tatăl ei, de cum îi pomenise numele și-a amintit bine de el, de doctorul Belak, un medic, cu un an în urmă încă patriot, ce cuvânt tâmpit, mai ales dacă pui lângă el cuvântul sloven, patriot sloven, oameni care mai ieri, la serbările lor patriotice cântau cântece patriotice, ridicând în slăvi bălegarul slav sârbesc și rusesc, umilindu-i pe concetățenii lor de origine germană, bătându-și joc de cum vorbeau slovena, pe stradul mare cu capul desculță umblă - iar acum uită-te cum vorbesc germana copiii lor, Schiller ar fi fericit. Chiar și patriotismul lor s-a cam evaporat, așa, dintr-odată, au devenit cetățeni germani loiali. Totul mergea bine, aproape excelent. De un an, de când începuseră să cadă bombe deasupra orașului, mergea oarecum mai greu, mult mai greu. Entuziasmul de la început se cam dezumflase. Dar aici, cel puțin în orașul ăsta, principalele lucruri erau rezolvate. Întâlnirea cu Sonja l-a umplut de mulțumire, o să vadă ce e cu ăla..., cum îl cheamă? Gorjanc sau Gorjup. N-a lăsat-o să-i explice nimic, știa ce avea să-i spună, cunoștea melodia: din greșeală, absolut din întâmplare a avut un pistol în buzunar, manifestele comuniste i le-a strecurat cineva în servietă, era beat când zisese la un pahar să-i ia dracu', cunoștea melodia asta, toți erau nevinovați și fuseseră arestați din greșeală. Cu pas liniștit, dar hotărât, da, dar și cu mână de fier, cum spusese gauleiter-ul^[vi] nostru când a venit la Marburg an der Drau^[vii] și a preluat conducerea administrației civile, o spusese cât se poate de clar: și cu mână de fier, dacă va fi necesar.

În orice caz, o să se uite în dosare, din câte își aduce aminte, printre suspecții care i-au fost repartizați, care va să zică, de care se ocupă el, nu figurează niciun Gorjup, sau cum l-o fi chemând. Probabil i-a fost repartizat lui Hochbauer. Pe ai lui îi știa nu numai după nume, le știa și rudele de gradul cinci, ba chiar și iubitele. Păi, acum o știa și pe iubita ăstuia, a lui Gorjanc, pe care o cheamă Sonja. O știa de mică, poate că o ridicase complet udă din zăpadă, la Pohorje, și acum ar mai ridica-o. Și ca s-o spună pe-aia dreaptă: cu mare plăcere.

Citiți continuarea acestui fragment aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.