Homo Sentient

Citiți introducerea la această carte aici.


Gabriel Păun - specialist în științele naturii, în relații internaționale și diplomație - este cunoscut ca activist pentru natură și animale. A supraviețuit unor misiuni extrem de periculoase și figurează pe listele cu cei mai amenințați apărători ai mediului din lume.

În 2016, a primit Premiul EuroNatur pentru eforturile sale neobosite de protejare a pădurilor vechi din Carpați, împreună cu ONG-ul Agent Green. În 2024, activitatea sa a fost recunoscută la cel mai înalt nivel prin acordarea premiului Organizației Națiunilor Unite Champions of the Earth.

În același spirit de recunoaștere internațională, a fost inclus în Politico's Class of 2023 drept unul dintre cei mai influenți actori ai agendei ecologice europene. Homo Sentient este rezultatul unei incursiuni personale și științifice în antropologie, ecologie, istorie, politică și spiritualitate. Un manifest pentru umanitate, empatie și supraviețuire planetară.
Homo Sentient este o lucrare manifest care pune sub semnul întrebării locul în care ne-am plasat - adesea arogant și greșit - ca specie în raport cu restul vieții de pe planetă. Scris de Gabriel Păun, un om cu un parcurs profesional și uman rar, volumul este rezultatul unei vieți trăite pe muchie de cuțit, în lupta pentru salvarea naturii, animalelor și... a umanității.

Pornind din propria biografie, dar cu privirea atentă a unui investigator format pe toate continentele, Gabriel Păun conturează o reflecție profundă asupra naturii umane, a traumei, a relației noastre cu lumea vie și a nevoii urgente de reechilibrare morală.

Concepută ca un jurnal în 13 capitole și o introducere, scris cu simplitate și sinceritate, autorul ne introduce cu tandrețe în lumea științei și împărtășește fără rețineri momente de criză și transformare personală.

Volumul propune un nou tip de umanitate - Homo Sentient - ființa empatică, conștientă, capabilă de colaborare și compasiune, opusul logicii dominării care a modelat istoria recentă a speciei. Textul alternează confesiunea cu analiza lucidă, datele științifice cu observațiile intuitive, într-un parcurs care aduce laolaltă biologia, ecologia, politica, filosofia și spiritualitatea. Fără a ocoli durerea sau limitele umane, autorul oferă un spațiu de reflecție rar, în care vulnerabilitatea devine forță, iar introspecția - un gest de responsabilitate planetară.

Pe parcursul cărții, cititorul descoperă o serie de fapte științifice și observații revelatoare. De exemplu, știați că...
Inima noastră, când suferă, se deformează fizic? Se alungește și se turtește, semănând cu o pară - un detaliu medical real, care reflectă legătura profundă dintre emoție și corp.
Empatia lasă urme în creier? Zona cerebrală responsabilă de empatie devine tot mai activă cu fiecare generație, semn că specia umană ar putea evolua biologic spre compasiune.
Animalele pot simți rușine, empatie și suferință? Emoțiile complexe nu sunt exclusive omului; le întâlnim și la ființele non-umane, dacă suntem dispuși să le privim cu adevărat.

Aceste revelații multiple nu sunt doar curiozități, ci argumente vii într-un discurs despre cum putem deveni o specie mai conștientă, mai blândă și mai prezentă.

Rezultatul este o chemare emoționantă la reconectare: cu noi înșine, cu ceilalți, cu planeta. O invitație la propria călătorie de conștientizare. O pledoarie pentru o umanitate care nu mai cere să domine, ci învață să aparțină.

"O carte ca un fluviu sau ca o explozie." (Oana Pellea)

"Gabriel Păun ne arată cu o răbdare franciscană cum pot fi salvate valorile empatiei. E cea mai necesară voce a speciei noastre." (Radu Vancu)


Am ajuns pe insula Armona din Oceanul Atlantic în ianuarie, când este pustiu. Adică perfect pentru că am mare nevoie de solitudine. Mă simt obosit fizic și sufletește, chiar supărat pe viață. Parcă orice aș face eu și alți luptători pentru o lume mai bună, este în zadar. Sunt dominat de gânduri negre, tristețe și de o durere care pleacă din stomac și se duce în tot corpul. Vremea este pe măsură. Este o zi furtunoasă, la fel ca în sufletul meu. Iau insula la pas, o insulă care este de fapt o limbă de 11 km de nisip fin care își schimbă culoarea după apă, cer și lumină. Valurile sunt foarte mari. Cerul este extrem de dramatic, iar nisipul are o nuanță ireal de arămie. Am cu mine Partea întunecată a căutătorilor de lumină, cartea scrisă de minunata Debbie Ford pe care o recomand oricui dorește să își exploreze propriile măști și să facă pace cu trecutul.

Dar ziua are un plan pentru mine. În timp ce merg desculț de-a lungul țărmului nisipos, un val uriaș mă ia prin surprindere, mă dărâmă, mă scoate din transă și mă deșteaptă mai brutal decât o cafea ristretto. Mă ridic și mă împiedic de un scaun pe care oceanul mi l-a dat în schimbul cărții pe care nu o mai văd niciunde. Scaunul pare vechi de sute de ani și dacă mă iau după urmele de viață marină depuse pe el, atunci pot să zic că nu a mai văzut uscatul de mult. Nu am niciun dubiu că schimbul cărții cu scaunul este un semn al Universului, așa că îl primesc cu brațele deschise. Îl proptesc bine în nisip și îmi fixez privirea către oceanul mare care îmi udă din când în când picioarele.

Încep să savurez liniștea din furtună^[i]. Mintea mea pornește într-o călătorie esențială pentru fiecare dintre noi, pentru a înțelege de unde venim, cine suntem, de ce este ordine și haos în lume, așa cum este rău și bine. O călătorie astrală care transcende timpul și spațiul, de la geneza Universului până la inevitabilul său sfârșit. O călătorie în care am asistat la nașterea galaxiilor, a sistemului nostru solar, a Planetei noastre. Am făcut cunoștință cu Luca, prima ființă vie de pe Terra, un organism monocelular de acum 3,5 miliarde de ani. Apoi cu Arandaspis, prima ființă cu coloană vertebrală, un pește cu o față veșnic mirată de acum jumătate de miliard de ani, din care au evoluat toate vertebratele de azi, inclusiv noi. Am văzut animale mult mai vechi decât noi care trăiesc în armonie perfectă cu Planeta și care ne dau clasă atât la simțuri, cât și la simțire. Am văzut și primii umanoizi, cum au trăit și au evoluat. Cum au creat unelte, artă, tehnologie, religii și granițe. Cum au ajuns să se creadă supremi, să discrimineze, să se îndepărteze de sine și de propria Planetă. Am îndrăznit să privesc și către viitor unde am găsit puțina dar suficienta umanitate care a supraviețuit extincției pe care am declanșat-o. Am găsit-o în sfârșit înflorită, în armonie cu Planeta și cu celelalte animale. În acel timp viitor nu mai existau nici granițe, nici bariere. Singura religie rămasă era bunătatea, frumosul și dragostea de viață. Ne-am îmbrățișat și m-am întors în scaunul meu, dar cu lacrimi de fericire în ochi.

I-am deschis cu gândul că în ADN-ul fiecărei ființe de astăzi pulsează un ecou de vechimea Universului, adică de 13,8 miliarde de ani. Un ecou al energiei primordiale care a cauzat evenimente la o scară inimaginabilă, de o violență sublimă și care conectează fiecare ființă de pe singura planetă unde știm cu certitudine că este viață.

Nu știm cât de mare este Universul. Nu știm dacă este singurul. Nu știm câte galaxii există. Nu știm dacă viața se datorează providenței sau liberului arbitru. Dar mulțumită unor oameni de o curiozitate pasională, știm cât știm. Iar cunoașterea este încă foarte departe de a-și fi atins limitele. Din contră, este accelerată direct proporțional cu progresul tehnologiei. Urmăream în anul 2019 colosalul proiect "M87 Event horizon telescope" (EHT)^[ii] care a adus împreună oameni de știință din întreaga lume. Aceștia au transformat planeta noastră într-un imens telescop cu obiectivul de a fotografia pentru prima oară gaura neagră M87 care se află la 54,8 milioane de ani lumină de noi. M87 are o masă de 6,5 miliarde de ori mai mare decât Soarele nostru. Este de 1.000 de ori mai mare decât Sagitarius A, o altă gaură neagră, dar de 1.000 de ori mai departe. Nici Sagitarius A nu este de ignorat. Are de 4,02 milioane de ori masa Soarelui nostru și se află la 25.600 de ani lumină de noi. Colosalul proiect a presupus sincronizarea perfectă a unor telescopuri gigantice plasate strategic pe planeta noastră precum o îmbrățișare: în Arizona (SUA), Chile, Spania, Mexico, Hawaii (SUA) și Polul Sud. A fost nevoie de vreme bună și cer deschis în toate aceste locuri în același timp. 200 de oameni de știință de la 59 de institute din 20 de țări au lucrat împreună ani de zile pentru această fotografie.

Presupun că oamenii de știință au investit atât de multe resurse și au devenit curioși să afle mai mult despre găurile negre de când au aflat că în cele din urmă totul, inclusiv sistemul nostru solar, va fi înghițit de o gaură neagră precum M87 sau Sagitarius A. Într-o gaură neagră gravitația este atât de mare încât include întreaga materie într-un singur punct. Poți intra într-o gaură neagră dar nu mai poți ieși din cauza gravitației care strivește totul. Într-un astfel de loc, legile fizicii pe care le știm nu se mai aplică. Toată materia devine într-un astfel de loc doar un gaz ionizat incredibil de fierbinte, iar magnetismul este absent.

Pe măsură ce Universul nostru avansează către viitor, stelele se vor stinge una câte una, inclusiv Soarele nostru, pregătind Universul pentru un viitor întunecat care va dura probabil trilioane de ani. Epoca luminii stelare, de maximă înflorire a Universului în care avem privilegiul să trăim și noi, va fi urmată de era întunecată a găurilor negre. Acești monștri se hrănesc din rămășițele stelelor și planetelor moarte. Încet, dar sigur, gravitația lor crescândă atacă însăși țesătura Universului. Are puterea incredibilă de a distorsiona spațiul și timpul, precum în filmul Interstellar. Marginea unei găuri negre, numită "Event Horizon" este zona în care gravitația este atât de puternică încât timpul, practic, aproape se oprește. Dar nici măcar găurile negre nu pot scăpa de cursul timpului. În viitorul foarte îndepărtat, când nu vor mai exista stele si planete de consumat, găurile negre vor flămânzi și treptat, se vor micșora. Nimeni nu știe ce se va întâmpla după aceea. Acesta ar putea fi sfârșitul universului nostru.

Dar poate că nu. Poate că teoriile oamenilor de știință sunt lipsite de ceva. În încercarea de a explica acel ceva, îmi vin în minte ultimele vorbe ale marelui explorator, academician și savant Marcian Bleahu (Matti). Am avut privilegiul să îl am profesor universitar și îndrumător. Întins pe patul de moarte cu doamna Simona Bleahu la căpătâi, Matti s-a uitat în ultimele sale clipe la ceasul de pe perete și i-a spus soției două chestii mai mari decât cuvintele. Referitor la minunata noastră Planetă a spus că "Pământul este o picătură a timpului", iar despre timp a spus că: "Am ajuns de unde am plecat". Simona mi-a povestit că în înțelegerea ei Matti a dorit să spună că timpul de fapt nu există.

Poate că nu există, dar chiar și așa cum îl percepem, are un singur sens. Iar ceasul, așa cum a spus Matti, o ia mereu de la capăt în fiecare zi, cu fiecare ființă care se naște, moare și se reciclează în noi forme de viață, la nesfârșit. Iată deci că timpul nu aduce doar sfârșit, ci și noi începuturi. Să nu uităm că avem privilegiul de a trăi în epoca luminii stelare. Era când săgeata timpului a revărsat în Univers frumusețe și splendoare. Este o perioadă scurtă de timp care nu se va repeta niciodată în istoria Universului nostru. Nimeni nu poate încetini sau accelera trecerea timpului. Nimeni nu poate călători în timp și nici nu are de ce. Căci fără timp nu ar mai fi prezent. Nu-i așa?

Această înțelegere la care am ajuns despre momentul de climax al existenței Universului în care trăim reprezintă motivul pentru care am ales să mă lupt pentru natura Planetei noastre. Pentru ca Ea să poată evolua și străluci în continuare în toată splendoarea, multitudinea și naturalețea ei.


La 3 miliarde de ani după Big Bang au început să se formeze stelele. Acestea au crescut și au format galaxii. Fiecare galaxie a produs elemente chimice din care s-au format Planete și Luni. Cea mai veche galaxie cunoscută este GLASS-z13 și s-a format la 300 de milioane de ani după Big Bang. Cea mai tânără a început să se formeze abia acum 2 milioane de ani și este la doar 1.350 de ani lumină de noi. Se numește Nebuloasa Orion^[iii].

A noastră se numește Calea Lactee. Acum 4,6 miliarde de ani, la temperatura de zero grade Kelvin (-273,15 Celsius), praful și gazul s-au contopit într-un nor fierbinte. Practic un mare nor de cenușă. Nu erau nici Soare și nici Planete sau Luni. Apoi s-a întâmplat o tragedie pentru alții, dar un cadou pentru noi. Într-un sistem solar îndepărtat a explodat o stea, un soare a cărui undă de șoc a făcut norul să se rotească tot mai repede și să devină un disc de gaz și de rocă. Gazul a crescut tot mai mult și a generat propria putere. S-a născut Soarele!

Apoi, rocile s-au ciocnit și s-au format Planete și Luni. 20 de milioane de ani mai târziu s-a format Pământul. După alte 4,4 milioane de ani s-a format Theia, o Planetă geamănă mai mică a Pământului, cam de mărimea Planetei Marte, formată din rocă, magmă și lavă. Dar perturbări gravitaționale majore au condus la o ciocnire violentă între Pământ și Theia^[iv]. Impactul a topit ambele Planete într-una singură. Pământul a rămas pentru o vreme cu două Luni. Dar la scurt timp gravitația le-a atras înapoi spre Pământ. Pe una a consumat-o, lăsând să graviteze în jurul nostru doar Luna pe care o știm astăzi^[v]. Dar aceste explozii puternice au înclinat axa Pământului cu 23^o. Acesta a fost un alt cadou pentru noi. Înclinarea axei Pământului la 67^o față de Soare este motivul pentru care avem anotimpuri. Și tot ciocnirii cu Theia îi datorăm încetinirea vitezei de rotație și în consecință zilele mai lungi care au permis Soarelui să penetreze oceanul exact atât cât avea nevoie pentru a crea condiții de viață.

Spuneam că Soarele nostru este doar una dintre miliardele de stele din galaxia noastră, dar cea mai specială. Ne oferă căldură și lumină în cantitatea ideală pentru viață. Sub straturile de plasmă fierbinte, la 650.000 km adâncime, în centrul Soarelui pare calm. Nu este deloc calm. Acolo se produce fuziunea nucleară. Este haos pur la nivel atomic, iar temperatura ajunge acolo la 15 milioane de grade Celsius. Asta face Soarele și alte stele să strălucească și să încălzească Planetele și Lunile lor până la miliarde de km depărtare. Asta face ca atomii de hidrogen să facă heliu. O reacție în lanț a dus la noi elemente. Din 3 atomi de heliu a apărut carbonul. Din carbon și heliu s-a format oxigen. Atomii de oxigen s-au combinat și au făcut fosfor. Apoi siliciu si calciu. Din aceste elemente primordiale sunt făcute toate ființele și mediul lor de astăzi. Viu sau neviu, aceleași elemente. Soarele reprezintă 99,8% din masa întregului sistem solar. Adică noi, celelalte Planete, cometele și asteroizii abia adunăm 0,2% din ce a mai rămas.

Tot în miezul Soarelui se formează fotonii, adică lumina. Fotonii nu au greutate și călătoresc spre Pământ și către celelalte Planete în mod evident, cu viteza luminii, adică cu 300.000 km/secundă. Luând în calcul că distanța dintre Soare și Pământ este de 152 de milioane de km, un foton ajunge de la Soare la ochii noștri în 8 minute.

Energia pe care o produce Soarele nostru este dificil de exprimat în cuvinte. Este colosală. Nu știu dacă comparația asta va fi de ajutor dar este bine de știut că Soarele emană energia a 4,5 trilioane de bombe atomice în fiecare secundă. O fracțiune din aceasta ajunge pe Pământ. O fracțiune care însumează mai multă energie într-o singură oră decât consumă întreaga omenire într-un întreg an. Dar omenirea folosește în continuare resursele Pământului, care sunt infinit mai reduse și rapid epuizabile. Am utilizat aproape tot ce s-a format și stocat în miliarde de ani pentru a prospera câteva secole. Vom învăța oare să utilizăm uriașa energie de la Soare înainte să fie prea târziu?

Nu știm dacă vom reuși asta înainte să epuizăm rezervele Pământului, dar cunoaștem faptul că nimic nu hrănește Soarele și că acesta a intrat în ultima jumătate a existenței sale. În 5 miliarde de ani, Soarele nostru se va consuma. Se va expanda precum popcornul. Va înghiți întâi Planetele Venus și Mercur. Luna noastră va fi distrusă în miliarde de bucăți și va deveni precum inelul planetei Saturn. În cele din urmă va exploda și Pământul. Va rămâne doar un jar muribund înconjurat de un nor colorat. Un fel de martor al existenței noastre care va fi înghițit de o gaură neagră înfometată.

În iunie 2023 am avut privilegiul să susțin un discurs la TEDx în Cluj Napoca despre schimbarea necesară pentru o lume mai bună. Printre cei din sală era și Vlad, un tânăr absolvent de fizică de la Universitatea Babeș Bolyai. La pauză a venit la mine și mi-a spus: "Vreau să salvez Soarele, Planetele și întreg Universul." Am făcut ochii cât cepele și i-am răspuns: "Cum așa? Dar Universul dorește să fie salvat?"

Vlad: "Vreau să aduc împreună mai mulți cercetători din lume și să inventăm o nouă formă de energie mai puternică decât fuziunea nucleară din Soare. Cu această sursă de energie să facem întregi sisteme solare noi cu tot cu Planete și viață".

Eu: "Nu am mai auzit așa ceva. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte. Omul nu stăpânește bine nici măcar fisiunea nucleară, iar producția de energie din fuziune este încă un vis îndepărtat. Nu știu dacă i-a mai trecut cuiva prin minte așa ceva și dacă este posibil să creezi ceva ce nici Universul nu a creat încă. De fapt, mă întreb dacă ar fi bine să devenim Creatori. Te admir pentru ideea strălucită, dar ceva îmi spune că ar fi mai bine să nu se întâmple. Ceva îmi spune că trebuie să lăsăm Universul să curgă natural. M-ai pus într-o situație foarte delicată, Vlad. Tu ești ca și mine praf de stele din același Univers. Și dacă tu ești parte din acest Univers, atunci ar fi posibil ca acesta să strige prin tine că vrea să fie salvat?"

Cred că Vlad a reușit să îmi stârnească poate cea mai mare dilemă morală pe care am avut-o până acum. De fapt cine n-ar avea o dilemă la o asemenea idee? Într-un fel e ca și cum ar veni cineva să te întrebe dacă vrei viață veșnică. Cine n-ar vrea? Dar cine știe ce presupune?


Pământul nostru a avut nevoie de 4,6 miliarde de ani distilați de la formarea sa până astăzi pentru a crea lumea pe care o vedem. La început era doar o sferă din rocă topită cu prognoza de a deveni o banală Planetă uscată, lipsită de viață. La fel ca Soarele, Pământul avea hidrogen, heliu și litiu. Carbonul, oxigenul, fosforul, siliciul și calciul au apărut treptat grație fuziunii nucleare din Soare. Dar nu era suficient pentru a da start vieții. A mai fost nevoie de multe alte cadouri orchestrate de liberul arbitru sau de providență în cea mai grandioasă simfonie pentru ca elementele chimice să facă ochi.

Acum 2,5 miliarde de ani, într-o parte apropiată din galaxia noastră, miezul unui Soare gigantic s-a încălzit atât de mult încât fuziunea nucleară a creat un element pe care Soarele nostru nu ni l-a dat, fierul. Și bine a făcut pentru că fierul consumă energia unui Soare. Așa s-a întâmplat cu acel Soare. Fierul s-a răspândit în acea stea, i-a consumat energia și în cele din urmă a explodat. Deflagrația a făcut o lumină puternică cât 10 miliarde de stele la un loc. Fierul din această supernovă dispărută a răspândit cantități uriașe de fier la distanțe mari din galaxia noastră, inclusiv pe Pământ. Și încă mai vine, împreună cu alte elemente pentru că Planeta noastră primește zilnic 100 tone de praf de stele care intră zilnic în atmosferă. O parte din acest praf reprezintă resturi din formarea sistemului nostru solar și alta din explozii de supernove.

Dar nici fierul nu a fost suficient pentru a stârni încă viața. Mai era nevoie de esența vieții pe care nu o aveam, adică apa. Acest cadou de grație s-a format la miliarde de kilometri de noi și a venit prin milioane de asteroizi care au bombardat Planetele din sistemul nostru solar. Aceste roci cu apă înghețată au lovit Pământul cu mare putere și au stat milioane de ani blocate în miezul topit al Pământului. Pământul a început să se răcească lent și oceanul de lavă care acoperea întreaga Planetă s-a întărit treptat de la suprafață până la sute de km adâncime. A format scoarța terestră pe care o știm astăzi, care plutea în formă de plăci pe miezul topit numit magmă. Dar miezul fierbinte a rupt scoarța prin vulcani și a aruncat în aer cenușa, roca, lava și... moleculele de apă venite de la asteroizi. Acestea au format pentru prima dată nori. Temperatura a continuat să scadă suficient cât să condenseze în prima picătură de apă și apoi să plouă pentru prima dată. S-au format lacuri, mări și oceane. Apoi prima viață. Apa e ingredientul principal al fiecărei forme de viață. Încă mai ies molecule de apă și astăzi, cu fiecare erupție din miezul topit al Planetei noastre.

A existat apă lichidă și pe Planeta noastră vecină, Marte, acum 3,5 miliarde de ani dar nu a durat căci Soarele a fost necruțător la începuturile sale. A aruncat către toate Planetele torenți de energie care au lovit cu 400 km/secundă. O energie care a rupt moleculele de apă. Oceanele de pe Marte au dispărut în spațiu. Planeta a rămas goală și devastată de furtuni de nisip. Deși mai aproape de Soare, apa Pământului nu a avut aceeași soartă. Planeta noastră a mai primit un cadou care a protejat-o de multe pericole și a păstrat apa aici: scutul magnetic.

Nici celelalte Planete din sistemul nostru solar nu au potențial pentru viață, începând cu micuța Mercur, prima de la Soare, și terminând cu Neptun, cea mai îndepărtată. Primele patru de la Soare, Mercur, Venus, Terra și Marte sunt pietroase și mici. Mai departe, Jupiter și Saturn sunt gazoase și mult mai mari. Ultimele două, Uranus și Neptun, sunt niște giganți de gheață. Între cele pietroase și gazoase, adică între Marte și Jupiter avem o centură plină cu asteroizi, iar dincolo de cele înghețate, adică după Neptun, sistemul nostru solar se termină cu mici corpuri înghețate precum Pluto, dar și o colecție impresionantă de comete. Spuneam mai devreme că sistemul nostru solar este unul printre multe altele ale galaxiei numită Calea Lactee. Suntem la 26.000 de ani lumină de centrul ei. Atât de departe încât atunci când privim la cer către ea, ne simțim ca într-o suburbie. O suburbie foarte singuratică fiindcă viață pe altă Planetă nu mai este în sistemul nostru solar și nici nu este posibil.

Gustav Holst a folosit anii Primului Război Mondial pentru a compune cea mai profundă suită orchestrală dedicată Planetelor din sistemul nostru solar. Le descrie prin muzică mai bine decât o pot face eu în cuvinte, cu 100 de ani și mai bine mai târziu. Lucrarea sa terminată în anul 1917 și intitulată Planetele nu a fost apreciată la acea vreme ci la 50 de ani mai târziu. Capodopera reprezintă baza coloanei sonore din nenumărate filme precum Războiul Stelelor, Indiana Jones, Superman, Jurassic Park și Harry Potter, dar și tema jocului Battlestar Galactica.

Scriu despre Planete pe muzica lui Holst și încep cu Mercur, prima Planetă de la Soare, aflată la 3 minute lumină de acesta, pe care compozitorul o intitulează "mesagerul înaripat". Este aproape la fel de mică precum Luna noastră. Ziua este de 59 de ori mai lungă decât pe Pământ și suprafața Planetei are timp destul să se încingă la 430^oC. La fel și noaptea. Are tot 59 de zile de ale noastre. Prilej ca temperatura să scadă la -180^oC. Nu are atmosferă și se învârte îngrozitor de repede în jurul Soarelui cu 47 de km pe secundă. Dă o tură în jurul Soarelui în doar 88 de zile, adică cel mai repede dintre toate Planetele.

Următoarea Planetă este Venus, vecina noastră dinspre Soare, aducătoarea de pace, situată la 6 minute lumină de acesta. Nu are axa înclinată, deci nici anotimpuri și se învârte invers. Are un fel de atmosferă care creează un efect de seră cum nu ne dorim să ajungem să avem pe Pământ. Ține căldura atât de bine că temperatura se păstrează la 475^oC. Ai zice că au fost oamenii pe acolo, au stricat tot și s-au mutat pe Pământ. Presiunea la nivelul scoarței este atât de mare încât ar zdrobi instantaneu corpul uman. Este de 90 de ori mai mare decât pe Pământ. Este cam ce avem noi pe Pământ la 1.500 de metri adâncime în ocean.

Marte, aducătoarea de război, este vecina noastră dinspre marginea sistemului solar, la 14 minute lumină de Soare. În afară că n-a fost în stare să păstreze apa primită de la asteroizi, căci nu are scut magnetic, mai are și alte probleme. Ziua este aproape la fel de lungă ca a noastră dar anul durează aproape dublu. Se prezintă ca un deșert rece unde iarna sunt -125^oC, iar furtunile de nisip din vară acoperă toată Planeta. Atmosferă există dar e sărăcie curată. Conține dioxid de carbon, argon și nitrogen. Vaporii de apă și oxigenul sunt la limita detectabilității și fără potențial de creștere. Gravitația este la doar o treime din cea de pe Pământ.

Gazoasa Jupiter este la 41 de minute lumină de Soare și se învârte în jurul acestuia în 12 ani de-ai noștri. Holst a declarat-o Planeta veseliei. Este de două ori mai mare decât toate celelalte planete la un loc. Dacă pui Pământul lângă Jupiter ar fi precum o cireașă lângă un pepene roșu. Un pepene foarte rece. Sunt -145^oC pe Jupiter. Dungile colorate pe care le vedem cu telescopul sunt niște vânturi reci puternice care poartă amoniac și apă într-o atmosferă din hidrogen și heliu. Punctul roșu vizibil la telescop este o furtună care face ravagii de sute de ani și care nu mai încetează. Punctul acela este mai mare decât Planeta noastră. Jupiter are 75 de Luni și ziua este de două ori mai scurtă decât la noi. Trebuie să fie foarte romantică priveliștea de pe Jupiter cu atâtea Luni. Unele dintre aceste Luni au oceane subterane, deci merită explorate pe îndelete când tehnologia ne va permite să ajungem până acolo.

Saturn e cea îmbrățișată de inelele luxoase și este deja la 82 de minute lumină de Soare. Se învârte în jurul acestuia în 29 ani de ai noștri. A primit un cadou spectaculos de pe Pământ. Oamenii au prăbușit acolo în anul 2017 o navă de 2 tone, la sfârșitul unei misiuni care a durat 13 ani. Nava se numea Cassini și a gravitat în jurul lui Saturn de 294 de ori înainte să o bușească.

Magica Uranus este cea mai dubioasă dintre toate. Se rotește complet răsturnată. Axa sa este înclinată la 98^o față de Soare. Iarna durează 42 de ani și temperatura este de 195^oC. Este la aproape 3 ore lumină de Soare. Are o atmosferă din hidrogen, heliu și metan, dar și inele precum Saturn, însă nu la fel de spectaculoase. 27 de Luni gravitează în jurul ei.

Neptun cel mistic este deja la mai bine de 4 ore lumină de Soare. Este devastată permanent de vânturi pustiitoare de metan înghețat care bat cu 2.000 km/h și au o temperatură de -200^oC. Asta dă frumosul dar sufocantul albastru pe care îl vedem la telescop. Ziua are 16 ore dar anul durează cât 165 de ai noștri.

Așadar, numai Pământul nostru drag are condiții pentru viață în toată splendoarea ei. Anotimpuri care permit viața chiar și la Poli. Zile cu o durată numai bună cât să nu se încingă ca pe Mercur, iar nopțile cât să se răcorească un pic. Apa, sărut al vieții și copacii care leagă Pământul de cer. Scutul magnetic care să păstreze aici toate cadourile primite și o gravitație numai bună. O gravitație care a construit fiecare stea, care ne face să ne învârtim în jurul Soarelui, iar acesta în jurul centrului galaxiei și așa mai departe. Gravitația ține totul la un loc, controlează fiecare ființă și aduce partenerii împreună. Asta dacă Einstein nu s-a înșelat atunci când a spus că gravitația nu este o forță, ci doar o curbă a timpului și spațiului cauzată de masă și energie. Cert este că dacă sari din avion și parașuta nu se deschide, atunci căderea liberă ajunge la 200 km/h cu burta spre Pământ sau 290 km/h cu capul spre Pământ. Pe Marte însă, o Planetă cu o masă de 9,3 ori mai mică decât a Pământului și o gravitație de 3 ori mai redusă, căderea liberă este la rândul ei de 3 ori mai lentă, poți sări de 3 ori mai sus și să rămâi în aer de 3 ori mai mult timp.

Înapoi pe Pământ. Mai are ceva special: oameni de știință și activiști care avertizează că avem o Planetă atât de fragilă încât actuala încălzire globală va fi fatală pentru toate ființele dacă temperatura medie anuală o va depăși cu 2^oC (grade Celsius) pe cea din secolul trecut. Doar 2 grade în vreme ce alte Planete au cu câteva sute prea mult sau prea puțin, vânturi pustiitoare, presiuni zdrobitoare, aer irespirabil, nu au anotimpuri și se rotesc fie ca melcul, fie de îți iau părul de pe cap.

Și în loc să facem ceva real pentru Pământ, cei privilegiați pompează banii care ne-ar salva în vise despre Planeta B. Cred că sintagma se trage de la Proxima B, o planetă unde nu putem ajunge. Planeta care este un pic mai mare decât Pământul mai este cunoscută și sub numele de Alpha Centauri Cb. Se învârte în doar 11 zile în jurul Soarelui său, Proxima Centauri, care este cea mai apropiată stea de Soarele nostru. Se crede că Proxima B are atât magnetism, apă, cât și atmosferă cu oxigen și dioxid de carbon. Chiar dacă este în cel mai apropiat sistem solar din galaxia noastră, Alpha Centauri, distanța până la ea este de 4,24 ani. Asta dacă am putea călători cu viteza luminii, cea mai mare viteză din Univers și care totuși este prea lentă pentru a-l străbate. Ca idee, nava Voyager 1 care a fost lansată în anul 1977, străbate spațiul cosmic cu o viteză de 55.000 km/h și ar putea ajunge la Proxima B peste 40.000 de ani. A ieșit deja din sistemul nostru solar și este acum în spațiul interstelar la 24 de miliarde de km. În vreme ce scriu aceste rânduri, primesc vestea că Voyager 1 a intrat într-un vârtej din care trimite la nesfârșit același mesaj în cod binar, o serie de zerouri și cifra unu. Dacă am lansa astăzi o nouă navă Voyager atunci am ajunge ceva mai repede la Planeta B grație evoluției timide a tehnologiei. Adică nava ar ajunge acolo peste 6.300 de ani, dacă am pleca astăzi, dar certitudinea că Proxima B poate susține viața se cam evaporă pe măsură ce ies la lumină noi informații de la oamenii de știință. Următoarea galaxie, Andromeda, este la 2,5 milioane de ani lumină de noi. În mod real, în raport cu viteza cu care putem călători, Universul este infinit pentru noi. Dar la fel de infinită este și creativitatea umană. Pe măsură ce scurta zi de ianuarie este pe sfârșite, un nou val uriaș mă lovește și mă dărâmă pe spate. Îmi spune că această călătorie a mea în timp și spațiu a durat pe Planeta noastră cât un flux și un reflux al oceanului, adică 12 ore. Ore în care nu am simțit nici frig, nici cald, nici tristețe, nici bucurie și nici nu am fost invadat de alte gânduri. A fost o conexiune cu Universul care mi-a dat un reset dar nu de la zero, ci de la un cu totul alt nivel de înțelegere a tot ceea ce există. Un reset care a înlocuit deznădejdea cu un plan de acțiune. Planul de acțiune include și faptul că scriu această carte. Da, ideea acestei cărți s-a născut azi pe Armona. Un reset care a luminat gândurile negre pe care le-am avut dimineață căci trebuie să ne pătrundem întunericul pentru a putea străluci din nou. Nu ne luminăm închipuindu-ne scene luminoase, ci conștientizându-ne propriul întuneric, așa cum a spus Debbie Ford în cartea pe care mi-a luat-o oceanul de Armona și pe care am cumpărat-o din nou să o termin. Un reset care m-a făcut să fiu recunoscător Universului că a creat din haos condițiile perfecte pentru viață, acum, aici. Un reset care mă face responsabil să trezesc cât mai mulți oameni să devină conștienți de privilegiul pe care îl avem de a recicla praful de stele în ființele vii evoluate biologic și spiritual care suntem, alături de atât de multe mii de specii minunate de floră și alte animale. Un reset necesar pentru fiecare dintre noi mai degrabă acum decât mai târziu.

Așadar, avem o singură șansă atât ca indivizi, cât și ca civilizație să dăm strălucire maximă prafului de stele din noi în această fereastră perfectă a vieții în care ne-am pomenit și noi. O singură fereastră, care nu poate fi decât a dragostei, a frumosului și a conștiinței divine. Și dacă o vom rata, atunci ce va rămâne din clipa existenței civilizației noastre pe coloana infinitului?

Citiți introducerea la această carte aici.