Ca tăietorii de lemne

Citiți cuvântul traducătoarei acestei cărți aici.


Thomas Bernhard s-a născut în Olanda în 1931 și a crescut în Austria. A studiat muzica și arta dramatică la Akademie Mozarteum din Salzburg. La începutul anilor '50 i-au apărut în ziare primele scrieri, iar odată cu publicarea primei cărți în 1957, și-a început cariera de dramaturg, poet și romancier. Câștigător a trei dintre cele mai distinse și râvnite premii literare din Germania, a devenit unul dintre cei mai traduși și admirați autori ai generației sale. Este, de altfel, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă germană ai epocii postbelice. A murit în Austria în 1989.
Un scriitor căruia nu i se cunoaște numele vine la o "cină artistică" găzduită de un compozitor și de soția lui bogată, cu o viață socială activă - un cuplu pe care l-a admirat cândva și pe care a ajuns să-l deteste. Invitatul de onoare al serii, un distins actor de la Burgtheater, întârzie peste măsură. În timpul îndelungatei așteptări, ceilalți oaspeți, cei mai mulți aduși laolaltă de înmormântarea Joanei, o veche prietenă comună, sunt văzuți prin ochiul critic al scriitorului, care se lansează într-o tiradă tăcută, dar frenetică și pe alocuri ambiguă, împotriva lor.
Reflecțiile despre viața și sinuciderea Joanei se amestecă cu torentul de acuzații nerostite până la sosirea celebrului actor, care aduce un final exploziv, cu neputință de prevăzut.
Inițial interzis în țara de origine a autorului, romanul dezvăluie cu brutalitate afectarea deșartă a burgheziei austriece într-o expunere introspectivă fascinantă, plină de sarcasm


Relația cu Joana a jucat un rol important pentru evoluția mea, mă gândeam din fotoliul cu urechi, căci Joana a fost cea care m-a îndreptat până la urmă iarăși spre teatrul de care n-am mai vrut să știu nimic după absolvirea Academiei; am ieșit din Academie cu diploma, mă gândeam acum, spunându-mi încă pe când coboram treptele Academiei că mi-am încheiat acum studiile teatrale, dar nu mai vreau să am niciodată în viață de-a face cu teatrul. Și nici nu mai avusesem de-a face cu teatrul ani la rând, până când am cunoscut-o pe Joana prin Auersberger. Joana îmi sugerase încă din prima clipă a întâlnirii noastre ideea să scriu piese scurte pentru ea, un soi de mici schițe dramatice, căci avea vocea adecvată pentru așa ceva. Nu felul în care arăta mă stimulase, ci felul în care vorbea. Și, într-adevăr, să o cunosc pe Joana și apoi să mă împrietenesc cu ea fusese ceea ce m-a pus pur și simplu iarăși în contact cu arta și cu orice activitate artistică în general, după ce manifestasem atât de mult timp aversiune față de ele. Pentru mine, Joana și tot ce era legat de ea reprezentaseră teatrul, iar soțul ei picta, ceea ce mă fascinase, atrăgându-mă încă de la început, mă gândeam din fotoliul cu urechi. Niște împrejurări fericite ar fi putut face din ea probabil una dintre artistele, dansatoarele sau actrițele cele mai mari, mă gândeam acum din fotoliul cu urechi, dacă n-ar fi dat de Fritz ăsta artistic al ei - pictorul și mai târziu tapiserul - și dacă nu s-ar fi lăsat imediat pradă primelor rezistențe mai serioase ivite în cale. Pe de altă parte, colegele ei de la Seminarul Max Reinhardt, care au ajuns, într-adevăr, actrițe la Theater in der Josefstadt sau la Burgtheater și sunt renumite, n-au reușit să fie altceva decât niște figuri teatrale mai degrabă ridicole și absolut inutile, care apar o dată pe an într-un Shakespeare, o dată într-un Nestroy, o dată într-un Grillparzer și sunt cu siguranță de o mie de ori mai proaste decât a fost Joana în toată viața ei. Cina artistică este gândită, ce-i drept, pentru actor, îmi spuneam acum, dar de fapt nu-i nimic altceva decât un fel de recviem pentru Joana; mirosul înmormântării de azi după-amiază de la Kilb a început să planeze acum în Gentzgasse, mirosul cimitirului din Kilb a venit aici, în locuința soților Auersberger. Această așa-zisă cină artistică nu este în fond decât un praznic, mă gândeam, și apoi mi-a trecut imediat prin minte că dintre toți cei veniți la supeu numai mult așteptatul actor de la Burgtheater nu a cunoscut-o pe Joana, din câte știu. Cina artistică fusese stabilită înainte ca Joana să se sinucidă, fiind discutată ziua mai ales cu actorul de la Burgtheater, o sărbătorire întârziată a premierei Raței sălbatice la Akademietheater^[i], așa cum spuseseră de câteva ori soții Auersberger. Moartea Joanei li s-a pus Auersbergerilor de-a curmezișul. Le spuseseră invitaților că cina este în onoarea actorului de la Burgtheater, apoi au adăugat, de fapt fără a pronunța asta în cuvinte: în memoria Joanei. Actorul este sigur că această cină artistică e organizată pentru el, ceea ce le este suficient Auersbergerilor, care dau cina lor artistică mai degrabă pentru Joana, din moment ce are loc în ziua înmormântării Joanei, mă gândeam din fotoliul cu urechi. De altfel, mi-am amintit în această clipă că eu însumi dorisem în ajun să mă uit prin Rața sălbatică, pentru a face față discuțiilor cu actorul, fiind convins că trebuia numai să bag mâna în bibliotecuța mea și să scot din ea Rața sălbatică, ceea ce fusese greșit. Nu aveam deloc Rața sălbatică, deși fusesem sigur că e în posesia mea, căci bineînțeles că am Rața sălbatică, mă gândisem în timp ce deschideam bibliotecuța cu intenția de a scoate Rața sălbatică din ea, pentru că citisem de mai multe ori în viață Rața sălbatică și-mi amintesc exact în ce ediții, dar pur și simplu n-o aveam, așa că am vrut, la fel ca scriitoarea Jeannie, s-o cumpăr din oraș, dar n-am găsit-o. Mi-am amintit însă în fotoliul cu urechi că în Rața sălbatică apare personajul bătrânul Ekdal, care are un fiu, deci pe tânărul Ekdal, care este fotograf. Și că primul act al dramei se petrece în casa unui consul Werle. Atelierul lui Ekdal este în podul casei, mi-am spus și mi-am amintit încet-încet piesa, așa că n-am mai căutat-o. Oare ce valoare mai poate să aibă această Rață sălbatică dacă e jucată la Burgtheater? mă întrebam din fotoliul cu urechi și mi-am amintit din nou de Mâna de fier, unde mă dusesem cu băcănița îmbrăcată complet în negru imediat după ce ajunsesem la Kilb. Intrasem rapid în băcănie, doar pentru a-i spune băcăniței că am ajuns, iar ea își pusese un palton negru și mersese cu mine la Mâna de fier, la postul de comandă în legătură cu înmormântarea Joanei, ca să zic așa. La Mâna de fier îmi comandasem, la fel ca băcănița, o porție mică de gulaș și-l așteptasem împreună cu băcănița pe tovarășul de viață al Joanei. Pe la unsprezece și jumătate acesta intrase și se așezase la masa noastră. Când oamenii sunt îmbrăcați în negru, par și mai palizi ca de obicei, iar tovarășul de viață al Joanei (băcănița o numise mereu doar Elfriede) avea o față atât de palidă, încât părea gata să vomite în orice clipă. În realitate chiar îi venea să verse când a ajuns la masă, căci se întorcea direct de la capela mortuară de lângă biserică, unde, după cum ne-a spus, trebuise să îndure, profund zguduit de tot ce-i arătaseră așa pe neașteptate, s-o vadă pe Joana băgată într-un sac de plastic; neprimind până la apariția în cursul dimineții a tovarășului de viață al Joanei nicio indicație expresă în legătură cu felul în care urma să fie înmormântată Joana, antreprenorul de pompe funebre, care, conform obiceiului, este maistrul tâmplar local, băgase cadavrul, după metoda cea mai ieftină, pur și simplu într-un sac de plastic și-l lăsase în capela mortuară a bisericii din Kilb pe un catafalc de scânduri. Tovarășului de viață al Joanei i se făcuse rău la vederea sacului de plastic, după cum ne-a spus la Mâna de fier, și-i dăduse sarcină paracliserului să îmbrace cadavrul într-o cămașă de mort și să-l pună într-un sicriu de fag, ceea ce se și întâmplase între timp sub supravegherea lui. Pe când mânca și el gulaș la fel ca noi, ne-a spus că nici nu poate să descrie procesul, și anume scosul cadavrului Joanei din sacul de plastic și băgatul într-o cămașă de mort, într-atât de cumplit fusese. Alesese pentru Joana sicriul cel mai scump pe care-l avea tâmplarul local în stoc. După ce a mâncat jumătate din gulaș, a ieșit pe coridorul hanului ca să se spele pe mâini; la întoarcere am văzut că avea lacrimi în ochi. Joana nu mai avea rude - toți au murit cu mult înaintea ei, așa că tot ce era legat de înmormântare a căzut în seama lui, a zis tovarășul de viață. Crezuse că băcănița avea să se ocupe de Joana cea moartă și de tot ce a urmat după sinuciderea ei, însă băcănița a clătinat doar din cap că nu, pentru că nu putuse să-și lase magazinul nici măcar o oră și bănuise că el, tovarășul de viață, luase totul, cum se zice, în mâinile lui. În fine, tovarășul de viață și-a mâncat gulașul atât de repede, încât l-a terminat când eu abia ajunsesem la jumătatea porției mele. Își stropise cu sos de gulaș cămașa albă scrobită, de fapt plastronul alb scrobit, căci nu avea deloc cămașă pe el, ci își pusese doar un plastron apretat peste un pieptar de lână, după cum mi-am amintit acum din fotoliul cu urechi. Acest plastron scrobit, stropit cu sos de gulaș, îmi întărește oarecum impresia că tovarășul de viață al Joanei este un om total decăzut, mă gândeam din fotoliul cu urechi. După ce și-a mâncat tot gulașul, a așteptat impacientat ca băcănița și cu mine să terminăm și noi, dar nici băcănița, nici eu n-am fost în stare să mâncăm mai repede, ci dimpotrivă, doar cât se poate de încet. Până la urmă, am lăsat aproape jumătate din gulașul meu în farfurie, în schimb băcănița a reușit să înghită cu de-a sila tot gulașul. Dacă nu este nimeni care să răspundă pentru cheltuieli, a spus tovarășul de viață al Joanei, cadavrul este băgat pur și simplu într-un sac de plastic. După care a spus că în capela mortuară puțea înfiorător. Prin geamul hanului vedeam trecând pe lângă noi mașini cu oameni care-mi erau cunoscuți și veniseră la Kilb cu certitudine pentru înmormântarea Joanei. Toți se îndreptau spre cimitir. Ce bine că mi-am luat umbrela englezească! m-am gândit când a început să plouă. Strada s-a întunecat, iar hanul și mai mult. Scriitoarea Jeannie Billroth cu alaiul ei - toți oameni tineri sub douăzeci de ani - a trecut prin dreptul hanului. Când eram la Mâna de fier, mi-am amintit că pe Joana am văzut-o pentru ultima dată în turn; avea o față buhăită și picioare umflate cu aspect bolnăvicios, mă gândeam acum din fotoliul cu urechi. O voce răgușită de om bețiv, ar fi spus toată lumea. Deasupra patului, un covor de perete complet prăfuit al fostului ei soț mai amintea de faptul că fusese odată fericită cu acest bărbat. Locuința ei era plină de rufe murdare și puțea. Magnetofonul pe care-l ținea lângă patul în care stătea cam toată ziua, din câte-mi dădeam seama, era stricat. Totul era plin de praf. Pe jos zăceau zeci de sticle goale de vin alb. Am vrut să ascult pe bandă scena scurtă în care eu jucasem un rege și Joana o prințesă, cu patru-cinci ani înainte de vizita mea inopinată la ea în turn, însă banda n-a mai fost de găsit și nici n-ar fi folosit la nimic dacă am fi descoperit-o prin casă, căci n-am fi putut s-o derulăm și s-o ascultăm pe magnetofonul stricat. Sigur ești o prințesă în pielea goală, îi spusesem Joanei, care zăcea pe pat. Iar tu un rege în pielea goală, răspunsese ea, vrând să râdă, ceea ce nu izbutise. Vizita mea n-avea nimic înduioșător, nimic sentimental în sine, ci mi-a produs silă, mă gândeam din fotoliul cu urechi. Se puteau observa urme lăsate de un tovarăș de viață, mă gândeam din fotoliul cu urechi, ici un pachet de țigări, colo o cravată veche, o șosetă murdară et cetera. Mi-a spus de câteva ori că o dezamăgisem. De-abia reușise să se ridice în capul oaselor, încercase de mai multe ori, însă căzuse imediat la loc în pat. M-ai dezamăgit, m-ai dezamăgit, tot repetase. În ultimii ani trăise din vânzarea acelor covoare, adică a tapiseriilor, mi-a spus, pe care i le lăsase Fritz, soțul ei. În rest, nu mai auzise nimic de Fritz al ei. Și nici de ceilalți - se referea la toată lumea artistică - nu mai auzise nimic, de niciunul nimic. M-a rugat să cobor până la Dittrich și să iau două sticle de doi litri cu vin alb. Du-te, îmi spusese, ca pe vremuri. Du-te! Du-te! Îmi comandase să merg jos și eu i-am urmat ordinul ca acum douăzeci, douăzeci și cinci de ani. Reîntors de la Dittrich, i-am pus cele două sticle de doi litri cu vin alb lângă pat și mi-am luat rămas-bun de la ea. Doar n-ar fi avut niciun sens să mai vorbesc ceva cu ea, îmi spuneam în fotoliul cu urechi. Mă gândisem că i se apropie sfârșitul. Însă ea a mai trăit mulți ani, iar asta m-a uimit acum cel mai tare. Trebuie să recunosc că până să aflu de moartea ei, presupusesem că murise demult, deci de mulți ani - ăsta-i adevărul. Nemaiauzind atât timp nimic de ea și nemaivăzând-o, o uitasem pur și simplu, mă gândeam din fotoliul cu urechi. Suntem așa de apropiați de unii oameni, încât credem că este între noi o legătură pe viață și, deodată, peste noapte, îi pierdem din vedere și dispar din mintea noastră - ăsta-i adevărul, mă gândeam din fotoliul cu urechi. Este specific actorilor, îmi spuneam în fotoliul cu urechi auersbergerian, să ia cina abia spre miezul nopții, adesea chiar după miezul nopții, iar cei care vor să fie împreună cu ei trebuie să plătească pentru această situație teribilă. Dacă mergem cu niște actori la restaurant să cinăm, ni se pune supa pe masă cel devreme la unsprezece și jumătate, iar cafeaua o bem cu ei abia spre unu și jumătate. Rața sălbatică este, se știe, o piesă relativ scurtă, mi-am spus, dar de la Akademietheater până în Gentzgasse se face în orice caz cel puțin o jumătate de oră; iar dacă reprezentația se încheie la zece și jumătate, mai durează încă o jumătate de oră până ce se demachiază actorii - care mai trebuie să se și încline la sfârșitul spectacolului în fața publicului și care au mare succes cu această Rață sălbatică, din câte am auzit, așa că sunt aplaudați multe minute în șir -, deci actorul pentru care se dă în definitiv această cină artistică nu poate ajunge în Gentzgasse înainte de douăsprezece și jumătate. Soții Auersberger și-au invitat oaspeții la unsprezece și jumătate, ceea ce este o nerușinare, îmi spuneam în fotoliul cu urechi, căci soții Auersberger ar fi trebuit să știe că Rața sălbatică durează până la ora unsprezece, drept care Ekdal al lor nu poate sosi în Gentzgasse înainte de douăsprezece și jumătate. Dacă m-aș fi gândit mai exact când ar putea începe cu adevărat această cină artistică, cu certitudine n-aș fi venit în Gentzgasse. N-am făcut decât să caut o cravată pe Graben, pe care, desigur, n-am găsit-o, mă gândeam, și am dat de Auersbergeri în momentul cel mai nefavorabil. Parcă timpul s-ar fi oprit în loc, mă gândeam: toți cei invitați în Gentzgasse la această cină artistică sunt exact acei oameni care erau cei mai apropiați prieteni ai cuplului Auersberger și cu treizeci de ani în urmă, deci în anii cincizeci; toți acești oameni nu și-au întrerupt prietenia cu soții Auersberger nici măcar o singură dată până azi, din câte s-a văzut acum, ci și-au păstrat prietenia cu ei în toți acești douăzeci sau chiar treizeci de ani în care eu n-am mai avut niciun fel de contact cu soții Auersberger. Mi s-a părut deodată că sunt un infidel, un trădător - că i-am trădat pe Auersbergeri și tot ce este legat pentru mine de Auersbergeri, mă gândeam, iar Auersbergerii înșiși și musafirii lor gândiseră exact ca mine. Dar asta nu mă deranja, dimpotrivă, căci chiar și acum, când ședeam în locuința lor în fotoliul lor cu urechi, soții Auersberger îmi erau profund antipatici, și musafirii lor la fel, ba la drept vorbind îi uram pe toți, căci erau exact opusul meu din toate punctele de vedere; acum, când ședeam în locuința auersbergeriană și, amețindu-mă cu câteva pahare cu șampanie, încercam să o scot cât de cât la capăt cu această situație, aveam sentimentul că aversiunea mea față de ei fusese dintotdeauna de fapt ură, mai exact ură față de tot ce era legat de ei. De unii oameni ne unește o prietenie foarte strânsă și credem realmente că este pe viață; dar într-o zi suntem deziluzionați de acești oameni foarte apreciați de noi, chiar admirați, ba efectiv iubiți, și începem să-i detestăm, să-i urâm și nu mai vrem să avem nimic de-a face cu ei, mă gândeam din fotoliul cu urechi; nevrând să-i urmărim toată viața cu ura noastră, cum o făcuserăm inițial cu simpatia și dragostea noastră, ni-i ștergem pur și simplu din memorie. Am reușit, într-adevăr, să mă feresc de soții auersbergerieni mai mult de două decenii, am făcut în așa fel încât să nu risc niciodată să dau de ei, căci fusese o strategie foarte precis gândită și elaborată de mine aceea de a nu-i mai întâlni pe acești neoameni, cum îi numeam în sinea mea, deci nu era o pură întâmplare că scăpasem de ei timp de peste douăzeci de ani, mă gândeam din fotoliul cu urechi; numai sinuciderea Joanei este de vină că i-am întâlnit totuși așa deodată, adică pe neașteptate, pe soții auersbergerieni pe Graben. Invitația emisă brusc de a veni la cina dată de ei în cinstea artistului Raței sălbatice, acceptarea mea la fel de bruscă a invitației lor - un act nechibzuit clasic, mă gândeam. În definitiv, deși am acceptat invitația, ar fi trebuit să nu-i dau curs, mai cu seamă că n-am acordat niciodată mare atenție respectării unor vizite promise, mă gândeam. De fapt, am tot reflectat în zilele care s-au scurs între invitația la această cină artistică și seara în care urma să aibă ea loc dacă să merg într-adevăr la Auersbergeri: ba m-am gândit să merg la Auersbergeri, ba m-am gândit să nu merg la Auersbergeri, ba mi-am spus că merg la ei, ba că nu merg la ei; merg la ei, nu merg la ei fusese în toate aceste zile în capul meu ca un joc de cuvinte aproape înnebunitor, și nici în seara aceasta, adică puțin înainte să mă duc totuși în Gentzgasse, nu mă lămurisem clar dacă să mă duc în Gentzgasse. Întrucât Auersbergerii îți sunt și acum la fel de antipatici ca în trecut, după cum ai constatat din nou la înmormântarea din Kilb - mă gândisem până și cu câteva minute înainte să mă hotărăsc totuși să merg la ei -, sigur nu o să te duci la ei, căci soții Auersberger sunt niște oameni nesuferiți; ei te-au trădat pe tine, nu tu pe ei, mă gândisem în timp ce încercam să mă înviorez în camera de baie, lăsând să curgă apă rece ca gheața din robinetul chiuvetei peste încheieturile mâinilor mele și ținându-mi o dată chiar fața sub jetul de apă, ca s-o răcoresc. Soții Auersberger te-au bârfit, te-au criticat în acești douăzeci de ani peste tot unde au putut, au denaturat tot ce se referea la tine, te-au tot ponegrit cu orice ocazie ivită, mă gândeam; au debitat povești despre tine care nu sunt adevărate, au răspândit minciuni, minciuni ordinare, tot mai multe minciuni, după cum știi, sute, mii de minciuni despre tine în acești douăzeci de ani: că tu te-ai folosit de ei la Maria Zaal, nu ei de tine, că tu ai fost cel nerușinat, nu ei, că tu i-ai denigrat pe ei, nu ei pe tine, că tu ești trădătorul lor, nu ei al tău, și așa mai departe. Ținusem cont de toate argumentele împotriva unei vizite la Auersbergeri, nu exista niciun motiv care să pledeze pentru o atare vizită la ei după douăzeci de ani în care a lipsit orice contact și cu toate acestea am luat până la urmă hotărârea, ce-i drept cu cea mai mare repulsie, ba chiar cu cea mai mare ură față de ei, să merg în vizită, așa că mi-am pus paltonul și m-am dus în Gentzgasse. M-am dus în Gentzgasse, deși nu voisem în niciun caz să merg în Gentzgasse, îmi spuneam în fotoliul cu urechi - totul pleda împotriva unei astfel de vizite în Gentzgasse, totul era împotriva unei cine artistice atât de ridicole, iar eu m-am dus. Până și pe drum mi-am spus neîncetat că sunt contra acestei vizite în Gentzgasse, că sunt contra Auersbergerilor, că sunt contra tuturor oamenilor care participă la această cină, că-i urăsc, îi urăsc pe toți și totuși mi-am continuat drumul spre Gentzgasse și am sunat în cele din urmă la ușa locuinței auersbergeriene. Totul pleda împotriva apariției mele în Gentzgasse și totuși mi-am făcut apariția în Gentzgasse, îmi spuneam în fotoliul cu urechi. Și m-am gândit iarăși că ar fi fost mult mai bine să-l citesc pe Gogol sau pe Pascal sau pe Montaigne ori să cânt Schönberg sau Satie sau, pur și simplu, doar să mă plimb pe străzile vieneze. Iar Auersbergerii au fost chiar mai surprinși de apariția mea în Gentzgasse decât mine, mă gândeam, ceea ce s-a văzut din felul în care m-a întâmpinat Auersbergera, fiind și mai vizibil în felul în care m-a întâmpinat soțul ei. N-ar fi trebuit să te duci în Gentzgasse, îmi spusesem încă din momentul în care mă trezisem față-n față cu Auersbergera, era un act nebunesc, îmi spusesem, în timp ce încercam să dau mâna cu Auersberger, iar el nu întindea mâna, pentru că era beat și/sau teribil de infam, nu pot ști exact, mă gândeam din fotoliul cu urechi. Îmi lansaseră invitația pe Graben cu convingerea că n-aveam să vin sub nicio formă, mă gândeam din fotoliul cu urechi; nici ei înșiși nu știuseră de ce mă invitaseră în fond la cina pe care o și denumiseră pe Graben imediat în mod fatal cină artistică, făcându-se astfel de râs în fața mea, mă gândeam. Însă Auersbergerii s-ar fi putut abține să mă abordeze pe Graben, îmi ziceam, ar fi putut foarte bine să mă ignore așa cum m-au ignorat zeci de ani, după cum și eu i-am ignorat zeci de ani, mă gândeam din fotoliul cu urechi. De vină pentru această invitație este Joana, mă gândeam, ea a pricinuit acest act nechibzuit, moarta are pe conștiință această fatalitate respingătoare, și în același timp mă gândeam cât de absurd este acest gând, numai că îl gândeam tot mereu, tot mereu gândeam acest gând absurd că Joana cea moartă este de vină pentru actul nechibzuit de pe Graben, care, până la urmă, m-a făcut să merg în Gentzgasse la această cină artistică. Prin moartea Joanei, soții Auersberger șterseseră pur și simplu în momentul în care mă văzuseră pe Graben cei douăzeci de ani ai lipsei noastre absolute de contact și-și emiseseră invitația pe care eu, din același motiv, n-o refuzasem. Soții Auersberger adăugaseră de altfel și că-l invitaseră pe actorul de la Burgtheater, care se bucura de un mare triumf în Rața sălbatică, după spusele Auersbergerilor pe Graben, iar eu acceptasem. În ultimii zece sau cincisprezece ani n-am acceptat niciodată o invitație la o cină la care este invitat un actor, mă gândeam din fotoliul cu urechi, nici măcar nu m-am dus vreodată acolo unde mergea și un actor, și deodată se spune că un actor, ca să nu mai vorbim de faptul că acest actor este unul de la Burgtheater, vine la o cină, ca să nu mai vorbim că această cină este la Auersbergeri în Gentzgasse, iar eu mă duc acolo. N-avea niciun sens să-mi mai dau acum pumni în cap. În fond, eu nu-mi maschez repulsia față de toți acești oameni, nici față de Auersbergeri, îmi spuneam în fotoliul cu urechi, ba din contră, toți simt că îi disprețuiesc, că îi urăsc. Ei văd că-i urăsc, ei aud că-i urăsc. Și invers, aveam impresia că toți acești oameni sunt împotriva mea, căci în tot ce vedeam la ei și în tot ce auzeam de la ei era repulsie față de mine, ba cu siguranță chiar ură. Soții Auersberger mă urau, ei pricepuseră: eram micul defect al acestei cine, invitat în mod pripit, și se temeau de clipa în care actorul de la Burgtheater va intra pe ușă și ei îi vor pofti pe toți la masă și va începe cina. Vedeau că eram observatorul lor, omul dezgustător care s-a instalat comod în fotoliul cu urechi și-și execută, protejat de semiobscuritatea antreului, jocul scârbos de a-i distruge bucățică cu bucățică, așa cum se spune, pe oaspeții auersbergerieni. Mi-au luat-o întotdeauna în nume de rău că i-am distrus cu orice ocazie bucățică cu bucățică, într-un mod, ce-i drept, lipsit de scrupule, numai că aveam de fiecare dată o circumstanță atenuantă; mă disecam pe mine și mai mult decât pe ei, nu mă menajam niciodată, nu pierdeam nicio ocazie să mă demontez pe mine însumi în toate părțile componente, cum ar zice ei, îmi spuneam în fotoliul cu urechi, cu aceeași lipsă de jenă, cu aceeași josnicie, cu aceeași metodă lipsită de scrupule. Atunci rămânea din mine însumi mult mai puțin decât din ei, îmi spuneam. Aveam o mângâiere: nu numai eu ocăram faptul că m-am dus în Gentzgasse, că am făcut această prostie, că am dat dovadă de această lipsă de caracter, ci și soții Auersberger, la rândul lor, se ocărau pe ei pentru faptul că mă invitaseră. Dar acum eram prezent, nu se mai putea schimba nimic.

Citiți cuvântul traducătoarei acestei cărți aici.



Curtea Veche Publishing, în parteneriat cu Forumul Cultural Austriac, a organizat o seară dedicată scriitorului austriac Thomas Bernhard, una dintre cele mai distinctive voci ale literaturii europene postbelice. Evenimentul a fost găzduit de Teatrul ACT (Calea Victoriei, nr. 126), luni, 19 mai 2025, de la ora 19.00, sub titlul Seară Thomas Bernhard. De la Creatorul de teatru la Ca tăietorii de lemne. Accesul publicului a fost liber, în limita locurilor disponibile.

Pe parcursul serii, invitații au discutat despre spectacolul Creatorul de teatru - unul dintre cele mai apreciate titluri din repertoriul Teatrului ACT - și despre romanul Ca tăietorii de lemne, recent apărut la Curtea Veche Publishing, volum care s-a bucurat deja de un interes aparte din partea cititorilor români.

Au participat: Marcel Iureș, Alexandru Dabija, Maria Irod, Luana Schidu; moderator: Ovidiu Șimonca.

Creatorul de teatru (premiera: iunie 2001) este un spectacol emblematic al Teatrului ACT, fiind printre primele montări care au impus acest teatru în lumea teatrală românească. Rolul principal este jucat de Marcel Iureș ‒ rol pentru care a câștigat în 2002 Premiul UNITER pentru cel mai bun actor ‒ iar regia este semnată de Alexandru Dabija. Spectacolul a fost jucat timp de treisprezece ani la Teatrul Act, devenind un reper al repertoriului său. În 2022, Creatorul de teatru a avut premiera la Teatrul Național din București, într-o nouă montare semnată tot de Alexandru Dabija, cu același Marcel Iureș în rolul lui Bruscon.

Ca tăietorii de lemne este un roman care - pe fundalul unei "cine artistice" - radiografiază cu precizie și sarcasm societatea austriacă postbelică, rolul scriitorului într-o lume tot mai lipsită de reacție și mai blazată, tot mai înconjurată de boală, moarte, frică, izolare și singurătate.

Thomas Bernhard (1931-1989) a fost poet, romancier, dramaturg austriac, fiind considerat unul dintre cei mai importanți scriitori postbelici de limbă germană. Romanul Ca tăietorii de lemne a apărut în 1984, la Viena, având un succes imens, vânzându-se în peste 60.000 de exemplare. Ca tăietorii de lemne apare prima oară în limba română în traducerea realizată de Daniela Ștefănescu, la Curtea Veche Publishing, în colecția Byblos, coordonată de Luana Schidu. La lansare va participa și Maria Irod, profesoară la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, specialistă în opera lui Thomas Bernhard.

"Muzică și teatru pe fundal vienez: Ca tăietorii de lemne seamănă cu o operetă de Strauss pe un libret de Beckett. Thomas Bernhard este cu siguranță cel mai original și mai important scriitor de limbă germană de la Günter Grass încoace." (Chicago Tribune)