Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în Cimitirul Bellu

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Lilia Calancea s-a născut pe 13 septembrie 1977 la Strășeni, în Republica Moldova. A absolvit Colegiul Pedagogic "Alexei Mateevici" din Chișinău (1997) și Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova (2002). A urmat un master la Institutul European de Înalte Studii Internaționale din Nisa, Franța (2003), apoi un master în traducere la Institutul Superior pentru Traducători și Interpreți din Bruxelles, Belgia (2004). Este stabilită la Bruxelles din 2003. A publicat romanele Regina nopții (Pontos, 2014), Sub Constelația Lyrei (Arc, 2017), Sunt oare un călău? (Polirom, 2022, 2023, laureat al Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2023, și nominalizat la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2022, Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, ediția 2023, și Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2023), Alionușka (Polirom, 2023, nominalizat la Premiile Leibniz, ediția 2024) și volumul de schițe și povestiri Bocete de nuntă (Arc, 2019), care a fost nominalizat în 2019 la Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova, categoria proză scurtă.

"Încă din liceu am fost terorizată de matematică, pe care mereu am considerat-o o materie infamă și nu înțelegeam sincer de ce era acceptată în programa de învățământ. Și, ca și cum dificultatea materiei nu era suficientă, în fața noastră trona profesoara - o femeie a cărei înfățișare sobră nu făcea decât să-i reflecte sufletul. De fiecare dată, cu o voce lipsită de căldură, repeta ca pe-o dogmă: «Nu poți fi medic, avocat, jurnalist sau actor bun dacă nu deslușești tainele acestei științe divine». Dar mie această «știință divină» îmi părea mai degrabă o zeitate crudă și distantă, care cerea sacrificii de neînțeles.
Așadar, pentru primul meu personaj literar, care s-a bucurat imediat de un enorm succes, m-am inspirat de la profesoara mea de matematică, spaima a nenumărate generații de liceeni, care era ferm convinsă că lumea începe și se sfârșește cu matematica. Era neînchipuit de exigentă, făcea adevărate crize de isterie la inepțiile unor elevi și în special la ale mele, eu fiind, fără doar și poate, o nulitate în lumea cifrelor.
Concret, maiorul Tutovan. Prenumele, Minerva, divin. La fel ca materia, cum altfel? Cheia succesului mi-o pot lămuri doar parțial. Primo, că n-am fost singura terorizată, am fost mii - Doamne, păzește-ne somnul, o mai visez și azi! E o răzbunare subtilă - se simte, nu-i așa? - să faci din torționarul din liceu un personaj literar caraghios, deși cu mintea brici. Secundo, orice torționar are nevoie de o victimă pe care să o destabilizeze și să o alimenteze constant prin frică și un nesfârșit complex de inferioritate. Dobrescu c'est moi!"

Rodica Ojog-Brașoveanu, supranumită de criticii vremii "Agatha Christie a României", s-a născut pe 28 august 1939, într-o familie înstărită din București. Primele clase le-a urmat la școala "Maison des Français", iar în perioada 1948-1955 a făcut Liceul "Domnița Ileana". S-a înscris la cursurile Facultății de Drept a Universității din București, dar ca urmare a participării la protestele studenților de solidarizare cu mișcările revoluționare din 1956, de la Budapesta, a fost arestată și exmatriculată, fără dreptul de a se mai înscrie la orice altă facultate din țară. Dintr-un capriciu existențial, s-a căsătorit cu Bebe Gașpar, un aristocrat neamț, dar traiul la castel o plictisea și nu-i domolea dorința de a fi din nou studentă. După divorț, a intrat în câmpul muncii și după un an de reabilitare la fabrica de medicamente "Galenica" i s-a permis să studieze din nou. S-a înscris la cursurile Facultății de Drept din Iași, iar drumurile între orașul natal și cel universitar au mijlocit întâlnirea cu marea sa iubire, Cosma Brașoveanu, care va fi și cel ce o va îndemna să scrie. După terminarea studiilor, s-a înscris în Barou, unde a lucrat timp de șapte ani, dar fără prea mare tragere de inimă. În urma unei discuții avute cu soțul său și după un pariu de nerefuzat, Rodica Ojog-Brașoveanu a scris primul roman, Moartea semnează indescifrabil (1971). Procesul de creație și succesul neașteptat au determinat-o să renunțe la cariera de avocat și să devină scriitoare cu normă întreagă. Cărțile ei s-au vândut atât de bine, încât și-a putut permite o viață extravagantă, de lux și excese. A reușit să își reinventeze opera de fiecare dată și doar pierderea lui Cosma Brașoveanu, omul care a crezut în potențialul ei de scriitoare, a dat-o peste cap o vreme. Timp de 20 de ani, Rodica Ojog-Brașoveanu a trăit mai mult izolată de lume, în scris și în amintiri. La 2 septembrie 2002, s-a stins din viață, la numai 63 de ani, în urma unor complicații la plămâni și la inimă.


Prima nedreptate rănește crunt. Le-am spus părinților că nu mai puteam rămâne la București. Am ieșit, fără țintă, să hoinăresc pe străzi, poate că pasul rătăcit avea să-mi aducă o idee despre ce să fac cu viața mea la doar 17 ani. Nu dormisem câteva nopți, eram sleită și încredințată că nu aveam să mai adorm niciodată. Niciodată la București.

M-am așezat pe o bancă în Cișmigiu. Era dimineață devreme, cu ceață lăptoasă, cu elevi cărând ghiozdane grele cu cărți și părinți care-i trăgeau de mânecă să-și grăbească pasul. "Hai că întârzii la școală!" Întotdeauna am detestat toamna din cauza școlii. Primele frunze ruginii mereu îmi stârneau colici și numai în dimineața aceea de noiembrie am simțit pentru prima oară cum e să ți se împlinească ironic un vis. Să nu mai trebuiască să mergi la ore.

De câteva zile mă stăpâneam să nu plâng. Nu puteam plânge de față cu cineva. Ori cu riscul de a fi surprinsă plângând. În sfârșit, iată-mă singură, pe o bancă. Trebuia doar să mai aștept un pic, ca să se golească grădina de oameni grăbiți la muncă sau la școală. Încă puțin și aveam să rămân singură între guguștiuci. Indiferența lor era liniștitoare.

N-am auzit pașii opriți lângă mine. Și nici n-am răspuns la întrebare. Doar atingerea umărului m-a făcut să tresar.
- Pot să iau loc?

Am dat la o parte frunzele căzute pe bancă.
- Mă bucur că te-au eliberat...
- Știu că ai depus mărturie.

Fără să-i privesc profilul, i-am simțit răspunsul, dar mai ales frumusețea. Emana același parfum proaspăt de după ras pe care-l știam de câteva luni. Era poate singurul student din facultate care, indiferent dacă studia sau chefuia noaptea, a doua zi mirosea mereu bine. Dar nu doar pentru amănuntul acesta igienic îi făceau studentele ochi dulci. Era deștept, chipeș și avea un profil de aristocrat autentic. Îl puteai îmbrăca și în zdrențe, spunea mama, și tot boier rămânea.

M-a apucat de mână. Simțeam că îi era frică să nu mi-o retrag. Și eram pe cale să... Uram tot Bucureștiul până la ultima frunză călcată în picioare! Și dacă nu-mi mai păsa? Gata! Nu mai pot! Am izbucnit într-un plâns năvalnic, zgomotos.

Ne-am cunoscut la început de an universitar. Împlinisem de câteva zile 16 ani, scăpasem definitiv de matematica nesuferită, eram studentă în anul întâi la Drept.

Nu cunoșteam pe nimeni, nu eram familiarizată cu arhitectura clădirii și încercam stângace să mă orientez printre sutele de studenți care mișunau pe coridoare. Râsete, bucuria regăsirii după trei luni de vacanță, apostrofări cu voce tare. Conform cutumei, dar asta aveam s-o înțeleg ulterior, studenții din anii mai mari, "veteranii" sau "os bătrân", alcătuind mici grupuri, ieșiseră la vânătoare, trecând în revistă bobocii - mai exact, boboacele. Se dădeau note, se alcătuiau clasamente.

Tot cu ochii pe tăblițele care indicau amfiteatrele sau sălile de seminar, m-am trezit înconjurată de patru flăcăi. Printre ei se afla și Bebe. Nu-mi amintesc pretextul sub care m-au abordat, știu doar că am răspuns arogant și ermetic. Dam astfel curs povețelor lui frate-meu, expert în materie, îmi ziceam, fiind cu cinci ani mai mare și bărbat de incontestabil succes: "Toată chestia", îmi spunea el, "e să te lași greu. Tot ce obții ușor n-are valoare. Să te roage în genunchi să te duci la întâlnire. Înțelegi, ca și cum i-ai acorda o favoare...".

Bebe, în anul IV pe atunci, era considerat unul dintre cei mai frumoși băieți din facultate. Era foarte special, cu minunați ochi verzi și o dantură strălucitoare. Aducea puțin cu Harry Belafonte, al cărui repertoriu îl interpreta cu mult suflet. Căci, peste toate, mai cânta la chitară și "bătea step" ca un profesionist. Trăgând linie, suficient ca să sucești mințile unei oițe neprihănite ca mine, îndrăgostite de Rhett Butler și... Gică Petrescu. Iar "fițele", cum le zicea mama, îl făceau de-a dreptul irezistibil. De pildă, în perioada idilei platonice, când încă nu acceptasem să ieșim împreună, unul sau altul de-ai casei găsea câte un buchet de flori "anonim" agățat de ușa apartamentului.

Dar prima întâlnire, în sfârșit prima întâlnire, acordată după optzeci și trei de zile de eschive (frate-meu îmi dăduse OK-ul), într-o seară de toamnă târzie! Avusesem două seminare după-amiază și Bebe mă aștepta în holul universității. Eram amândoi stângaci din cauza emoției și, tocmai pentru că evitam atingerile, ne ciocneam la fiecare pas. "Pardon!" a constituit cel mai folosit cuvânt din prima noastră conversație, să-i zic, față în față.

Dar fița-surpriză abia urma! Făcuse rost de două bilete la premiera filmului Ali Baba și cei 40 de hoți cu Fernandel. Un adevărat eveniment cinematografic în acei ani bombardați de filme sovietice și producții lamentabile ale țărilor din lagărul socialist cu care întrețineam relații frățești. Filmul rula la Clubul fabricii de ciorapi Adesgo, aflat în apropierea Cimitirului Bellu. Când am ieșit din incinta facultății, pe bulevard, Bebe a oprit un taxi. Eram topită! Deci nu cu tramvaiul 15, care ducea la Bellu, ci cu mașina, ca boierii! N-am înțeles mare lucru din film, dar râdeam, pentru că toată lumea râdea și încercam să-mi ascund nervozitatea chițăind. Pe urmă, cam la jumătate de oră de când se stinsese lumina în sală, am simțit că îmi caută mâna. De emoție, tremuram, ba mai și începusem să transpir. Mă sufocam de jenă, având impresia că i-am pus în palmă o porție de piftie. M-a condus acasă tot cu taxiul. Peste aproximativ o lună, în seara de ajun a Crăciunului, pe care o petreceam la o colegă de-ale lui, dansând cumparsita, m-a sărutat prima oară. Cast.

Și acum iar mă ținea de mână, cu frică, ca prima oară în sala de cinema. Iar mie nu-mi mai păsa de piftie, ci de gheața pe care n-o topiseră nici lacrimile mele fierbinți. M-a lăsat să-mi trag sufletul, apoi m-a întrebat:
- Ce-ți dorești acum cel mai tare?
- O țigară.

Bebe păstra într-un buzunar un pachet semigol și o brichetă, pentru ocazii "de fasoneală". Mi-a aprins o țigară între buzele lui, apoi mi-a întins-o. Am ezitat un pic, înainte s-o preiau cu mâna stângă.
- Nu te miri?
- Nu, a spus calm. Aș vrea să știu ce urmează după țigară.
- Mor dacă nu plec din București.
- Pentru totdeauna?

Mama nu agrea idila noastră și, de așteptat, respinsese ideea căsătoriei. În primul rând i se părea că sunt mult prea tânără ca să mă "angajez" și nici Bebe destul de copt, chiar dacă era cu cinci ani mai mare. Considera neserios ca un bărbat să se însoare înainte de 30 de ani (așa cum o făcuse papa), adică înainte de a-și face un rost pe care să te poți bizui, înainte ca el să știe ce vrea cu adevărat. În al doilea rând, Bebe Gașpar i se părea inadmisibil de frumos. Pe unul ca ăsta tabără femeile singure, nu trebuie să miște un deget și nici măcar nu-i vinovat. Reziști o dată, reziști de două ori, dar nimeni nu-i sfânt... Aici mie-mi sărise țandăra: "Adică ce, eu nu sunt frumoasă? Sunt superbă!". Explodam chibrit aprins, nu înțelegeam că mama, de fapt, încerca în fel și chip să mă rețină la București.
"Asta nu e joacă, e o chestiune serioasă, de viață. Fata e prea tânără", îi spusese delicat papa lui Bebe, "nici nu vă cunoașteți bine... Mai așteptați măcar un an". Și era să aștepte, căci prea ținea la părerea lui papa, dacă nu interveneam fermă. Voiam să plec. Bucureștiul mă sufoca.

Bebe Gașpar mă ceruse de nevastă, propunându-mi refugiu într-un castel din Timișoara, rămas ca prin minune în posesia părinților lui. Am acceptat cu o condiție. Nu voi renunța la studii. Mai devreme sau mai târziu tot voi încerca să le reiau. Aveam nevoie de un an ca să mă lămuresc ce fac cu viața mea. Bebe a acceptat bucuros, cu speranța că anul va schimba multe în favoarea lui, și am plecat la Bocșa-Timișoara.

Bebe era nepotul scriitorului și protopopului Mihail Gașpar. Acesta primise titlul "Ecsendi Gall Gașpar" și de atunci descendenții lui au beneficiat de particula nobiliară "von" ce preceda numele de familie. Dar amănuntul acesta, aflat după căsătorie, m-a impresionat mult mai puțin decât biblioteca uriașă din castel. Chiar și în noaptea nunții, cred că m-am gândit neîngăduit de mult la ea. "Iată scăparea și refugiul meu, am respirat ușurată. O lume nouă, aparte, doldora de povești, de ispite și de mistere. Liniște și libertate! Paradisul. Dar oare meritat?"

Părinții lui Bebe, oameni de mare cultură și educație aleasă, m-au primit cu brațele deschise. Climatul intelectual al casei azi pot spune cu certitudine că mi-a priit și mi-a pus temelia meseriei legate exclusiv de cărți. Un an de zile practic am trăit în biblioteca castelului, studiind cu plăcere și interes mitologiile greacă și romană. Au fost și niște mici incidente legate de superstiții și alte lucruri explicate prin au-delà și, dacă atunci îmi păreau simple bizarerii, ulterior mi-am dat seama că mă marcaseră foarte mult. Aș îndrăzni să afirm chiar până la obsesie. De pildă, povestea cu Lucifer, motanul preferat al soacrei mele.

Doamna Gașpar întruchipa rafinamentul unei lumi aproape uitate, unde politețea nu era doar o virtute, ci un mod de a respira. Iubirea ei pentru pisici, declarat absolută, venea la pachet cu o reverență tăcută față de bibliotecă. "Biblioteca și pisicile, ah! Fără ele, viața ar fi un pustiu sterp, unde doar vântul șuieră în neștire," obișnuia să spună. În astfel de momente, înclinam din cap cu o indiferență bine cântărită. Biblioteca, da, îmi câștigase inima, însă pisicile... erau altceva. Pentru mine, doar niște umbre blănoase, mișcându-se prin lumina puțină a castelului.

Nu mă atrăgeau și nu mă inspirau în niciun fel. Și tocmai asta era problema. Cu cât le evitam, cu atât mă căutau ele mai mult. Din păcate, nu sunt o tactilă. Or, "lighioanele" - precum le dezmierda însăși soacră-mea, "lighioanele mele superbe" - numai distanță tactilă nu-și doreau. Și dacă ar fi fost o poveste cu trei-patru creaturi, nu cred că era să le evoc acum, la distanța unei jumătăți de veac. Fricile pe care mi le-au trezit atunci, au dus, până la urmă, la galofobie.

Paisprezece pisici avea doamna Gașpar! Urmând pilda fascinantului personaj istoric Armand Jean du Plessis de Richelieu. Ca și cardinalul, soacră-mea suferea de migrene și "numai aceste creaturi blânde sunt capabile să mi le aline". Paradoxul era că, exact în zilele când suferea aceste migrene, lighioanele nu stăteau încolăcite în patul ei, ca în cazul cardinalului, ci umblau libere prin tot castelul, y compris în aripa pe care o ocupam cu Bebe. Și iar, nici atât nu a fost suficient pentru o fobie. A fost nevoie de o noapte fără Bebe - plecase cu taică-său la un proces, el continuându-și cariera nestingherit - și de o migrenă cumplită a doamnei Gașpar.

Mă aflam în biblioteca uriașă cu o singură lampă aprinsă. Obișnuiam să întârzii aici după miezul nopții când rămâneam să încălzesc singură patul conjugal. Cele trei pendule nu mai băteau sferturile de oră - după cum le era programat mecanismul - și liniștea era aproape desăvârșită. Biblioteca avea câteva uși. Toate închise ca într-o sală de cinema. În noaptea aceea, îmi aduc aminte bine, aproape că uitasem unde eram. Vreau să zic că eram foarte departe de bibliotecă, mai exact, spiritul îmi plutea peste arhipelagul Frioul, în carcera lui Monte-Cristo. Reciteam în franceză romanul, delectându-mă cu fragmente care, în original, așa cum le scrisese Alexandre Dumas, alcătuiau o chimie aparte.
Sur l'autre paroi de la muraille, une inscription frappa sa vue. Elle se détachait, blanche encore, sur le mur verdâtre:
«MON DIEU! lut Monte-Cristo, CONSERVEZ-MOI LA MÉMOIRE!».

Brusc, ușile bibliotecii s-au deschis toate în același timp. Ecoul era îngrozitor. Ce să fi fost? Vântul? Pentru că în bibliotecă nu intrase nimeni. M-am ridicat din fotoliu și, cu picioarele pline de furnicături, am mers șchiopătând să le închid. Mi-am zis că altceva decât un curent de aer nu putea să le deschidă. M-am întins din nou în fotoliu, să-mi continui pagina cu revenirea contelui în celula lui Edmond Dantès, trădat și întemnițat pe nedrept la 19 ani.
- Oh! oui, s'¥écria-t-il, voilà la seule prière de mes derniers temps. Je ne demandais plus la liberté, je demandais la mémoire...

Din nou zgomot înfiorător! Ușile se deschiseseră toate în același timp.

Nu m-am mai ridicat din fotoliu. Stăteam la pândă. Nu credeam în fantome și în tot felul de drăcării. Totuși am țipat. Pentru că în semiîntunericul camerei nu zărisem ce se întâmpla mai jos de genunchi. Iar jos, printre picioare, mi se încolăceau, cu tupeu nemaipomenit, toate cele paisprezece pisici ale doamnei Gașpar. Când inima începuse să freamăte de silă, una mi-a sărit în brațe și atunci am scăpat cartea. Era Lucifer! Pisoiul negru care solicita cea mai multă atenție de la soacră-mea și, pentru că n-o mai primise în ultimele ore, se crezuse în drept să o ceară intempestiv de la mine. Încremenisem de dezgust. Lucifer era greu, fierbinte și insistent. Huruitul din stomacul lui îmi dădea frisoane. Urechile lui negre mă împungeau în burtă și, când în sfârșit privirile noastre se încrucișaseră, am țipat. Lucifer avea față de om.

Am fugit iute, cum nu mai fugisem de când eram copilă. Dar, odată ajunsă în dormitor și după ce am încuiat ușa cu cheia, am înțeles că... degeaba. Știam că toată viața mă va urmări fața lui Lucifer. Și în vis, și în realitate. Ca un blestem negru pe care, cine știe, poate că l-am meritat.

Iar după incident a început declinul. Lui Bebe nu-i plăceau discuțiile despre reluarea studiilor. Scrisorile mele sistematice către Ministerul Învățământului. Era blând și înțelegător doar când primeam refuzuri. Până în ziua când mi-am adunat tot sângele-rece ca să nu sar de bucurie în fața lui. L-am anunțat pe un ton grav, de parcă n-ar fi fost meritul meu, ci o chestiune de destin cu care trebuia să ne conformăm:
- Au acceptat reabilitarea mea cu condiția să lucrez un an în producție și să fiu fruntașă.
- Fruntașă în producție... s-a apropiat de mine și mi-a sărutat palmele. Rodica, mâinile acestea sunt făcute să atingă doar mătase și flori. Eventual cărți. Îți dai seama ce înseamnă să lucrezi într-o fabrică sau uzină? Te implor, e degradant, e umilitor...
- Da, într-adevăr, e umilitor să te întorci de la fabrică într-un castel. Șase zile la strung, una în castel. Bebe, știi când mă simt umilită? Când nu pot învăța. Vreau să învăț, înțelegi? Să fac o facultate! Vreau... vreau...
- Să revii la București.
- Da, am răspuns vinovat, dar ferm. Prefer o mansardă pe Calea Victoriei decât...
- Un castel în Timișoara.
- Îmi pare rău că nu poți accepta ideea unei soții cu studii și carieră, dar am fost corectă de la început cu tine. Te-am prevenit.

A continuat să mă implore, a căzut în genunchi, dar am rămas neclintită. După ușa încuiată mieuna Lucifer.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.