Și dragostea răgaz ar vrea (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți prima parte din acest fragment aici.


El s-a oprit la marginea parcului. La etajul al doilea, în camera mamei, lumina era aprinsă. Îl aștepta.

De când nu mai era tata, îl aștepta în fiecare seară de parcă și-ar fi așteptat soțul. Băiete, ți-am făcut clătite. Nu suporta propoziția asta. După o zi grea de muncă, nu suporta ca seara să i se spună băiete, așa cum îl striga când era mic. Ar fi preferat să meargă în vârful picioarelor, să treacă de camera ei, să se întindă, să asculte un disc, să citească o carte. Dar nu era posibil: cu o seară în urmă, când venise de la birou, își scosese cizmele de pe scări, deschisese încetișor ușa - n-a aprins lumina în antreu - și, în șosete, s-a îndreptat spre camera lui. Dar, în pofida vârstei, mama lui avea un auz foarte fin, a deschis ușa, a aprins lumina și s-a uitat mirată la el.
- Ce te-a apucat? a zis ea. Doar nu te-ai îmbătat?

A clătinat din cap, a zis că n-a vrut s-o deranjeze. N-a deranjat-o, în fiecare seară de-abia așteaptă să-l vadă, că niciodată nu-i acasă.
- Mamă, știi că am mult de lucru.
- Știu, a zis mama. Dar eu de-abia te-aștept. Am putea să mai ascultăm împreună Veronika, der Lenz ist da.
- Nu-mi place cântecul ăsta, a zis el fără chef.
- Odinioară îți plăcea să-l asculți, îl ascultam cu toții.

Și-a aranjat cizmele și și-a scos centura cu pistolul. Mama îl urmărea din priviri.
- Ce e? a zis el oarecum nervos. Ce te tot uiți la mine?
- Știi bine ce e, a șuierat ea, punându-și mâinile în șold.
- Ei, ce e?
- Ai fost cu o femeie, a zis ea. De ce n-ai încredere în mama ta? N-am nimic împotrivă, vreau numai să mi-o prezinți și mie.
- Mamă, a zis el cât a putut de calm. N-am fost cu o femeie și nu mai vorbi prostii. Am fost la serviciu, mi-am scos cizmele, că am crezut că dormi, n-am vrut să te trezesc.
- Știi bine că nu dorm niciodată, mereu te aștept, a zis ea. A intrat în camera lui și a trântit ușa. O vreme a rămas în picioare, așteptând ca ea să plece. Dar n-a plecat, auzea în drep-

tul ușii foșnetul capotului ei.

Pe urmă ea a început să cânte:

- Mamă, du-te la culcare.

Nu i-a răspuns. După o vreme, a auzit-o spunându-i încet, cu glas stins, aproape suspinând:
- Clătitele sunt pe aragaz, marmelada e în bufet.

A deschis ușa. Ea stătea acolo și de-abia își reținea lacrimile. E așa de singură, de când nu mai e tata, așa de singură, și-a zis el. A strâns-o în brațe. S-a dus în bucătărie și a început să se îndoape cu clătite, deși nu-i era deloc foame. Mama stătea pe scaun, cu mâinile în poală și se uita mulțumită la el.

Asta fusese aseară. În seara asta, chiar n-avea chef de clătite cu marmeladă. A luat hotărârea să se mai plimbe un pic, între timp poate că mama o să adoarmă, uneori se mai întâmpla. Mâine-dimineață avea să se scuze că nu le mâncase, păi, sunt bune și la micul-dejun, o să le mănânce la micul-dejun. În seara asta își dorea să mai respire un pic aerul proaspăt de toamnă, să se mai plimbe prin orașul eliberat, alipit patriei germane. Se gândea să se întoarcă la cafenea și să-și împărtășească gândurile limpezi cu niște camarazi, de care acolo nu ducea niciodată lipsă. Uneori vine și Hans Hochbauer care bea și-și permite niște glume tâmpite: Te-a lăsat mama să ieși din casă? Hans îl întreabă de ce mai stă cu mama, ar fi putut să-și găsească un apartament. Și să se-nsoare. Ludwig Mischkolnig râde și zice: Eu sunt însurat cu țara. N-are chef de râs, Hans e subalternul lui și, cu toate astea, își permite asemenea glume. Un grăsan, mănâncă prea mult, la locul lor de muncă n-ar trebui să lucreze oameni care mănâncă și beau mult.

Dar acum s-ar putea duce la camarazii lui, la Theresienhof, Hans e la Viena, rezolvă o chestiune complicată, legată de comuniștii austrieci și cei de aici. Nu mai era obligat să-i asculte înțepăturile. Ar fi putut să discute cu ei despre situația de pe câmpul de luptă, unii fuseseră în Africa, în Scandinavia, în Polonia. Bărbați curajoși. Uneori își dorea să fi mers și el pe câmpul de luptă, în vuietul exploziilor și victoriilor. Dar țara îl vrea aici, în orașul lui, și aici se duce o luptă, pentru germanitate și o Europă nouă.

Nu s-a dus la cafenea. Parcul e mai aproape, verdeața întunecată îl atrăgea cu arborii ei. S-a îndreptat spre Trei Heleșteie, a rătăcit o vreme încolo și încoace și, fără să-și dea seama, s-a trezit în fața intrării de la serviciu. Santinela de la intrare l-a salutat, una din dactilografele de serviciu stătea de vorbă cu portarul. A zis ceva despre vremea frumoasă și a luat cheia de la biroul lui, de fapt nu era numai al lui, era și al lui Hans. O să se uite în dosarul lui Gorjup.


Sonja e în camera ei, la fereastră.

De la parter se aude zăngănit de farfurii, mama și tata iau cina, în seara asta ea nu o să mănânce, nu-i este foame. Le aude vocile, îi aude cum stau de vorbă despre lucruri curente, tata vorbește despre spital, are o muncă grea, sunt puțini medici, o parte din ei au fost mobilizați, e lipsă cam de toate. E război, și alimentele sunt puține, ei se descurcă oarecum, tata primește totul pe cartelă, mai mult ca alții, e nevoie de medici. Pacienții de la țară îi mai aduc câte ceva, făină, o bucată de carne afumată, azi au ouă proaspete.
- Le-a adus doamna Katica Modrinjak, o cunoști.

Doamna Katica Modrinjak nu e o pacientă, e asistentă medicală, lucrează la Ptuj, la spitalul de acolo. Se cunoaște bine cu tata, mai trece pe la el, la spital, uneori le face o vizită și acasă. Uneori, în câte o după-amiază, rămân amândoi în salon și stau de vorbă.

Sonjei i se pare neobișnuit, mama nu e de față când tata și doamna Katica stau de vorbă.
- Despre ce tot vorbesc? a întrebat odată Sonja.
- Despre chestiuni de serviciu, i-a răspuns mama.

Sonjei i se părea ciudat, despre asta ar fi putut discuta la spital sau la Ptuj, când tata se ducea la policlinica din acel oraș. Avea impresia că știa oarecum secretul pe care îl împărtășea tatăl ei cu acea doamnă Katica. E drept că aducea ouă, dar și lua unele lucruri din casă. Odată a văzut cum tata scotea din geantă feșe, sticluțe cu dezinfectant, copci și pensete, chiar și instrumente de chirurgie și le băga într-o sacoșă de pânză. Când doamna Katica a plecat, sacoșa dispăruse de pe hol. De ce să fi avut nevoie doamna Katica de asemenea lucruri din moment ce și ea lucra la un spital, în plus, nu le-ar fi putut trimite acolo cu o mașină?

Numai că azi Sonja nu se gândește la discuțiile tatălui ei cu doamna Katica, așa cum n-o interesează nici ce le-a adus, nici tot ce a luat cu ea din casă.
- Fierb niște ouă, a zis mama, mănâncă un pic, ești așa de slabă.
- Nu mănânc, nu mi-e foame.
- Ce-i cu tine, Sonja? a strigat mama după ea, când urca scările spre camera ei. Ce-i cu tine, în ultima vreme, nu mănânci nimic?

Ce-i cu mine, nu-i nimic, mă doare inima. Acum stă la fereastră. E seară, orașul e liniștit. Aleea cu castani e pustie, acum e pustie, uneori, în serile calde, oamenii stăteau în fața casei și discutau, dinspre munții din jur, cu pași obosiți, câte o familie se întorcea acasă cu rucsacul în spinare. Mamele îi strigau pe copii la cină, pe stradă zbârnâia câte o motocicletă, clopotul de la biserica franciscană bătea de ora nouă. Pe masa din camera ei era o scrisoare pe care i-o trimisese prietenului ei din Ljubljana: E seară, seară e, va fi și noapte, înfășoară-mă-n a tale șoapte... privește-mă, și vei simți că sunt a ta și-n astă zi. Asta îi scrisese în urmă cu câțiva ani, erau versuri de Gradnik^[ii], își scriau în versuri, te-am băut până la capăt, iubire, versuri grave, versuri ironice, își scriau, îl aștepta la gară când venea de la Ljubljana. Când Tine venea acasă, locuia pe malul celălalt al Dravei, lângă Studenci, în satul Sfântul Iosif, se plimbau împreună pe lângă râu, hoinăreau pe străzi, se duceau la cofetăria Ilich, mergeau pe dealul Urban. Primăvara, în 1940, urcaseră pe Urban, era luna mai, totul în floare, ciripeau turturelele, cum suna cântecul ăla pe care îl știau cu toții. Seara o aștepta pe aleea aceasta din fața casei, îl vede ca aievea, are o cămașă deschisă la culoare și stă rezemat de un copac, stă sub un castan înflorit și o așteaptă să iasă din casă. Acum el nu mai e, suntem în anul 1944, seara e liniștită, dar numai pentru că nimeni nu mai iese din casă, toți rămân în casă, stau nemișcați și se uită drept în față, se uită la ceilalți și așteaptă să sune sirenele.

Când sună sirenele, o mașină vine după tata, ca să-l ducă la spital, pentru că, după ce bombele nu mai șuieră, nu mai explodează, când zgomotul motoarelor de la avioane se stinge, când sirenele se opresc din urlat, când tot zgomotul acela se estompează, devine un bâzâit, o tuse seacă, răniții încep să fie transportați la spital, iar tatăl ei, doctorul Belak, operează, amputează picioare, deschide abdomene, pune copci, coase, e plin de sânge până la cot.

Când sună sirenele, se duc în subsol, pentru că sus, deasupra Germaniei, dinspre Graz, zboară avioanele americane, aruncă bombe peste oraș, exploziile sfâșie liniștea serii de toamnă, cerul se aprinde de atâta foc, frica zdrobește case și străzi, se strecoară în subsoluri, printre oamenii încovoiați și înspăimântați, care se uită fix în podea, își astupă urechile, apoi se uită în tavan, cu ochii larg deschiși, pe urmă spre ușă, întrebându-se dacă suflul exploziei nu o s-o scoată din țâțâni. În subsol sunt de obicei femei cu copii și bărbați în vârstă, aproape că nu mai e niciun tânăr, toți s-au dus pe front, undeva în Ucraina sau în Grecia, se luptă în uniforme germane. Se pare că unii din colegii ei sunt în păduri, acolo sus, la Pohorje, sau undeva, în Doljenska. Unul din ei nu e departe de aici, e în arestul de pe malul celălalt al râului sau la închisoare, poate într-un beci, se spune că mai întâi sunt interogați în beciurile Gestapoului. Și el se dusese în pădure. L-au prins. Seara e liniștită, aleea cu castani e pustie. Frica s-a întins pe tot cerul, în pivnițe și în închisori, acolo unde e Tine al ei, se furișează groaza.


Pe culoar era zgomot, cineva a deschis vizeta de la celulă. Valentin a sărit din patul suprapus și a luat poziție de drepți. Lumina îl orbea, cineva aprinsese de afară lumina, becul atârnat de tavanul înalt se aprindea de la un întrerupător de afară, de pe culoar. Vedea ochii care îl observau. Un tremur i-a cuprins întreg corpul. Acum aveau să-l ducă sus și iar o să înceapă interogatoriul. O să-i arate fotografiile unor bărbați și femei, toți necunoscuți. O cunoști pe asta? Îl cunoști pe ăsta? Avea să clatine tot timpul din cap, nu cunoștea pe nimeni. Îl cunoștea numai pe unul, Polde, în poză era mai tânăr, ras, cu sacou și cravată. Sus, la Pohorje, avea mustață, purta uniforma armatei iugoslave, îl cunoștea, dar clătinase din cap fără să clipească. Clătina din cap și aștepta loviturile. O să vină Johann cu mânecile suflecate și cu vâna de bou în mână. Avea brațe musculoase, puternice, cu tendoane vizibile. Se uita în pământ și aștepta să se deschidă ușa. Simțea cum îi tremurau genunchii, cum îl lăsau picioarele. Oare cât avea să mai reziste? Numai că vizeta s-a închis, lumina s-a stins și a auzit niște pași care se îndepărtau pe culoar. Nu fusese Johann. Poate gardianul? Nu fusese nici gardianul. De când era în celulă, Valentin avea auzul unui animal înspăimântat, un auz care recunoștea toți pașii care se apropiau. Fusese altcineva. Purta cizme, pielea scârțâia, tocurile izbeau pardoseala de piatră. A trântit ușa de fier de la capătul culoarului.

Acest altcineva nu purta pantofi, pantofi din ăia negri, care umblau în fața lui, în fața capului său plecat, în fața trupului său încovoiat pe un scaun, se uita la ei ca la doi șobolani periculoși, care umblau încolo și încoace, pantofii anchetatorului lui, Hans, de la Gestapo. Hans nu bătea, punea numai întrebări, umbla încolo și încoace și punea întrebări. Era mai bine, zicea el, să răspundă, că dacă n-o să răspundă, o să vină Johann. Valentin nu-și dorea să vină Johann, de câte ori venea Johann avea pielea de pe spate sfâșiată, Johann avea în mână o vână de bou.

Uneori, un tip de la SS, de la Siguranță, deschidea ușa biroului. Ăsta purta cizme.
- Cum merge? îl întreba pe Hans. A ciripit ceva?
- Nimic, zicea Hans, mi se pare că nu aude.

Pe tipul ăla de la Siguranță îl chema Ludwig. Odată s-a aplecat spre el și i-a zis în slovenă, în dialectul vorbit la Maribor:
- Cu mine poți să stai de vorbă. Chiar și în slovenă dacă vrei. Cu Johann n-o să poți să vorbești, nu știe slovenă, nu prea-i place să vorbească în germană, preferă să tacă. Și să muncească, doar ai observat, ce face dintr-un om, carne vie.
- Am spus tot.
- Mă îndoiesc, a zis Ludwig.

Nu rămânea niciodată multă vreme, avea mult de lucru. Cizmele lui care scârțâiau se deplasau pe culoar de la un birou la altul. Se deschidea câte o ușă, apoi se închidea, îi recunoștea pasul apăsat, zgomotul făcut de tocuri, care răsuna pe culoare.

Acum știa: pașii care se auziseră pe culoar nu erau ai lui Hans, nu se târâseră în fața lui ca doi șobolani, fuseseră apăsați, militărești, erau ai lui Ludwig. Venise să se uite la el. De ce oare? Cu pași șovăitori s-a apropiat de tineta din colț, ca să facă pipi. Îi tremurau și mâinile, jetul n-a nimerit tineta, s-a scurs pe podea, în cele din urmă, pe întuneric, a atins suprafața lichidului din tinetă. Puțea, numai a doua zi dimineață putea să ducă tineta la golit, la hârdău. Dar nu era nimic, se obișnuise cu putoarea. Problema era frica, nu te obișnuiești cu frica. Mai cu seamă dacă ești singur în celulă, sleit de puteri, înspăimântat, complet singur.

De câte ori cineva deschidea vizeta de la celula lui, îl apuca frica. Nu numai pentru că știa că putea să fie din nou dus acolo, sus, de unde se întorcea plin de sânge și, după o vreme, cu spatele vărgat. Poate că o iau razna, și-a zis. Cât stătuse într-o celulă comună, fusese mai ușor. Îi luau pe unii, îi aduceau înapoi bătuți, îi aruncau în celula cea mare, alții nu se mai întorceau. Uneori strigau niște nume, chiar și ale celor care nu mai erau. Morții zăceau în curte, rezemați de un perete. De când era singur în celulă pierduse noțiunea timpului, nu mai știa câte zile trecuseră, zece, douăzeci? Știa numai că n-o să se termine până n-o să spună ceva, ceva, acolo.

Nu era bine să fie singur, noaptea aiura, în vis îi apăreau vedeniile din copilărie. În cele din urmă îi apăreau și ziua în amiaza mare, uneori, când se deschidea vizeta, i se arăta același chip, din copilărie.

Trebuie să fi avut cincisprezece sau șaisprezece ani, când vedenia l-a tulburat prima dată. Era în timpul zilei, părinții erau la serviciu, el se întorsese de la școală, își aruncase ghiozdanul într-un colț și și-a tăiat o bucată de pâine. S-a apropiat de bufetul din bucătărie și a început să caute prin sertare, să găsească ceva să pună pe pâine, o bucată de slănină sau mai bine niște marmeladă. A găsit un borcan cu marmeladă și a închis ușa cu sticlă de la bufet. Atunci a simțit că se uita cineva la el. A privit în jur, nu era nimeni, nici nu putea să fie, că doar tata și mama erau la serviciu. Ce m-a apucat, și-a zis, nu e nimeni. În clipa aceea, s-a întors spre fereastră și a încremenit. Acolo, îndărătul geamului, dincolo de fereastră, stătea un bărbat și se uita la el. De fapt, i se vedea numai fața și trunchiul, un bărbat în toată firea, bine ras, cu o privire liniștită, poate ușor gânditoare. Încremenise cu borcanul de marmeladă în mână, simțea un frison înghețat care îi cobora dinspre cap spre ceafă, pe spate, mai târziu și-a zis: bine că n-am scăpat borcanul cu marmeladă din mână. O clipă s-au uitat unul la altul, lui Valentin i s-a părut că bărbatul de dincolo de fereastră a dat din cap, dar poate că și asta nu fusese decât o impresie, în orice caz, se întorsese oarecum spre stânga și, făcând câțiva pași pe culoar, a dispărut. Pe ce culoar, pe ce culoar se tot întreba, că doar afară nu era niciun culoar, apartamentul lor era la primul etaj, avea vedere spre stradă. Atunci și Valentin s-a mișcat din loc, a pus borcanul cu marmeladă pe masă și s-a apropiat de fereastră. A deschis-o și s-a uitat în jos. Pe trotuar erau câțiva oameni, care își vedeau de treburile lor, la marginea străzii, venind dinspre piața din apropiere, o zarzavagioaică trăgea după ea căruțul cu salată, pe care nu reușise s-o vândă, în gangul de la clădirea de vizavi stăteau doi bărbați ținându-și bicicletele de ghidon, să fi fost unul dintre ei? Dar cum să fie posibil, și-a zis, fereastra era la primul etaj, nimeni nu putea să ajungă până aici, numai dacă ar fi avut o scară lungă. Nu era nicăieri cineva cu o scară, zarzavagioaica a dispărut după colț, cei doi bărbați și-au dat mâna, s-au urcat pe biciclete și s-a dus fiecare în altă direcție, pe stradă au apărut niște copii venind de la școală, pe unii îi știa. S-a întors și a început să umble fără rost prin casă. A ajuns în camera lui și s-a așezat pe pat. Patul lui era făcut cu multă grijă, ca la armată, cu cearceaful bine întins și cu pătura împăturită la dungă. Dacă tata ar fi fost acasă, i-ar fi spus de vedenia care îi apăruse la fereastră. De-abia atunci frica a pus stăpânire pe el. S-a ridicat, s-a repezit în bucătărie și a închis fereastra. Doar n-am visat, și-a zis el, doar n-am visat, cum să fi visat ziua în amiaza mare, după ce m-am întors de la școală. Tata ar fi zis: prea citești romanele alea cu detectivi, în ele mereu e câte o arătare.

Poate că și celula asta nu e decât o vedenie, ușa grea, tineta din colț, vizeta care se deschide, ochii necunoscuți care îl observă. Să fi fost fața aceea de la fereastră ca o premoniție a ceea ce i se întâmplă acum? Sau poate că visează că i se întâmplă așa ceva, poate că visează ce are să i se întâmple cândva?

Citiți prefața acestei cărți aici.