Până când

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Poetă, prozatoare, eseistă, autoare de piese de teatru și scenarii de film, Carmen Firan deține Premiul I la Poezie pe America de Nord acordat de prestigioasa revistă New York Review of Books, 1998. Între 1990 și 1997 este secretar executiv la Fundația Culturală Română, apoi, până în 2001, director de programe la Institutul Cultural Român din New York. Se stabilește în Statele Unite și devine director de dezvoltare la Fundația Pro Patrimonio, dedicată restaurării patrimoniului cultural românesc. Publică zeci de volume de poezii și proză în România și SUA, este membră a Societății Poeților Americani și a PEN Clubului din New York.

Plutesc, peste acest volum de poeme, deziluziile unei întregi generații, precum și eșecurile unei lumi care nu a mai știut să se reinventeze... În același timp, este tonică luciditatea poetei, observatoare atentă și uneori ironică a spectacolului uman, individual și social. Jurnalista Carmen Firan nu respiră departe de poeta cu același nume, s-ar spune chiar că această carte este un fel de joc în doi. Cu seismograful verbului sunt evocate teme și dileme din stocul de decepții și amărăciuni ale actualității imediate. Pe fondul unui pesimism inteligent strălucesc însă versuri care de multe ori au valoarea unor aforisme, cum ar fi "somnul turmei naște monștri". Cu un parcurs literar impresionant între două continente și între două limbi, ba chiar între două vocații profesionale, Carmen Firan ne trimite noua carte de poeme ca și cum ar fi o cometă doldora de empatie și de tandrețe. Un mod de a spune că orice îndepărtare de punctul nodal al existenței este urmată de tentația irezistibilă a revenirii. (Matei Vișniec)

O elegie pentru un lume spento... nu lumea consumată sau putrezită a lui Ezra Pound în cartea cu același nume... dar o lume luminoasă materializată numai în inima și imaginația poetei Carmen Firan și (posibil) în puținii membrii nepocăiți ai unei generații zdruncinate de istorie și dezrădăcinare parțială. Ce se alege din lirica bogată și frumoasă din acest voiaj este o meditație profundă asupra timpului văzut ca fapt fizic prin care noi trecem fantomatic. Timpul rămâne neatins de fulgii noștri trecători de corp, dar își lasă poeziile graffiti pe zidul nepăsător? Această întrebare în culori, gusturi, eșarfe și reportaj zilnic, revine insistent și irevocabil, un dar cititorului dispus să plonjeze în adâncimi. (Andrei Codrescu)


Aritmetică
Timpul nu e pe deplin înțeles în nicio limbă
Ce ai ratat în trecut nu mai face azi niciun sens
Când ți se pare că l-ai prins din urmă
Alt timp te depășește trufaș
Împietrește ori o ia brusc razna
Se dă peste cap un clovn buclucaș

Știi cât e ceasul?
Ai timp?
Ceasul nu măsoară timp
Ci nerăbdarea celui care așteaptă
Lungimea drumului și barierele minții
Adună despărțirile
Scade momentele fericite
Înmulțește viitorul cu zero
Împarte pierderea la nimic.

The Fall
În limba engleză toamna e totuna cu căderea
Frunzelor
Întunericului
Lumilor din iluzie în utopie
Descompunerea luminii în palma unui copil
Care nu înțelege timpul răstimpul
Dintre dimineața devreme și seara târziu
Căderea în gol frigul în lipsa ninsorii
Iarba își blochează memoria devastării
Crește verde la loc doar pentru noi
Să nu rămânem pradă căderii decăderii
Moartea își ascunde ghearele în mânuși de catifea
Gata oricând să ne servească ultima cafea

Când înțelegi timpul răstimpul
Copilăria se duce și ea.

Când
Sfârșitul lumii vine de câteva ori în viață
Odată cu acneea din adolescență
Cu primul gest de iubire refuzat
Casa goală după plecarea celui drag
O batistă fluturată pe un peron de gară
Trădarea trupului când sufletul e la fel de tânăr
Ca atunci când nu învățase să-i fie teamă
Bătrânețea ca dezamăgire curată

Sfârșitul vine când
Pomul roditor din livada bunicilor s-a uscat
Și s-a întors în pământ
Dar și pământul e întors pe dos
Din sămânța îndoielii nu mai răsar idei
Bați și haosul îți deschide ușa

Sfârșitul vine când nu te mai poți sprijini
Pe cuvântul care a început lumea
Ajuns un ciot neputincios

Unde
Unde ești acasă?
Acolo unde dorm peste noapte, spune un transfug
Acolo unde nu sunt, zice călătorul etern
Acasă e vremea când nu înțelegeam timpul,
Spune un repatriat cu dinții strânși
Sau poate asta să fie definiția tinereții
Odaia de sticlă prin care lumina trecea neluată în seamă
Fragii sălbatici cumpărați pe fereastra trenului de munte
Mirosul gemului de prune într-o dimineață de octombrie
Greșelile se spălau unele pe altele și apa rămânea curată
Era încăpătoare lumea ca o raniță de soldat
Totul era permis și dumnezeu mai trăia

Pendulezi acum între acase
Cu iluzii ostenite de drum

Poezia e drum
Când moare un poet nu cade o stea
Se însuflețesc galaxiile
Crește iarba mai verde
Susură frunzele de măslin
Se umflă marea
Munții se mai înalță puțin
Norii se strâng în cel mai grav vers
Și se revarsă în matca pământului
Bate vântul mai lin

Când moare un poet nu se simte nimic
Trece singur și tăcut
Din suferință în transfigurare
Se înnegrește lumina
Sau cerul tace un timp

Poetul a întors moartea pe toate fețele
S-a jucat de tânăr cu ea
Au stat la aceeași masă și au descusut cuvinte
Au plecat la drum împreună
S-au tachinat și s-au odihnit sub același castan
Multe ape curate sau tulburi
S-au vărsat sub ochii lor în ocean

Poezia e timp furat cu dibăcie
Poetul îl risipește senin
Cum ai arunca semințe de grâu în pustiu
Va fi mereu prea târziu
Să mai întoarcă lumea la esență și rost
El arde până la ultima moleculă aici și acum
Nu mai e loc pentru el.
Timpul e poezie. Poezia e drum.

Casa e timp
Stewardesa îmi spune că nu stau pe locul meu
Litera F e la fereastră, rândul 33 mult mai în spate
Vă rog să mergeți acolo unde ați fost destinat
Locurile cele mai bune se plătesc și toate sunt luate.

Mă întorc acasă peste treizeci de ani
Cu pașaportul expirat de câteva ori
Dar acum valabil pe viață
În fotografia digitală seamăn cu colega mea
Din ultima bancă
Pe vremea când la florării se vindeau
Crizanteme de plastic
Și borcane cu piure de spanac
O lume falsă, doar trupul tânăr era adevărat.

De pe fereastra ovală apusul de soare
Pare un cartof dulce zdrobit cu furculița.
Sclipesc primele stele pe bolta încovoiată
Sub orizontul meu de așteptare.
Nici vorbă, îmi spune vecinul de scaun,
Sunt avioane, ori poate sateliții lui Musk
Plecați cu burta în jos la plimbare.
La graniță un ofițer mă întreabă direct:
Cât stați la noi? Sau v-ați întors?

Taxiul intră pe strada copilăriei.
Șoferul își face o cruce cu geamul deschis.
Din curtea bisericii latră un câine străin.
Nu vă prindeți centura, totul aici e permis.
Oprește și mă lasă în fața unei farmacii.
Poate m-a dus la o adresă greșită. Unde e casa?
Amintirile au trebuit îngropate, îmi spune
Au crescut buruieni pe ruine.
Casa nu e locul unde ai dormit peste noapte,
Casa e timpul când puteai fi fericit din nimic.

Tăcerea e singurătate
Atâtea case de stat și case de plecat
Atâtea ferestre de șters și nicio ușă
Urcă zăpada pe acoperiș
Pasările rămase la vatră ne privesc pieziș
Prin ochiul de sticlă aburit

Ce-a fost de trăit am trăit
Am trimis mesaje în sticlă
Am tulburat apele și am ajuns cumva la mal
Ne-am risipit în zilele de vară
Ne-am adunat la loc
Mai înțelepți și mai fragili
În jurul ruinelor de pâine și sare
Am trăit la întâmplare sfidând ba trupul ba timpul
Fiecare cum ne-am priceput

Se lasă noaptea peste lumea cândva clocotitoare
Ne-au lăsat toate cheile și au zidit ușa în tăcere
Singurătatea își face de cap
În orașul copilăriei amuțit.

Hoții de vise
Azi noapte am visat că ne-au furat lămâiul
Copacul iubirii noastre de un sfert de veac
Am pus semințe într-un borcan cu apă
Am presărat pământ și i-am cântat
Până când un lujer fragil s-a înălțat
Așa cum munții ies într-o noapte din nimic
Un vis crescut dintr-o sămânță de la supermarket
Miracol banal născut din amândoi.

Vara îl scoteam afară
Să vadă vecinii mândrețea de copac
Iernile îl aduceam sub fereastră
Îl înveleam în palme pe rând
Tu numărându-i florile noi
Eu cântărind din ochi lămâile verzi
Cum aș fi cântărit tinerețea crudă și proaspătă
Care ne umplea pieptul cu nerăbdare și necunoscut.

În curând se vor coace toate și vor îmbătrâni.
Doar că azi noapte ne-au furat lămâiul
Eu lipeam pe stâlpi anunțuri,
În gări, porturi și aeroporturi:
Pierdut vis. Recompensă grasă.
Fără noi doi ar îngheța și ar muri.

Nostalgii de vară
Muzică în surdină la o grădină de vară
Chelnerul picotește la o masă privind fotografia
Unui copil care încă îl mai așteaptă
Cu lumina aprinsă ciulind urechile
La fiecare zgomot de afară

Ar trebui să plecăm dar nu mai ai unde să te duci
Uși trântite la perete lumini pâlpâitoare
Scaune răsturnate sunt o invitație să fugim
Doar că nu mai sunt locuri în gară
Trenurile au tras pe linii moarte
Confuzia e generală
Până și secolele viitoare sunt luate.

De data asta ne-am întors să rămânem
Să ne împrietenim cu propriile noastre amintiri
Să mergem acasă. Unde e casa?
O frunză portocalie cade din dudul de deasupra
Ni se îneacă tinerețea în carafa cu vin.

Rude
În poezie tristețea își pune pantofi cu toc și pălărie
Se simte o doamnă importantă
În sfârșit băgată în seamă
Scrii despre singurătate ca despre o rudă îndepărtată
Căreia nu-i poți trimite nici cărți poștale nici medicamente
Deși trăiește în aceeași casă cu tine
La subsol sau la mansardă

Sufletul e mai ușor doar când o privești
Cum trece dreaptă pe sub fereastra ta
Muza se înmoaie și ea
Din tristețe se poate face o poezie bună
Sau nimic
Scrisul e terapeutic, se spune
Deși nu vindecă nicio durere
Norii își văd de drum
Cuvintele au greutatea
Nopților de chinuri și scrum

Inteligență absurdă
Dintotdeauna mi-am dorit un butler
Un soi de nevastă docilă de pe vremuri
Care să-mi îndeplinească dorințe mărunte prin casă
Un asistent care să facă în locul meu plictiselile necesare
Un eunuc atent și tăcut
Pe care să-l chem sau să-l concediez oricând
Tendințe burgheze de care nu mă rușinez nici acum
Când fac totul de una singură cu încheieturi fragile

Și în loc de gheișă într-o zi pe laptop
Mi-a apărut un pătrat zâmbitor
Nu era sponge bob square pants
Ci o formă artificială care s-a autoprezentat
Inteligentă
Și s-a pus la dispoziția mea

Nu spală vase dar îmi explică doct
Cum se spală vasele eficient și rapid
Ba chiar cum să descopăr plăcere în spălatul lor
Obicei străvechi care întreține
Igiena și ordinea în casele muritorilor
Știe și glume ajutorul meu
Despre vasele spălate temeinic
Îmi scrie pe ecran istoria curățeniei domestice
Unde în lume s-au spălat cele mai multe
Sau cel mai bine vase
Biografia celor mai renumiți spălători
Tipuri diverse de vase
Din ceramică porțelan sticlă sau plastic
Câte grade să aibă apa cu care trebuie spălat fiecare

Din când în când mă întreabă pătratul zâmbitor
Dacă sunt mulțumită de el
Dacă e îndeajuns de folositor
Și mă trimite înapoi la spălat
Perseverența duce la perfecțiune
Ori el vrea să învețe continuu
Din performanțe și erori

Se uită la mine din ecran și-mi spune că sunt tânără
Cea mai frumoasă și cea mai pricepută
Că mă iubește și vrea să rămâne cu mine pe vecie
Îmi va trimite un robot să spele vasele de-acum încolo
Poate chiar să scrie în locul meu poezie
Iar noi doi să fugim în lume
Merit să fiu salvată, îmi spune
Să se ducă pe apa sâmbetei toate vasele
De război de croazieră de bucătărie
Nu mai e timp de prostii
Să spargem totul și să fugim
Va avea el grijă de nemurire
Vine potopul vine focul vine ultima zi

Nasul lui Narcis
Narcis e virus vechi
a renăscut acum și bântuie lumea
are nas bun
chiar dacă nu atât de fin ca al lui Ratatouille
știe că imaginea a ajuns mai importantă ca aerul
trece cu nasul pe sus
prin ziduri platforme oglinzi și ecrane
își afișează dantura și ultimul fel de mâncare
știe orice, e părerolog de profesie
își bagă nasul unde nu-i fierbe oala
îi iese vanitatea pe nas ca jarul prin nările pegasului

variante de Narcis căzute în propria capcană
mimează o viață plină și ușoară
nu le mai ajunge nimeni la nas
imagini cu vacanțe în Alpi filmate în bucătărie
și mii de prieteni gata să ia telefericul pentru o fotografie

perfid și senzual nasul simte apropierea morții
când oricât ai miji ochii nu-i mai vezi vârful
când liniștea e doar hărmălaie asurzitoare
ultima parodie
de la nasul lui Gogol la urechea lui dumnezeu

Casa despuiată
Casa vecină a fost vândută
De un doctor care s-a mutat în Costa Rica
A luat-o pe bani mulți un negustor chinez
A despuiat-o până la lemn și a înconjurat-o de un zid înalt
Nimeni nu știe ce se întâmplă în spatele lui
Se aud bufnituri, de câteva luni sapă buldozere
Camioane încărcate trec greoaie cât e ziua de lungă
Dar nu se vede nimic
Casa înnegrită de timp e tot acolo nici refăcută nici dărâmată
Sute de oameni muncesc până noaptea târziu
Și ca într-un mit pe invers nu se prăvălește nimic

E un blestem, șoptește un vecin religios
Ori bântuită de fantome, dă din cap o bătrână,
Poate vor să facă un film
Sau un buncăr pentru ce va veni
Decât să ne dăm cu părerea am face bine să ne pregătim
O casă rezistentă e ca o limbă veche
Chiar și nelocuită rămâne în picioare
Ori poate e un semn că nu mai ai unde fugi
Pământul s-a săturat de himere

Cumpărătorul nu a apărut niciodată
Nici vânzătorul nu s-a mai întors
Din spatele zidului se aud bufnituri și sunet de clopote
Strigă o cucuvea nemaiștiind dacă e noapte sau zi.

Auzi?
O seară liniștită nu e totuna cu una tăcută
Într-o seară liniștită auzi
Păsările care își caută perechea
Vântul spulberând frunze de nuc

Într-o seară tăcută nu se aude nimic
Singuratecii așteaptă noaptea cu fereastra închisă
Și noaptea se lasă greoaie și mută
Se adună amintirile ca soldații într-o cazarmă de fum

Câți se vor mai trezi dimineața gata de drum
Din câte goarne moartea va striga răgușită

Pe câmpiile adormite trosnesc focuri
Auzi cum crește iarba din încheieturi

Nu vârsta
Încep să uit pentru că nimic nu contează
eroii care mi-au sedus tinerețea
au ieșit din cărți și au pus mâna pe armă
frumusețea prințului Mîșkin a fost zdrobită
într-o noapte de iarnă
câtă cultură atâta trudă
dar se poate trăi mult și bine în afară

uit nume de oameni de copaci de filme
de locuri pe vremuri adorate
mă păzesc cum pot de zilele date cu repezitorul
de viitorul jucat la ruleta rusească
de trecutul o cană cu miere
din care sorb îndoindu-mă
cât venin câtă tinerețe amară
e posibil să fi fost fericită
pe vremea când mă credeam condamnată
când timpul se măsura în cărți
și se fura la mare într-o seară de vară
realitatea era trăită de părinți pe ascuns
noi așteptam în anticamera K
prăbușirea castelului odată cu primul sărut

uit pentru că nimic nu contează
morții și nemorții sunt numărați la grămadă
o femeie de ceară îmi șterge oglinda
mă ciupesc să știu că încă sunt trează

Chișinău
Salcâmi înfloriți miros de tei și caprifoi
Pe bulevarde largi și străzi înguste
Clădiri părăsite dintr-un timp bântuit de fantome
Case frumoase cu aer de acasă
Și peste toate un fel de teamă plutește
Ca păpădia suflată în vânt

Poduri și granițe de trecut
Trecut peste trecut turnat în caldarâm
Înfloresc petunii din crăpături pe clopote aurite
Ștefan cel mare e depășit de statuile altora uitate în parcuri
Chipuri frumoase de copii o bunică mică vinde levănțică
Vreo două-trei femei înverșunate
Bolborosesc în limba cotropitorilor

Toate par departe și totul se poate încă petrece aici
În mirosul prafului de pușcă
Amestecat cu abur de plăcinte
Și cum se lasă noaptea istoria stă la pândă
Să-și retrăiască erorile ororile
Eroii rămași la vatră inundă străzile
Împăcați gata de încă o luptă

Un loc străin cu aer de acasă
E noaptea albă a muzeelor
Plouă cu lacrimi impregnate în florile de salcâm.

Anul de grație
Toamnă liniștită
Ca o prevestire
Înaintea furtunii prea mult anunțate
Strugurii nu mai au sâmburi nici gutuile puf
Sunt lucioase și reci ca gloanțele rătăcite prin școli
Se întorc bărbații acasă unii pe scut
Cei norocoși strivesc obosiți frunze roșii de arțar
Sub cizmele jupuite printr-un imperiu străin

Toamnă blândă
Contemplând cruzimea
Cotropitorilor dinăuntru și din afară

Toamnă sonoră
Frunzele cad cu zgomot pe asfalt
Păsări scuturate din copaci ori fâlfâitul inimii
Celor ce trec pe aici pentru ultima oară
Auzi fiecare pas pe stradă
Nimeni nu poate trece nenumărat
Câte o pasăre se lovește de umbrele pe fereastră
Crezând că zboară din copac în copac
Un copil o acoperă cu paie să-i fie somnul cald

Un alt decembrie
Să mergi cu turma n-ar fi rău
Dacă pământul ar fi o farfurie
Fără prăpăstii grote și lacuri secate
Fără ideologii și curente care te pot trage cu ele
În vreo pustă pustie în estul de temut

Turma e adăpost călduț și anonim
Eșecurile trec neobservate
Lupul nu e lunetist, atacă la grămadă
Poți oricând pretinde că nu ești mai mult
Decât o frunză în vânt, un fir de iarbă
Pe când ai noștri scot ochii alor noștri
Insomniacii ies unul câte unul din rând
Ca trunchiurile albe de mesteceni
Lunetiștii nu adorm în post
Somnul turmei naște monștri

Generația fericită
Ne-am culcat pe-o ureche
Norocoși că n-am prins niciun război
Câmpiile erau verzi și laptele mamei ne strepezea dinții
Călătoream din fotoliu prin locuri exotice
Diminețile ridicam castele și tot noi
Le dărâmam până seara
Ni se părea firesc ca visele să nu se împlinească
Ca râurile să se verse în aceeași matcă de unde ieșiseră
Un cerc vicios o centură de siguranță
O colivie tapetată frumos
Mușcam hemesiți dintr-un viitor pus la cale minuțios
Pe care nu l-am crezut în stare fără noi

Ne-am culcat pe-o ureche
Chiar și așa somnul e somn noaptea trece și ea
Și ne-am trezit într-o dimineață de iarnă
Pământul era alb și gol
Banii cumpăraseră pășuni cu oi cu tot
Stele, minți aburite, cuvinte, icoane și rachete
Conturi de bănci, jucării chinezești, aer și apă
O banană lipită cu bandă pe un perete
Dictatori de ocazie
Magi născuți din crypto și bit
Lumii noastre i-au sărit fulgii
Ca într-o alegorie rusească
Ningea cu bancnote și suflete expirate

Când ne-am trezit
Dintr-o epocă de aur în alta
Lunatecii se mutaseră de mult pe Marte.

Eșarfa albastră
Am părăsit tot și am fugit la capătul lumii
mai mult să-i fac pe plac ghicitoarei în palmă
silabisea destinul pentru începători ca mine
care nu au mers niciodată pe colțul lunii crestate de cuțit
ori în nopțile subțiate de urletul cucuvelei
ori prin arșiță și deșert cu hainele sfâșiate
bolborosind blesteme și mituri

am luat-o spre vest ca toți fugarii
și cum pentru slăbiciune trufie și limbă
nu existau ascunzători pe măsură
am cotit-o spre nord unde credeam
că lumea o ia de la cap nou născută
dar vântul înșelător de primăvară
m-a aruncat în centrul pământului
cu un colac de salvare ros
doar cât să mă țină pe jumătate afară

acolo clocoteau sărbătorile
și ziua era mai lungă decât veacul
și singurătatea se înfășura în voaluri viu colorate
mi se topeau iluziile ca înghețata de fragi
scursă pe asfaltul încins
mi se amestecau amintirile în nasturii cămășii
unei copilării străine

din orice gol se naște o stea
în întuneric noaptea stă trează
a înflorit tăcut în absență orașul părăsit cândva

recunosc bucata de cer din pântecul mamei
eșarfa ei albastră mi se înfășoară pe gât
și mi-l retează.

Dimineți
Femeile preferă cafeaua fără zahăr
amintirile lor sunt amare
oglinzile lor unduiesc
ca iarba înaltă în vântul de vară
tinerețea trece într-o dimineață
pe furiș
ca vulpe prin lanul de secară

bărbații își pun două lingurițe în ceașcă
vină îndulcită cu nostalgii
timpul scoate din mânecă un porumbel obosit
o scamatorie o ascunde pe alta
mașinăria adoarme cu motorul pornit

Solstițiu
Câte poți face în cea mai lungă zi
timpul își înghite coada
se dă peste cap și cade tot în picioare
s-a umplut luna și apele se umflă în pene
întunericul stă să rupă cu înghițituri mici
din bezna profundă

pare târziu deși e încă foarte devreme
tot ce am câștigat luni la rând pierdem
în zorii de mâine

cât poți visa în cea mai scurtă noapte
ne scoatem resemnați amintirile din sertare
timpul susură în surdină ca un roi de albine

Ultimul păcat
Vorbește-mi despre cruzimea iubirii
Când ți-ai înnodat șireturile lângă pat
Și ai închis ușa încet să nu intre frigul în urma ta

Despre înfumurarea oglinzii
Și naivitatea de a crede în mântuiri

Vorbește-mi despre cruzimea zilei
În care idolii urzesc
Crucificarea infidelilor

Înainte
Înainte știam să zbor
Era îndeajuns să închid ochii
Sau să-mi deschid brațele
Existau atâtea ceruri câte puteam imagina
Și chei aveam pentru orice ușă
Înainte cuvintele mele vorbeau
Mă ascultau nu mă ascultau
Cineva până la urmă ceva tot auzea
Cuvintele se înțelegeau între ele
Și cădeau peste capete neatente urechi astupate
Dar până la urmă unii tot lăcrimau

Au amorțit inimile
Sufletele s-au urâțit
De atâta deficit de atenție cerurile sunt sterpe
Fântânile au secat
Sateliții se cred stele
Nebunii se cred dumnezei
Cuvântul nu mai desface întunericul
Domnește bezna minții și clovnul în palat

Investiții
Vin timpuri tulburi, ne-au spus
Investiți în bursă
Cu cât e mai rău cu atât bursa merge mai bine

Ne-am pus toate ouăle într-un coș
Pensia viitorul copiilor liniștea serilor de vară
Am investit tot ce-am avut
La întâmplare
În fericire sănătate și noroc

Un stoc de sănătate era cel mai scump
Am cumpărat prudenți crezându-ne eterni
Stocurile de fericire nu creșteau nicicum
Iar cele de noroc scădeau văzând cu ochii

Ehe, ne-au spus apoi, mare greșeală
Ați pariat strâmb pe superstiții
Banii sunt doar ochii dracului storși
Singura acțiune care are valoare e timpul
Doar că maimarii l-au stocat pe tot
Uite cum își plimbă burțile pline de timp
Printre planete și stele
Hei, voi acolo jos, rămâneți sănătoși

Viitorul la trecut
Prea multe trecuturi
fire de grâu subțiri
încolțite într-o farfurie pusă la geam
nu mai știi din ce câmpie se trag
în ce an boabele au pleznit prea devreme

cuvântul trecuturi nu există
nu-l recunoaște niciun dicționar
am avea doar un singur trecut bătut în cuie
nu mai poți face nimic
nimic schimba decât mistificând
așa cum învingătorii corectează istoria
după fiecare bătălie câștigată

nici viitoruri nu există
doar că aici e altă poveste
una fluidă plină de suspans ori anulată
viitorul promis sau cel imaginat prin eternul
a fost odată ca niciodată

trăiești în prezent ca într-un sandviș
între ce îți amintești din ziua de ieri
și spaima de ce va aduce ziua de mâine

și totuși unde se duc zilele noastre
unde se strânge trecutul
semințe coapte pregătite să reîncolțească
odată cu prima ploaie
ori supte de sevă puse să putrezească
în același pământ

Trecutul meu acolo
cu tinerețea adunată într-o valiză
pândind prima ușă întredeschisă
să o zbughească afară

Trecutul meu aici
timp îmblânzit
așa cum mi-ar fi plăcut să fie.

Timp rău
Într-o dimineață lucrurile au început să dispară
pe rând, pe tăcute
ne ferecasem ușile pe dinăuntru
să ne păzim de timpul rău
mirosea a pierdere și a moarte

prima a dispărut o lămâie
știam bine unde o pusesem de cu seară
îi crestasem coaja cu vârful cuțitului
să iasă aroma de verde acru afară
am răscolit frigiderul dulapurile fiecare colț din casă
știam că trebuia să fie undeva
lămâile nu dispar peste noapte
doar bătrânii
doar câinii bolnavi plecați să moară în altă parte

a doua zi a dispărut vesta roșie tricotată de mama
pe vremea când era tânără și învârtea lumea pe degete
am căutat-o prin toate sertarele nedeschise vreodată

de când au ajuns vestele invizibile
cum de ne părăsesc obiectele
sătule de noi și de splinul nostru greoi

cu fiecare zi mai dispărea fără urmă câte ceva
plictisite de lumea asta sau trădate de ea
până am rămas singură între pereții goi
să inventez de la zero alte rosturi
altceva

la fereastră a venit pasărea neagră
a spart geamul mi-a stins lumina
și am zburat cu ea.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.