Până când... poezia e drum și timp

Citiți un fragment din această carte aici.


Până când e cel mai recent volum de poezie al scriitoarei Carmen Firan, apărut în 2025 la Editura Tracus Arte. Poeta continuă să locuiască "cuvintele" în aceeași manieră confortabilă și reformatoare ca cea din volumul Cuvinte locuite (2006), dar arta poetică se reorientează către o poezie de idei prin care transpare un tezism politic, în timp ce demersul autoscopic se diluează uneori în ecouri colective.

Vechea locuință "de cuvinte" devine un eșafodaj multi-dimensional de "timp". Prin cotloanele lui, curge poezie în căutarea unui sens în noianul de conotații și reprezentări temporale. Actul poetic este saturat și tarat de "timp". Există un timp individual al amintirii și al tinereții, "când puteai fi fericit din nimic" intersectat de un timp colectiv și ciclic al anotimpului, al istoriei, al apocalipsei.

Metamorfozele timpului sunt reprezentări, în general metonimice - prin inversiuni de cauză și efect - ale unui univers cu valențe temporale. Astfel, timpul devine anotimp sau vreme, e spațiu, e "acasă", e poezie sau este aritmetic, acrobat, gramatical, abstract și cuantic. Motive recurente ale universului poetic sunt subordonate temei principale, devenind unelte sau transfigurări ale timpului: orizontul, anotimpul, singurătatea, tăcerea, sentimentul morții, îmbătrânirea, eșarfa albastră, pasărea-suflet...

Titlurile volumului și ale poeziilor sunt adverbe "circumstanțiale" sau interogații cu nuanță retorică: "Până când", "Destul", "Auzi", "Cine sunt", "Păstrați distanța", "Când", "Unde" - strigăte disperate ale ființei angajate într-un dialog tulburător cu un "timp" rebel și deraiat.

Poezia "Când" propune scenarii ale "sfârșitului", care "vine de câteva ori în viață". Fiecare "când" introduce minimalist - ca în însemnările de căpătâi ale poetesei de curte, Murasaki Shikibu - un prag, un moment al trecerii către un nou stadiu existențial: "Casa goală după plecarea celui drag / O batistă fluturată pe un peron de gară". Dar cel mai grav și tulburător "când" este pierderea credinței: "Sfârșitul vine când nu te mai poți sprijini / Pe cuvântul care a început lumea".

În poezia "Unde", un timp revolut, al tinereții aleargă "între acase", când lumea era încăpătoare "ca o raniță de soldat" și "dumnezeu mai trăia".

Descoperim în poezia "Auzi" tonalități argheziene: "Auzi! Cartofii sunt lehuzi" (în "Har") - același panteism ne-romantic, ce ascunde un tainic senzorial: "Auzi cum crește iarba din încheieturi".

Timpul tinereții, sub semnul primelor iubiri, e iluzoriu și "condamnat". Cuantificat "în cărți", livresc, kafkian, timpul aștepta un miracol: "în anticamera K / prăbușirea castelului odată cu primul sărut". Sentimentul morții se transfigurează narcisic, într-o stranie identitate cu propriul ei executor: "o femeie de ceară îmi șterge oglinda / mă ciupesc să știu că încă sunt trează" (poezia "Nu vârsta").

Metafora devine asertivă sau aforistică, într-un timbru fals pleonastic sau tautologic, prezentă și în titlul poeziilor: "Poezia e drum", "Tăcerea e singurătate", "Casa e timp". Noțiunile se identifică, multiplicându-și sensurile prin actul poetic autentic încrustat într-un timp interior și efemer. "poezia e timp furat cu dibăcie", iar "timpul e poezie".

Un motiv recurent - prezent și în "Cuvinte locuite" - "Eșarfa albastră" (în poezia omonimă) evocă uterul matern extrapolat la "cerul" cosmogonic și facerea lumii. Ființa se naște și se sfârșește odată cu lumea ce-o conține. Conjugată cu motivele imigrației și dezrădăcinării, creația - sub semnul lui "Destul" sau "Prea târziu" - se vrea reversibilă sau reîncepută, pentru că poezia nu mai e capabilă să întoarcă "lumea la viață și la rost" (în "Poezia e drum"). "Poezia e drum" - către moarte - e artă poetică circumscrisă unui timp fără durată, al intensității trăirii, al revelației și al singurătății. Poeta se joacă arghezian cu moartea (în "De-a v-ați ascunselea"), dar nu ascunzându-se, ci măsurându-se cu ea față în față, bergmanian, ca la o partidă de șah ("A șaptea pecete"): "Poetul a întors moartea pe toate fețele / S-a jucat de tânăr cu ea / Au stat la aceeași masă și au descusut cuvinte". În această explozie de "timp", cuvintele și-au pierdut rezonanța și rostul, destinate unor "urechi astupate" (poezia "Înainte"). Când "Cuvântul nu mai desface întunericul", poezia agonizează lansând în vid mesaje disperate: "Domnește bezna minții și clovnul în palat".

O altă poezie artă poetică ("Rude") definește ironic starea de spleen a poeziei - ca o condiție sine qua non, în spirit baudelairian. "Tristețea" și "singurătatea" impetuos asumate, fără cauză, sunt ca "o rudă îndepărtată" ce "își pune pantofi cu toc și pălărie". Totuși, poeta concede că experiența "tristeții" sublimată în poezie, nu e doar "terapeutică": "Muza se înmoaie și ea / Din tristețe se poate face o poezie bună".

Cuvintele au "amuțit" în "orașul copilăriei", în poezia "Tăcerea e singurătate" - motive ce se întâlnesc la capătul unui "timp" "sfidat" și înghețat. Starea de glaciațiune a ființei - ca metaforă a îmbătrânirii, a hibernării simțurilor - e proiectată în imaginea nostalgică a caselor "de stat" și "de plecat" fără uși - închisori ale sufletului - îngropate în zăpadă.

"Case e timp" - ultima poezie a volumului - înscrie un timp antropologic devenit țesătura unui univers afectiv înzestrat cu neliniștea, răbdarea și nerăbdarea Penelopei - un timp în care sentimentele se dizolvă senzorial. Procedeul este metafora de factură expresionistă. "cartoful zdrobit cu furculița era dulce și galben" - ca un apus de soare. Până și orizontul e curbat de timp - într-un joc de cuvinte - devine unul de "așteptare". Iar "cerul înstelat deasupra noastră" - privit prin hubloul avionului - și-a pierdut transcendența, bombardat de sateliții lui Musk (împreună cu legea morală din noi).

"Casa înnegrită de timp" din poezia "Casa despuiată" e guvernată de un timp al ei, nedefinit, ce face referință la mitul Meșterului Manole. Un vecin doctor se mută în Costa Rica și își vinde casa unui negustor chinez ce ar vrea s-o reclădească din temelii. Într-un nesfârșit șantier de creație, se plimbă zilnic camioane și buldozere, fără să se întâmple nimic cu casa - despuiată "până la lemn și a înconjurat-o de un zid înalt". Un înger Exterminator, ce pare să paralizeze orice acțiune întreprinsă în jurul casei, evocă mulțimea care nu poate părăsi catedrala din filmul lui Bunuel: "Din spatele zidului se aud bufnituri și sunet de clopote / Strigă o cucuvea nemaiștiind dacă e noapte sau zi."

Într-un scenariu comic, poeta aduce miturile controversate ale contemporaneității. A.I.-ul e personificat în poezia "Inteligența absurdă" într-o postură casnic-erotică. Un "pătrat zâmbitor" pus la dispoziția gospodinei oferă cele mai eficiente metode de spălare a vaselor. Un spirit temeinic, mașina pune pe ecran "istoria curățeniei domestice", "biografia celor mai renumiți spălători" și îndeplinește onctuos și rolul oglinzii fermecate din basmul Albă ca zăpada: "Se uită la mine din ecran și-mi spune că sunt tânără / Cea mai frumoasă și cea mai pricepută / Că mă iubește și vrea să rămâne cu mine pe vecie". Demitizarea survine ironic, persiflând spiritul sârguincios - "Perseverența duce la perfecțiune / Ori el vrea să învețe continuu / Din performanțe și erori" - și iscusința de salesman ale perversului browser - "Îmi va trimite un robot să spele vasele de-acum încolo / Poate chiar să scrie în locul meu poezie". Sesiunea de A.I. se încheie apocaliptic; mașina, extaziată de propriul său expozeu, o ia razna, arogându-și veleități de curtezan demiurgic. Precum Zeus, Olimpicul, îi asigură clientei sale - care "merită să fie salvată" - nemurirea, dacă va fugi cu el, după ce va sparge toate vasele din lume: "De război de croazieră de bucătărie".

În poezia "Nasul lui Narcis", mitul este parodiat grotesc și sublim, pendulând antitetic între maiorul Kovaliov (Nasul lui Gogol) și Remy (eroul desenului animat Ratatouille). Absența organului - ce semnifică pierderea identității redusă la formă sau falsă imagine ("Nasul") - alături de exacerbarea lui - ce indică o propensiune artistică, o hipersensibilitate estetică ("Ratatouille"): "are nas bun / chiar dacă nu atât de fin ca al lui Ratatouille" - compun un portret caricatural: "părerolog de profesie / își bagă nasul unde nu-i fierbe oala". Într-o versiune peiorativă, "Narcis" încă mai păstrează un suflu mitic: "îi iese vanitatea pe nas ca jarul prin nările pegasului". În plus, - ca "virus vechi" - subzistă sfârșitului tragic al mitului, preluând unul mai lumesc, într-un registru arghezian: "perfid și senzual nasul simte apropierea morții / când oricât ai miji ochii nu-i mai vezi vârful / când liniștea e doar hărmălaie asurzitoare / ultima parodie / de la nasul lui Gogol la urechea lui dumnezeu"

Dacă "viața e un vis", atunci un vis e și iubirea. Sentimentul se detașează de visătorii săi (cuplul), devenind o entitate în sine, ce se cuibărește oniric într-un construct animist. Lujerul fragil al lămâiului - "copilul iubirii" - e zămislit "dintr-o sămânță de la supermarket" ("Hoții de vise"). Roadele lui sunt o măsură a nerăbdării și a necunoscutului tinereții. Dar Iubirea ce-a survenit într-un ludic barbian: "Miracol banal născut din amândoi", istovește, fructele ei "se vor coace toate și vor îmbătrâni". Visul iubirii se năruiește într-un scenariu absurd de (răs)cumpărare a sentimentului furat de "hoții de vise": "Doar că azi noapte ne-au furat lămâiul / Eu lipeam pe stâlpi anunțuri, / În gări, porturi și aeroporturi: / Pierdut vis. Recompensă grasă. / Fără noi doi ar îngheța și ar muri."

Motivul "lămâii" apare și în poezia "Timp rău" într-un scenariu nefast de prevestire a morții, estetic realizat printr-o inversiune. Nu ființa părăsește lumea, ci ea e părăsită treptat de lucrurile dragi care încep să dispară, precum șobolanii pe un vas scufundat. "Prima a dispărut o lămâie". Iubirea, cu aromele ei " de verde acru" a dispărut peste noapte precum "câinii bolnavi plecați să moară în altă parte". În final, moartea se instituie firesc într-un deplin gol existențial: "pasărea neagră / a spart geamul mi-a stins lumina / și am zburat cu ea".

Mesajul politic e subtil integrat de poetă în scenarii tulburătoare cu referințe mitice și rezoluții apocaliptice proiectate într-un "timp" cuantic, esențial, în consens cu o istorie repetabilă. Timpul este elastic, măsurând o realitate neliniară, diferențială sau suspendată. "Până și timpul înnebunește" în haosul și delirul unei lumi ritmate de metronomul "tik tok"-ului (poezia "Ales cules").

Poezia "Un alt decembrie" deschide volumul invocând un timp calendaristic al speranțelor și deziluziilor, trăit de autoare în spațiul de origine. Motivul "turmei" survine ca un instrument eficace, manipulat tehnologic, de întoarcere a vremurilor deraiate într-un peisaj preschimbat, al cărui grotesc e sugerat într-un joc de cuvinte care se referă la tabloul lui Goya: "Somnul turmei naște monștri".

Într-o ironie amară, "generația fericită" - pentru că nu a prins războaie - traversează "epoci de aur" prevestite de noii magi ai prezentului: "Dictatori de ocazie / Magi născuți din crypto și bit". Impostura reliefată în politică, religie, știință și artă e concentrată de poetă într-o referința la lucrarea "Comedian" a artistului Maurizio Cattelan. Crypto - banana țintuită cu leucoplast, la "zidul infamiei" unui mausoleu gol e vândută la licitație cu 6,24 milioane dolari americani: "Conturi de bănci, jucării chinezești, aer și apă / O banană lipită cu bandă pe un perete" ("Generația fericită").

Aluzii directe la Elon Musk, în poezia "Investiții", înscriu un timp partiționat în stocuri de bursă, de sănătate, de fericire și de noroc gestionat de "maimarii" care își "plimbă burțile pline de timp / Printre planete și stele / Hei, voi acolo jos, rămâneți sănătoși".

În poezia "Viitorul la trecut", un timp gramatical (viitorul anterior) conjugă "la trecut" "Viitorul promis sau cel imaginat", adăugându-l listei de "trecuturi" - o licență poetică - desemnând "timpi" discontinui ai existenței sau variante "mistificate" de cărțile de istorie. În căutarea timpului pierdut, adresat obsesiv cu întrebarea "unde"?, poeta constată că trăim într-un timp "sandviș" - un prezent strivit "între ce îți amintești din ziua de ieri / și spaima de ce va aduce ziua de mâine".

O poezie aparte ca tonalitate și structură "Ultimul păcat" este un psalm al cruzimii. Cruzimea în numele credinței sau iubirii devin păcate capitale pentru care nu există mântuire.

Sentimentul singurătății, al îmbătrânirii, al morții traversează volumul în tablouri miniaturale ale memoriei, popasuri emblematice ale sufletului ce poartă nostalgia unor vremuri în care sălășluia speranța. Un "timp" elegiac se reactivează senzorial în răbufniri olfactive și auditive, relocat într-o nouă geografie: "plouă cu lacrimi impregnate în florile de salcâm" într-un "loc străin cu aer de acasă", unde "înfloresc petunii din crăpături pe clopote aurite" (poezia "Chișinău").

În ecuația morții, se insinuează "timpul răstimpul"- sintagmă neînțeleasă de copilul ce surprinde în palmă descompunerea luminii și căderea: "Frunzelor / Întunericului / Lumilor din iluzie în utopie". Poezia "Fall" revelă motivul toamnei ca simbol al "căderii" și al aneantizării ființei (în limba engleză "fall" înseamnă cădere și toamnă).

În același registru tomnatic, o "Toamnă liniștită / Ca o prevestire" anunță apocalipsa în poezia "Anul de grație" - cu un manifest mesaj politic. Motivul păsării-suflet evocă simbolic sufletele celor adormiți - "Păsări scuturate din copaci" - prin gestul sublim al copilului: "Câte o pasăre se lovește de umbrele pe fereastră / Crezând că zboară din copac în copac / Un copil o acoperă cu paie să-i fie somnul cald".

Sentimentul morții se strecoară printre amintiri: "Scaune răsturnate sunt o invitație să fugim / Doar că nu mai sunt locuri în gară / Trenurile au tras pe linii moarte" (poezia "Nostalgii de vară). Nu mai e loc nici de rămas, nici de plecat, un iluzoriu "acasă" se resemnează trist în amintire: "Să ne împrietenim cu propriile noastre amintiri". În rezonanțe de haiku, poeta ar vrea să pescuiască dulcea pasăre a tinereții, înecată în carafa cu vin: "O frunză portocalie cade din dudul de deasupra / Ni se îneacă tinerețea în carafa cu vin".

Stările calendaristice ale timpului sunt dimineața, solstițiul, echinocțiul în poezii ce le poartă numele. Dimineața, un timp scamator se insinuează în jurul unei cești de cafea: "timpul scoate din mânecă un porumbel obosit" deturnând privirea de la tinerețea care trece "pe furiș / ca vulpea prin lanul de secară". La solstiții, un timp acrobat umflă apele și luna: "Timpul își înghite coada / se dă peste cap și cade tot în picioare" ("Solstițiu").

În poezia "Alt timp", lumea a devenit o mare gâlceavă, un "Babel": "nu te mai puteai înțelege om cu om / om cu pasăre / om cu propriile tale gânduri". Dictonul kantian relocat într-un spațiu răsturnat observă pierderea dimensiunii etice a lumii în absența unui model cosmic la care să se raporteze: "cerul înstelat nu mai era deasupra noastră / din tavan picura doar apă sărată".

Limba timpului e aritmetica, "Timpul nu e pe deplin înțeles în nicio limbă" ("Aritmetică"). Ca "un clovn buclucaș", el execută toate operațiile -"Adună despărțirile / Scade momentele fericite" - într-o logică subiectivă, prin urmare, nu poate fi măsurat: "Ceasul nu măsoară timp / Ci nerăbdarea celui care așteaptă".

Citiți un fragment din această carte aici.