Mehmed al II-lea: cuceritorul Constantinopolului (II)

Citiți prefața acestei cărți aici.


Citiți prima parte a acestui fragment aici.

După victoria lor de la Manzikert (Malazgirt), turcii au năvălit în Anatolia, cu toate că bizantinii, cu ajutorul armatelor primei cruciade, au recucerit partea vestică a Asiei Mici și zona de coastă a Mării Negre și a Mediteranei. Partea centrală și estică a Anatoliei a intrat în componența Sultanatului Selgiucid de Rum^[i], cuvânt turcesc care-i desemna pe grecii din Imperiul Bizantin, cei al căror imperiu îl cuceriseră.

Sultanatul Selgiucid de Rum a rezistat din a doua jumătate a secolului al XI-lea până la începutul secolului al XIV-lea. În momentul său de maximă înflorire, care a fost prima parte a secolului al XIII-lea, selgiucizii dețineau controlul asupra întregii Anatolii, cu excepția Bitiniei, partea nord-vestică a Asiei Mici, care era, practic, tot ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin în Asia, în timp ce imperiul grec al dinastiei Comnenilor domina regiunile estice ale Mării Negre, cu capitala la Trebizonda (Trabzon).

Imperiul Bizantin a fost aproape distrus în urma celei de-a patra cruciade^[ii], când trupele latine și forțele navale venețiene au capturat și au invadat, în 1204, Constantinopolul, care a devenit apoi capitala unui regat latin numit Romania, care a durat până în 1261, când orașul a fost recucerit de grecii conduși de Mihail al VIII-lea Paleologul^[iii], care supraviețuise în exil, în orașul bitinian Niceea (Iznik).

Dar reînviatul Imperiu Bizantin era doar o mică rămășiță din ceea ce fusese inițial și, la începutul secolului al XV-lea, cuprindea ceva mai mult decât Bitinia, o parte a Moreei (Peloponez) și Tracia, cea mai sud-estică parte a Balcanilor până la Dardanele, Marea Marmara și Bosforul, strâmtoarea istorică ce separă Europa de Asia.

După ce au fost înfrânți de către mongoli, în 1246, selgiucizii au intrat rapid în declin și, la începutul secolului următor, sultanatul a dispărut, fostele lui teritorii fiind împărțite în numeroase emirate turcești ce purtau numele de beylik. Cel mai mic și mai lipsit de importanță dintre aceste beylik-uri era al osmanlâilor, "fiii lui Osman", denumirea turcească pentru urmașii lui Osman Gazi, al cărui nume înseamnă "luptător pentru credința islamică". Osman a fost numit în limba engleză Othman, iar dinastia lui a ajuns să fie cunoscută ca dinastia otomană. El era fiul lui Ertuğrul, conducătorul tribului turcesc Oğuz ai cărui membri, la sfârșitul secolului al XIII-lea, erau vasalii sultanului selgiucid din regiunea Söğüt, un orășel aflat pe colinele Bitiniei, la est de orașele Nicomedia (Izmit), Niceea (Iznik) și Prusa (Bursa). Începuturile modeste ale osmanlâilor sunt descrise de Richard Knolles în The Generall Historie of the Turkes... (1609-1610), una dintre primele lucrări în limba engleză despre otomani:

Așa a ajuns Ertogrul [Ertuğrul], turcul ogiuzian, cu ceata lui de crescători de animale, stăpânul modest al unei așezări de țară aflat în grațiile sultanului, ai cărui supuși, ca niște crescători de animale încăpățânați ce erau, iarna trăiau cu familiile lor lângă el, la Söğüt, dar vara stăteau în corturi, lângă vitele lor, în munți. Așa a trăit mai mulți ani, în bună pace cu vecinii săi, deopotrivă creștini și turci... Ertogrul a stat liniștit în casa lui din Söğüt, mulțumit de ea ca de un regat întreg.^[iv]

Singura referire bizantină contemporană la Osman Gazi se găsește la cronicarul Giorgios Pachymeres^[v]. Potrivit acestuia, împăratul Andronicus al II-lea Paleologul, care a domnit între anii 1282 și 1328, a trimis un detașament de 2.000 de oameni, având în frunte un comandant pe nume Muzalon, ca să respingă atacul celor 5.000 de luptători turci aflați sub comanda lui Osman (pe care el îl numește Atman), și care încălcaseră teritoriul bizantin. Dar Osman l-a obligat pe Muzalon să se retragă, ceea ce i-a încurajat și pe alți luptători turci să i se alăture, în spiritul gaza, adică al războiului sfânt împotriva necredincioșilor, atrași fiind aceștia și de perspectiva jafului.

Cu ajutorul acestor întăriri, Osman l-a învins pe Muzalon, în 1302, după o bătălie aprigă dusă la Baphaeus, lângă Nicomedia (Izmit). Curând după aceea, Osman a cucerit orașul bizantin Belakoma, Bilecikul de azi, după care a pornit asediul asupra Niceei (Iznik), cetatea ale cărei ziduri fortificate erau cele mai puternice din Bitinia. Apoi a început să devasteze împrejurimile, fapt care a provocat un exod masiv al țăranilor greci din Bitinia spre Constantinopol, după care a capturat o serie de orașe nefortificate din regiune.

Osman Gazi a murit în 1324, și a fost urmat de fiul său, Orhan Gazi, primul domnitor otoman care și-a luat numele de sultan, așa cum se poate vedea dintr-o inscripție. La doi ani după ce a preluat conducerea, Orhan a cucerit Prusa, Bursa de azi, cea care avea să devină prima capitală otomană. După aceea, a început din nou asediul Niceei (Iznik), iar în 1329, împăratul Andronicus al III-lea Paleologul, care a domnit între anii 1328-1341, a condus personal o expediție de salvare a orașului. Orhan a învins armata bizantină în lupta de la Pelekanon, în care împăratul a și fost rănit, drept care a trebuit să-i cedeze comanda trupelor lui Ioan Cantacuzino pentru retragerea armatei înfrânte înapoi la Constantinopol.

Niceea, cunoscută de turci sub numele de Iznik, a fost obligată în final să capituleze în 1331, după care Orhan a pornit să asedieze Nicomedia, Izmitul de azi, care a capitulat, în cele din urmă, șase ani mai târziu. Această capitulare a încheiat, practic, cucerirea Bitiniei de către otomani, pentru că la momentul respectiv Orhan mai înghițise și beylik-ul Karasi, aflat în sud, așa că otomanii dețineau controlul asupra întregii părți de vest a Anatoliei aflate la est de Bosfor, Marea Marmara și Dardanele.

Andronicus al III-lea a murit pe 15 iunie 1341 și a fost urmat la domnie de fiul lui de nouă ani, Ioan al V-lea Paleologul^[vi]. Ioan Cantacuzino a fost numit regent, iar mai târziu, în același an, susținătorii lui l-au proclamat împărat. Acest lucru a dus la izbucnirea unui război civil care s-a încheiat pe 8 februarie 1347, când Cantacuzino a fost încoronat sub numele de Ioan al VI-lea, domnind alături de Ioan al V-lea, ca împărat senior.

Între timp, Orhan și Cantacuzino au semnat un tratat de pace în 1346. Cantacuzinos a întărit tratatul prin căsătoria fiicei lui, Teodora, cu Orhan, într-o ceremonie fastuoasă care a avut loc la Selimbria (Silivri), în Tracia, pe malul european al Mării Marmara, la 64 de kilometri vest de Constantinopol. La scurt timp după încoronarea lui Cantacuzino ca împărat senior, în 1347, Orhan s-a întâlnit cu acesta la Scutari (Üsküdar), pe malul asiatic al Bosforului, pe partea opusă a Constantinopolului. Potrivit cronicii scrise mai târziu de Cantacuzino, el și suita lui au traversat Bosforul în galere pentru a se întâlni cu Orhan și însoțitorii acestuia, "iar cei doi s-au veselit mai multe zile, vânând și petrecând"^[vii].

Cantacuzino a domnit ca împărat asociat la domnie până pe 10 decembrie 1354, când a fost detronat de susținătorii lui Ioan al V-lea, după care s-a retras în monahie și și-a scris cronica, Historia, una dintre cele mai importante surse de informație pentru ultimul secol de istorie bizantină și pentru ascensiunea turcilor otomani.

În timpul domniei sale, Cantacuzino a respectat alianța pe care o făcuse cu Orhan. În acea perioadă, Orhan l-a trimis în trei rânduri pe fiul său, Suleyman, cu trupe turcești, să-l ajute pe Cantacuzino în campaniile lui din Tracia. În cea de-a treia dintre ele, din 1352, Suleyman a ocupat o fortăreață de pe peninsula Gallipoli din Dardanele numită Tzympe (Çimpe) pe care a refuzat să o cedeze, până când Cantacuzino i-a promis să-i plătească 1.000 de monede de aur. Împăratul a plătit suma respectivă, iar Suleyman era gata să-i returneze fortăreața, numai că, pe 2 martie 1354, situația s-a schimbat când un cutremur a distrus zidurile cetății Gallipoli și ale altor orașe de pe malul european al Dardanelelor, care au fost părăsite de locuitorii lor greci. Suleyman a profitat de această calamitate ca să ocupe orașele cu trupele sale, reconstruind în acest timp și zidurile cetății Gallipoli. O relatare florentină despre cutremur și urmările lui arată că, după producerea dezastrului, turcii "au primit o mare armată de-a lor și au pornit să asedieze Constantinopolul", dar, când au văzut că nu-l pot cuceri, "au atacat orașele și au devastat împrejurimile"^[viii]. Cantacuzino a cerut să-i fie înapoiate Gallipoli și celelalte orașe cucerite, dar Suleyman a susținut că nu le-a ocupat prin forță, ci doar a preluat ruinele lor abandonate. În acest mod, otomanii s-au stabilit pentru prima oară în Europa, iar Orhan a folosit acest avanpost ca bază de lansare pentru alte cuceriri în Tracia.

De asemenea, Orhan și-a extins stăpânirea și la est de Anatolia, așa cum se relatează într-o notă din Historia lui Cantacuzino, care sugerează că în vara lui 1354, Suleyman a cucerit Ancyra (Ankara), care făcea parte din beylik-ul Eretnid, și în felul acesta și-a adăugat la împărăția lui și orașul care era destinat să devină capitala modernei republici Turcia.

O cronică turcească spune că Suleyman a cucerit apoi orașele trace Malkara, Ipsala și Vize. Acest lucru s-ar fi întâmplat înainte de 1357, când Suleyman a murit, aruncat de pe cal în timpul unei partide de vânătoare.

Orhan Gazi a murit în 1362^[ix] și a fost urmat la domnie de fiul său Murad^[x], cel care ducea campaniile din Tracia. În 1369, Murad I a cucerit orașul bizantin Adrianopol, care a devenit curând capitală otomană sub numele de Edirne, în locul Bursei. Murad a folosit orașul Edirne ca punct de lansare al campaniilor sale, care pătrundeau tot mai adânc în Balcani, iar în următoarele două decenii, aceste raiduri l-au purtat prin Grecia, Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia, Bosnia și Valahia. Pe 26 septembrie 1371, Murad a anihilat armata sârbă în bătălia de pe râul Marița (cunoscută și drept bătălia de la Cernomen), ceea ce a deschis drumul spre Balcani pentru armata otomană. În 1376, Bulgaria a recunoscut suzeranitatea otomană, deși 12 ani mai târziu bulgarii au încercat să rupă legăturile de vasalitate, nereușind însă decât să provoace un atac turcesc masiv în urma căruia au pierdut și mai mult teritoriu.

În același timp, oștile lui Murad au extins stăpânirea otomanilor către estul și sudul Anatoliei, cucerind beylik-urile Germian, Hamidid și Teke, ultima dintre aceste cuceriri aducându-le și stăpânirea portului Antalia, de la Marea Mediterană.

Armata lui Murad a ocupat Salonicul în 1387, după un asediu care a durat patru ani. În acel moment otomanii controlau deja tot sudul Macedoniei. Cucerirea orașului Nysos (Niš) de către Murad a provocat un conflict cu prințul Lazăr al Serbiei^[xi], care a organizat o alianță sârbo-kosovaro-bosniacă împotriva otomanilor. Doi ani mai târziu, Murad a invadat Serbia, fiind întâmpinat de Lazăr și aliații săi, printre care se afla și regele Trvtko I al Bosniei^[xii].

Cele două armate s-au înfruntat pe 15 iunie 1389, lângă Priština, la Kosovo Polje, Câmpia Mierlei, unde, după o luptă care a durat patru ore, turcii au învins alianța creștină. În toiul luptei, Murad a fost ucis de un nobil sârb^[xiii] care se prefăcuse că se predă. Lazăr a fost prins și decapitat de fiul lui Murad, Baiazid, care i-a măcelărit mai apoi pe toți prizonierii creștini, printre care se aflau aproape toți nobilii sârbi. Serbia nu și-a mai revenit niciodată după această catastrofă, și din acel moment a devenit vasalul otomanilor, care de acum erau instalați ferm în Balcani.

Curând după aceasta, Baiazid și-a ucis propriul frate, pe Yakub, ca să poată accede la tron, eveniment care a consemnat primul caz de fratricid din istoria otomană. Baiazid a fost cunoscut apoi sub numele de Yîldîrîm, "Fulgerul", datorită repeziciunii cu care își mișca armata, susținând campanii atât în Europa, cât și în Asia, unde și-a întins stăpânirea până în inima Anatoliei.

Armata lui Baiazid includea și infanteriști de elită numiți yeniçeri, adică "noua forță", termen cunoscut drept ieniceri.

Aceste trupe, constituite de sultanul Murad, erau, inițial, alcătuite din prizonieri de război capturați în luptele din Balcani. Baiazid a menținut trupele de ieniceri, primenindu-le periodic cu tinerii creștini pe care-i primea ca parte a tributului numit devșirme^[xiv], mai întâi din Balcani, apoi și din Anatolia. Tinerii oferiți prin birul numit devșirme erau obligați să se convertească la islamism și apoi erau antrenați pentru serviciul militar, iar cei mai talentați dintre ei aveau șansa de a ocupa funcții în armata sau în administrația otomană, inclusiv pe aceea de mare vizir, prim-ministrul sultanului. Ei erau pregătiți să fie loiali numai sultanului și, întrucât nu li se permitea să se căsătorească, nu aveau o viață personală în afara corpului de ieniceri. În acest fel, corpul de ieniceri a dezvoltat un puternic spirit de echipă și a devenit de departe cel mai eficient corp de armată din trupele otomane.

În iarna anului 1391, Baiazid a lansat atacuri puternice cu akinci^[xv], sau cavaleria ușoară neregulată, împotriva Greciei, Macedoniei și Albaniei. La începutul lui 1392, forțele otomane au cucerit Skopje, așa încât cea mai mare parte din Serbia a recunoscut suzeranitatea otomană. Apoi, în iulie 1393, Baiazid a capturat Târnovo (Veliko Târnovo), capitala Imperiului Bulgar, după care și Bulgaria a devenit vasal otoman, rămânând sub dominație turcă aproape cinci sute de ani.

Baiazid a început asediul Constantinopolului în mai 1394, ridicând o fortăreață cunoscută azi sub numele de Anadolu Hisarî, pe malul asiatic al Bosforului, în partea cea mai îngustă a acestuia. În timp ce asediul era în desfășurare, Baiazid a pornit cu armata lui spre Valahia, capturând Nicopole, oraș aflat pe Dunăre, în 1395.

Regele Sigismund al Ungariei a făcut apel la ceilalți conducători creștini pentru lansarea unei cruciade antiotomane, iar în iulie 1396, o armată care număra aproape 100.000 de oameni s-a adunat la Buda sub comanda lui.

Citiți prefața acestei cărți aici.