Mehmed al II-lea: cuceritorul Constantinopolului

Citiți prefața acestei cărți aici.


John Freely (1926-2017) a fost profesor universitar, fizician și autorul a peste patruzeci de lucrări de istorie, cultură și civilizație greacă și turcă, precum și al unor foarte populare ghiduri de călătorie despre Istanbul, Atena, Veneția, Turcia și Grecia. A fost combatant în cel de al Doilea Război Mondial, după terminarea căruia a absolvit Iona College din New Rochelle, completându-și studiile post-doctorale la All Souls College al Universității Oxford cu Alistair Cameron Crombie, reputatul istoric al științelor. John Freely a predat istoria științei, istorie, fizică și astronomie la Universitatea Bogazici din Istanbul și a fost profesor invitat al unor prestigioase facultăți din New York, Boston, Londra, Atena, Oxford și Veneția. Dintre numeroasele sale lucrări amintim: Istanbul: The Imperial City (1996), Jem Sultan: The Adventures of a Captive Turkish Prince in Renaissance Europe (2004), Before Galileo: The Birth of Modern Science in Medieval Europe (2012) și The Flame of Miletus: The Birth of Science in Ancient Greece (and How It Changed the World) (2012).

În această biografie de referință a lui Mehmed Cuceritorul, autorul aduce cu însuflețire la viață lumea în care a trăit sultanul otoman. John Freely pune în lumină personalitatea bărbatului ascuns sub masca mitului, a legendelor, o figură care a dominat atât Apusul, cât și Răsăritul vremii sale. O narațiune care, sprijinită pe un impresionant aparat științific, se construiește din volute elegante, asemenea unei povești din O mie și una de nopți.

"Când mi se cere să recomand o carte despre Turcia, spun doar atât: "Orice de John Freely." Această lucrare este un exemplu minunat al talentului lui Freely de a exprima măreția istoriei povestindu-ne despre personalitățile remarcabile care au creat-o. Mehmed al II-lea, care a cucerit Constantinopolul la numai 21 de ani și a început apoi să schimbe fața lumii, nu pare să fi fost niciodată redat mai viu decât în aceste pagini." (Stephen Kinzer, The New York Times)

"Pentru a onora cum se cuvine un personaj atât de pitoresc și complex ca Mehmed al II-lea ar trebui combinat talentul unui povestitor desăvârșit cu o cunoaștere profundă a istoriei otomane și a Istanbulului (Constantinopolului), orașul pe care Mehmed l-a cucerit, pentru ca apoi să-și petreacă restul vieții reconstruindu-l și remodelându-l. Cititorii acestei cărți sunt norocoși că John Freely posedă ambele calități." (Prof. univ. Heath W. Lowry, Princeton University)


În urmă cu mulți ani, căci jumătate din viața mea s-a scurs între timp, la National Gallery din Londra, am văzut pentru prima dată portretul sultanului turc Mehmed al II-lea Cuceritorul pictat de Gentile Bellini^[i]. Pe vremea aceea știam prea puține lucruri despre Cuceritor, fiindcă abia de curând mă mutasem la Istanbul, Constantinopolul grecesc, orașul pe care Mehmed l-a cucerit în 1453. Apoi, în ultima săptămână din secolul XX, am revăzut portretul, la o expoziție din Istanbul, acolo unde a și fost pictat, în 1480, cu un an înainte de moartea Cuceritorului, cel care era cunoscut în acea vreme ca Marele Turc, conducătorul "gloriosului imperiu al turcilor, teroarea de azi a lumii"^[ii].

Când am studiat opera lui Bellini la Istanbul, știam mult mai multe despre Mehmed decât atunci când văzusem prima oară portretul la Londra, deoarece între timp citisem și scrisesem mult despre el, despre epoca lui și despre orașul pe care îl cucerise. Capturarea Constantinopolului de către Mehmed, în 1453, șocase toată Europa, pentru că însemna sfârșitul istoriei Imperiului Bizantin, continuatorul creștin medieval al străvechiului Imperiu Roman, și instala în locul acestuia imperiul musulman al turcilor otomani, care se ridicaseră de curând de prin Asia.

Mehmed, al șaptelea în linia de conducători ai turcilor otomani, de-abia împlinise 21 de ani atunci când a cucerit Constantinopolul, oraș care, de atunci, a devenit capitala imperiului său, sub numele de Istanbul^[iii]. În vremea aceea, Imperiul Otoman cuprindea nord-vestul Asiei Mici, unde Osman Gazi^[iv], primul conducător otoman, formase un mic principat la sfârșitul secolului al XIII-lea, avansând spre sudul Balcanilor, pe care succesorii săi din următoarele cinci generații au reușit să-l și cucerească.

În timpul celor treizeci de ani ai domniei sale, 1451‒1481, Mehmed a mutat granițele imperiului său, cuprinzând mai bine de jumătate din Asia Mică, iar armatele sale au pătruns până în Ungaria și chiar au pus stăpânire pe "călcâiul" cizmei italiene. Trei papi au chemat la cruciade împotriva lui Mehmed, pe care papa Pius al II-lea^[v] îl numea "balaurul veninos"^[vi] ale cărui "hoarde însetate de sânge" amenințau creștinătatea.

Imperiul Otoman s-a întins și mai mult sub urmașii imediați ai lui Mehmed, mai ales sub Suleyman Magnificul (care a domnit între 1520‒1566), a cărui stăpânire cuprindea toată partea de sud-est a Europei, Orientul Mijlociu, estul Mediteranei și nordul Africii. Turcii au continuat să ocupe sud-estul Europei timp de patru secole după moartea lui Mehmed, iar dinastia lui a domnit până în 1923, când Imperiul Otoman a fost silit să facă loc Republicii Turcia.

Azi, doar 8% din suprafața Turciei se mai află în Europa, separată de partea asiatică a țării prin celebrele strâmtori - Dardanelele, Marea Marmara și Bosforul -, cea din urmă fiind traversată zilnic de populația urbană a Istanbulului, singurul oraș din lume așezat pe două continente. Teritoriul european care aparține Turciei se întinde de la strâmtori până la vreo 160 de kilometri în interiorul continentului, punctul cel mai îndepărtat fiind Edirne (grecescul Adrianopol), locul unde s-a născut Mehmed în 1432 și unde și-a început cariera strălucitoare încununată cu gloria cuceririi orașului cunoscut azi sub numele de Istanbul, unde pelerinii vin în continuare la mormântul marelui erou supranumit de turci Fatih, "Cuceritorul".

În timpul desfășurării expoziției, mai mulți prieteni, turci și străini, au ajuns la concluzia că e păcat că nu există nicio biografie modernă a Cuceritorului, în afară de cea a lui Franz Babinger, publicată în 1953, cam academică și cam lungă și acum relativ depășită, și că ar fi nevoie de o altă carte despre el și epoca lui, scrisă pentru publicul larg. Din acest motiv m-am apucat să scriu această lucrare, punând accentul mai mult pe omul care a fost Mehmed, și nu pe cuceririle lui, deși cariera lui militară extraordinară va fi descrisă în detaliu, ca și impactul pe care l-a avut aceasta asupra Europei aflate la vremea aceea în zorii Renașterii. Așa cum scria lordul Acton: "istoria modernă începe sub presiunea cuceririlor otomane"^[vii].

Cartea mea, care prezintă biografia lui Mehmed Cuceritorul, se concentrează pe conflictul istoric dintre Europa Occidentală și Imperiul Otoman, conflict care-și găsește ecou în situația de azi a Turciei, căreia i s-a refuzat aderarea la Uniunea Europeană. Contactul dintre Occidentul creștin și Orientul musulman este perceput, în general, ca o ciocnire între civilizații, așa cum este înțeles în așa-numitul "război împotriva terorii". Conflictul inițial, care s-a deschis odată cu ascensiunea islamismului, a adus însă știința greco-islamică în Vest, punând bazele tradiției științelor moderne. Cucerirea Constantinopolului de către Mehmed și invaziile sale din Balcani și din Italia au adus Europa creștină față în față cu un nou imperiu, cel musulman, care era, în fond, un amalgam de popoare, religii și limbi, acest amestec fiind evident și astăzi în teritoriile care au făcut parte odinioară din Imperiul Otoman. Așa cum scria Edward Said: "în mare parte, datorită acestui imperiu, culturile sunt amestecate unele cu altele, niciuna nu este unitară și pură, toate sunt hibride, eterogene, extraordinar de diferite între ele și neomogene".^[viii]

În ceea ce îl privește pe Mehmed, el este o figură enigmatică, văzut în Occident ca un tiran crud, pe care papa Nicolae al V-lea^[ix] îl numea "fiul lui Satan, al pierzaniei și al morții"^[x], în timp ce turcii îl venerează ca pe un mare cuceritor. Cartea mea va încerca să descopere ce fel de om a pozat pentru acest portret al lui Bellini la care mă uit în timp ce scriu aceste rânduri, întrebându-mă ce îi trecea, oare, prin minte, atunci când stătea în palatul său din Istanbul, după ce cucerise un străvechi imperiu creștin și fondase propriul lui imperiu musulman la granița dintre Orient și Occident, schimbând pentru totdeauna fața lumii.

Capitolul 1. Fiii lui Osman
În 330 d.Hr., Constantin cel Mare a schimbat cursul istoriei în momentul în care a luat decizia să-și mute capitala din Italia în orașul grec Byzantion (Bizanț), pe malul Bosforului, oraș pe care l-a redenumit Nova Roma ("Noua Romă") și care, mai târziu, a fost cunoscut sub numele de Constantinopol.

Succesorii imediați ai lui Constantin au făcut din creștinism religia imperiului și, în decursul următoarelor două secole, greaca a luat locul latinei ca limbă oficială. Acest lucru a contribuit la ridicarea Imperiului Bizantin, așa cum a fost numit mai târziu de istorici, continuator creștin elenistic al Imperiului Roman, care-și revendică numele de la străvechiul oraș Bizanț.

Imperiul Bizantin s-a aflat în culmea gloriei sale sub Iustinian I (care a domnit între anii 527-565), în timpul căruia cuprindea aproape în întregime zona mediteraneeană, inclusiv toată Italia, Balcanii, Asia Mică și Orientul Mijlociu. În următoarele cinci secole, imperiul a fost atacat din toate părțile, dar și așa, până spre mijlocul secolului al XI-lea, încă mai avea sub control toată Asia Mică și Balcanii, ca și partea de sud a Italiei.

Mai apoi însă, în 1071, împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost înfrânt de turcii selgiucizi aflați sub comanda sultanului Alp Arslan^[xi] într-o bătălie care s-a dat lângă Manzikert/Manavazkert (Malazgirt)^[xii], în estul Anatoliei - Asia Mică, așa cum este cunoscută ea azi -, și în același an normanzii au cucerit și ultimele posesiuni bizantine din Italia.

Citiți continuarea acestui fragment aici.