Prefață la Mehmed al II-lea: cuceritorul Constantinopolului

Citiți un fragment din această carte aici.


Istoria, ca și viața, este plină de surprize și paradoxuri. Uneori este nevoie de o revelație sau de un impuls de o clipă pentru a redescoperi o epocă sau o personalitate care a marcat-o în mod emblematic. Ceea ce marii noștri istorici de la Constantin Giurescu la Aurel Decei nu au reușit să facă pentru marele public, de vreo doi ani de zile încoace a izbutit un foarte mediatizat serial de televiziune prin intermediul căruia marele public, încet, dar sigur, redescoperă o lume, lumea otomană cea atât de complexă și de legată cu mii de fire de lumea românească.

După remarcabilul succes al cărții dedicate lui Suleyman Magnificul și lui Hürem (Roxelanei), editura Corint "recidivează" cu o nouă lucrare de anvergură, Mehmed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului, scrisă de John Freely, prin tipărirea noului titlu răspunzând unui interes evident din partea cititorului român avid să cunoască lumea orientală.

John Freely își construiește discursul științific plecând de la celebrul portret al pictorului venețian Gentile Bellini, care l-a imortalizat pe pânză pe Mehmed al II-lea în anul 1480. Privind acest portret celebru și interogându-se pe sine, John Freely a ajuns la concluzia că este neapărat necesară scrierea unei lucrări care să-l scoată în evidență pe sultan și faptele sale, punând accentul mai mult pe omul în sine, și nu pe cuceririle sale. Este o încercare temerară, dat fiind că de la monografia lui Franz Babinger, apărută în 1953, nu s-a mai publicat nimic într-o formă compactă despre Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Biografia sultanului se axează pe evidențierea elementelor care au stat la baza conflictului istoric dintre Europa Occidentală și Imperiul Otoman, conflict care, în fond, își găsește o suprapunere contemporană în situația Turciei de astăzi, căreia i se refuză constant aderarea la Uniunea Europeană. Contactul dintre Occident și Orient este perceput ca o ciocnire între civilizații, un conflict care avea să marcheze istoria umanității și, prin extensie, așa cum scria lordul Acton, "istoria modernă ce avea să înceapă sub presiunea cuceririlor otomane".

Atunci când a cucerit Constantinopolul, la 29 mai 1453, sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed în limba turcă) a adus Europa creștină față în față cu un nou imperiu, cel musulman. Mai mult, sultanul cuceritor a devenit moștenitorul imperiului milenar al creștinilor orientali, un imperiu real și legal, care a încetat să mai existe după moartea lui Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul bazileu bizantin. Mehmed al II-lea a ajuns să fie de facto și de jure suveranul suprem și incontestabil al lumii răsăritene.

A rămas însă o figură enigmatică, percepută de către Europa creștină drept tiranică și crudă, "fiu al lui Satan, al pierzaniei și al morții", după cum îl numea papa Nicolae al V-lea, în timp ce, pentru turcii care îl venerează, Mehmed al II-lea este întemeietor și, mai înainte de toate, Cuceritorul, adică Fatih. În această paradigmă încearcă John Freely să-și construiască lucrarea, dorind să descopere cine a fost cu adevărat Mehmed al II-lea, omul real care a pozat pentru faimosul portret al lui Bellini din 1480.

Cel supranumit "dușmanul comun și nenorocirea creștinilor" a lăsat în urma sa o vie amintire pe care o regăsim și peste veacuri. Domnind treizeci de ani, Mehmed al II-lea a fost un conducător cumpănit în luarea deciziilor și cu o voință de fier care își înfăptuia, neclintit, hotărârile luate. Din fire era orgolios, puțin încrezător, se plictisea ușor și era înclinat spre cruzime. Cronicile ni-l descriu ca pe un suveran aspru, dar drept în conducerea imperiului, care știa să-și ascundă simțămintele, dar și planurile operative. De altfel, atunci când a fost întrebat de către un ambasador străin cum știe atât de bine să-și ascundă gândurile, replica sultanului a fost scurtă și tăioasă ca lama unui iatagan: "dacă un singur fir din barba mea mi-ar cunoaște gândurile, l-aș smulge".

Așa se explică de ce Mehmed al II-lea era în stare să întreprindă mai multe expediții într-un singur an, derutându-și inamicii. În iureșul luptei, sultanul se vădea a fi un om curajos, iar la nevoie, ca să preîntâmpine înfrângerea și, în același timp, să-și încurajeze ostașii, se arunca personal în bătălie. Altfel, era un om echilibrat, care știa să-și păstreze cumpătul.

Una dintre descrierile detaliate făcute sultanului de către contemporanii săi a fost cea a lui Giacomo de Languschi, unul dintre solii Serenissimei Republici Veneția însărcinați cu încheierea unui tratat bilateral cu Imperiul Otoman. "Suveranul - ne spune solul venețian -, Marele Turc Mohamed Bey, este un tânăr bine făcut și cu o statură ceva mai înaltă decât în mod obișnuit. Este foarte priceput la mânuirea armelor. Înfățișarea lui trezește mai degrabă frică decât respect. Rareori îl vezi râzând, iar judecata lui este foarte cumpătată și e înzestrat cu dărnicie. Este foarte hotărât în tot ce face și viteaz în orice împrejurare. Vrea să ajungă la gloria lui Alexandru cel Mare și în fiecare zi pune să i se citească istorii ale Romei și ale altor nații. Nimic nu studiază cu mai multă plăcere și ardoare decât geografia lumii și arta războiului; arde de dorința de a domni, dar este cumpătat și atent în ceea ce face." În același context al descrierii, solul venețian insistă pe dorința devenită obsesie a sultanului de a cuceri lumea întreagă, așa cum odinioară o făcuse Alexandru cel Mare: "El este un om care-și ține mereu atenția trează, care poate să îndure ușor oboseala, căldura și frigul, setea și foamea, care vrea cu neînduplecare nimicirea creștinilor și care nu se teme de nimeni pe pământ. Spune că Hannibal și Cezar nu sunt pe măsura lui și că Alexandru a pătruns în Asia cu o oaste mai mică decât a sa. Acum, spune, vremurile s-au schimbat, și el va pleca dinspre răsărit înspre apus, așa cum apusul pleca odată spre răsărit; acum trebuie să fie un singur imperiu în lume, o singură credință pentru toți și o singură împărăție. Nu este alt loc mai bun pentru această unire decât Constantinopolul și în acest oraș îi va face pe creștini supușii lui. El nu este un om care se dedă plăcerilor trupești și nici nu bea, nu vrea să audă de vreo beție în vremea Ramadanului. Nu este sclavul niciunei plăceri sau al vreunui răsfăț, ci este înrobit doar de iubirea de glorie."

Ținând cont de personalitatea impetuoasă a sultanului, așa cum remarcă însuși John Freely în paginile lucrării sale, cucerirea Constantinopolului devine obiectivul-cheie al domniei lui Mehmed al II-lea. Biruind în 1453 Constantinopolul, sultanul își remodelează imperiul și îi justifică noua epocă de glorie pe care el însuși o inaugurează. Cu Mehmed al II-lea, Imperiul Otoman intră în faza marilor cuceriri care va dura până în 1566, la sfârșitul domniei lui Suleyman Magnificul, cuceriri care vor transforma Poarta Otomană într-un imperiu întins pe trei continente. Statul otoman devine o structură extraordinar de bine organizată, care se afirmă și ca structură eterogenă. Cu Mehmed al II-lea, domnia elementului turc în administrația și armata otomană încetează, fiind înlocuită de noua ordine impusă de elementele provenite din devșirme (creștini primiți ca tribut și islamizați). Din cei cinci mari viziri ai sultanului Mehmed al II-lea, numai ultimul, Karamanî Mehmed Pașa, a fost turc. Acest lucru va deveni o constantă, astfel încât și urmașul său, Baiazid al II-lea, din nouă mari viziri va avea tot numai unul turc get-beget.

Cucerirea Constantinopolului a avut efecte esențiale și asupra periodizării istoriei universale. Anul 1453 a fost ales ca an de referință între două epoci, cea medievală și cea modernă. Prin urmare, 1453 are o pondere excepțională atât pentru turci, cât și, în egală măsură, pentru restul popoarelor și pentru istoria lumii.

Mehmed al II-lea deschide șirul sultanilor legiuitori conștienți că reformarea statului se poate face doar prin legi. Printre operele sale civile, cele mai de seamă sunt cele două culegeri de legi din care prima are o valoare excepțională: "Cartea Legii Familiei lui Osman", redactată între 1477-1481. Considerată drept codificarea deciziilor păstrate în mod tradițional și care au fost în vigoare până la cucerirea Constantinopolului, ea este prima culegere de legi otomane scrise, și a fost împărțită în trei capitole în care sunt adunate deciziile privitoare la organizarea statului, ceremonialul oficial, ordinea ierarhică a funcționarilor (completată cu sarcinile care le reveneau), veniturile imperiale, apoi unele titulaturi oficiale și chiar câteva decizii de drept penal. Această colecție de legi (în care este înscris și dreptul sultanului aflat la domnie de a-și suprima în mod licit toți frații, potențiali pretendenți la tron) avea valoare de Constituție și a devenit fundamentul organizării statului otoman până la apariția legislației modernizate și reactualizate din timpul sultanului Suleyman Magnificul. Mehmed al II-lea a mai elaborat și o a doua colecție de legi în patru părți privind drepturile sociale, personale și dările. Această a doua culegere reglementa inclusiv ceremonialul de la curte și suprima definitiv obiceiul ca padișahul să mănânce împreună, la aceeași masă, cu membrii Divanului, acesta urmând să stea singur, netulburat de servitorii săi, ca un suveran absolut.

Chiar dacă a fost un om sever, crud de cele mai multe ori, personalitatea lui Mehmed al II-lea a fost asemănătoare cu acelea ale altor personaje specifice Renașterii. Toți contemporanii săi au recunoscut în unanimitate că sultanul era un om învățat și dornic de progres. Era poliglot și, în afară de limba turcă, vorbea fluent araba și persana, posibil greaca, dacă ne gândim că mama sa avea origini grecești. Foarte probabil cunoștea latina, italiana și franceza. Mai mult decât atât, era poet și a lăsat o colecție de poezii scrise în stilul clasic musulman al gazelurilor sub pseudonimul Avnî ("Ajutător").

A fost un drept-credincios musulman, dar nu un fanatic. De altfel, la intervenția sa personală s-au reorganizat structurile Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe, ale Bisericii Armene și ale colectivității evreiești. Era un admirator al filosofiei, citind cu sârg lucrări de specialitate traduse din greacă și persană. A fost foarte interesat și de astronomie, dovadă stând faptul că l-a invitat, în noua sa capitală, pe celebrul astronom Ali Kușçu, unul dintre discipolii faimosului astronom Ulug Beg. Se știe, de asemenea, că l-a primit cu onoruri pe celebrul inginer și armurier Orban din Transilvania, cu care discuta probleme de balistică și artilerie și cu ajutorul căruia a proiectat faimosul tun imperial care putea arunca ghiulele cu un diametru de 1,20 metri. Nu în ultimul rând, Mehmed al II-lea s-a remarcat și ca patron al artelor, invitând celebri artiști ai vremii, între care și pictorul venețian Gentile Bellini, cel care de altfel avea să-l imortalizeze în 1480. Unele documente arată că l-ar fi invitat la Constantinopol chiar și pe Leonardo da Vinci, ca să construiască un pod peste Cornul de Aur și unul peste Bosfor. Planul nu a fost realizat, dar, în chip interesant, podurile care au fost construite peste sute de ani în locurile mai sus amintite sunt așezate aproape exact pe pozițiile indicate de Leonardo da Vinci.

Mehmed al II-lea a fost, de asemenea, și un reputat sprijinitor al literaturii, în timpul domniei sale întreținând peste treizeci de poeți și cărturari la curtea sa. Nu întâmplător, peste mai bine de un veac, marele cărturar otoman Hoca Sadeddin avea să scrie că sultanul era respectat de toți supușii săi "mai ales de cei care se distinseseră în litere și științe în timpul domniei sale datorită semnelor de stimă și considerație pe care aceștia le primeau în forma unor daruri generoase".

John Freely, decelând personalitatea sultanului, insistă cu devoțiune asupra operei de constructor a acestuia. De obicei, lumea îl cataloghează pe Fatih drept un războinic, un cuceritor și mai puțin drept un constructor. În felul acesta însă sultanului i se face o nedreptate, deoarece lui i se datorează metamorfozarea Bizanțului, transformarea lui în Istanbul și tot el a fost cel care, începând din 1465, a poruncit să fie ridicat palatul imperial de la Topkapî Sarayî de pe prima colină a orașului. Mehmed al II-lea a fost cel care a construit cu râvnă palate și camii, concomitent cu consolidarea zidurilor de apărare ale fostului Constantinopol. Dând dovadă de clarviziune în ceea ce privește imperiul său și, în același timp, noua sa capitală, devenită turcească după 1453, sultanul a încurajat repopularea cetății și aducerea de meșteșugari și negustori de toate categoriile și din toate colțurile imperiului.

Imaginea de "teroare a întregii lumi" a lui Mehmed al II-lea, care rezistă încă în Occident, a fost cu migală și cu probitate științifică demolată de către John Freely. Acesta propune prin lucrarea sa o altfel de istorie, în care personajele principale sunt reanalizate și prețuite la justa lor valoare. Având o conotație extrem de actuală, într-o lume contemporană încă zbuciumată de conflictul dintre civilizații, cartea lui John Freely se dorește a fi o punte de legătură între două lumi al căror pilon de sprijin este însuși sultanul Mehmed al II-lea, vizionarul care a remodelat societatea vremii sale.

Considerăm că ne aflăm în fața unui eveniment editorial de anvergură și, în consecință, îndemnăm cititorul român să se aplece asupra acestei lucrări din care are ce învăța și cu ajutorul căreia își va putea explica istoria propriului său popor.

Decan,
Prof. univ. dr. Călin Felezeu

† Prof. univ. dr. Călin Felezeu s-a stins din viață la 2 decembrie 2023 (nota editurii).

Citiți un fragment din această carte aici.