Crematoriul înghețat: mărturie de la Auschwitz

Citiți postfața acestei cărți aici.


József Debreczeni (pseudonimul lui József Bruner; Budapesta, 1905 - Belgrad, 1978) a fost un important scriitor și jurnalist de limbă maghiară care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Iugoslavia. În 1919, familia sa a fugit din Budapesta pentru a scăpa de violențele Terorii Albe de la sfârșitul Primului Război Mondial, când evreii erau adeseori vizați. Familia s-a stabilit în orașul Sombor din regatul vecin al Iugoslaviei, unde autorul a terminat liceul și și-a început cariera literară, adoptând pseudonimul Debreczeni (Debrețin a fost orașul în care familia Bruner s-a stabilit prima dată în Ungaria). A fost redactor la cotidianul de limbă maghiară Napló (Subotica, fosta Iugoslavie; 1925-1932). Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial se numără romanul satiric Miss Univers, volumul de poeme Istoria și piese de teatru (Strada indecentă); împreună cu Kornél Szenteleky, a publicat o antologie de poezie sârbo-croată în limba maghiară. Devenind tot mai cunoscut și profitând de o atenuare a antisemitismului în Ungaria, în 1933, Debreczeni s-a alăturat săptămânalului Ünnep din Budapesta. Însă "luna de miere" nu a durat mult: în 1938, pe fondul creșterii influenței ideologiei naziste în Ungaria și în urma introducerii legislației antievreiești, a fost concediat și s-a întors în Iugoslavia.

După atacul din 6 aprilie 1941 al Germaniei naziste și al aliaților săi asupra Iugoslaviei, zona în care locuia (regiunea Bačka din Voivodina) a fost anexată de Ungaria. Ca toți evreii adulți de sex masculin, Debreczeni a fost forțat să lucreze în batalioane de muncă, iar la sfârșitul lui aprilie 1944 a fost deportat la Auschwitz. Crematoriul înghețat, cartea în care relatează despre deportarea sa și experiențele lui ca muncitor sclav, a fost publicată în 1950. După Al Doilea Război Mondial, Debreczeni s-a mutat la Belgrad, capitala fostei Iugoslavii, unde a devenit colaborator al presei de limbă maghiară din Voivodina, atât pentru cotidianul Magyar Szó și Radio Novi Sad, cât și pentru principalele ziare din Belgrad.

În afară de Crematoriul înghețat, după Al Doilea Război Mondial, Debreczeni a mai scris: piese de teatru și musicaluri - Schimbarea gărzii, Tura și Vâltoarea; poeme - Peisaj strălucitor, Steaua nopții, Spune-o cântând și Belgradul noaptea; romane - Prima repriză și Măgarul din vârf de munte; și povestiri - Vară incredibilă, Prăvălia cu miracole, Duty-free și Carne de om. A fost laureat al Premiului Híd, cea mai înaltă distincție acordată scriitorilor de limbă maghiară din fosta Iugoslavie.
Debreczeni și-a consemnat experiențele trăite în Crematoriul înghețat, una dintre cele mai dure și mai nemiloase acuzații la adresa nazismului din câte s-au scris vreodată. Aceste memorii tulburătoare, redate în stilul precis și lipsit de sentimentalism al unui jurnalist desăvârșit, constituie relatarea unui martor ocular de o calitate literară fără egal. Iar proza evocatoare a autorului, care folosește uneori ironia, sarcasmul și chiar umorul caustic, îl obligă pe cititor să-și imagineze ființe umane aflate în circumstanțe imposibil de înțeles din punct de vedere intelectual.

Publicată pentru prima dată în limba maghiară în 1950, cartea nu a fost tradusă niciodată într-o limbă de circulație internațională din cauza mccarthysmului, a ostilităților din vremea Războiului Rece și a antisemitismului. După mai bine de 70 de ani, această capodoperă aproape pierdută în timp a fost recuperată și tradusă în 15 limbi, ocupându-și în sfârșit locul cuvenit printre cele mai mari opere ale literaturii Holocaustului.

"Puterea de observație a lui Debreczeni este extraordinară. Tot ceea ce întâlnește în Auschwitzland - locurile de muncă, barăcile, trupurile, cadavrele, foametea, apelul nominal, munca, nebunia, frica, disperarea, stranietatea, speranța, cruzimea - este surprins în detalii înfiorător de clare... Debreczeni a păstrat o descriere panoramică a iadului, deopotrivă personală, comunitară și obiectivă." (The New York Times)

"Debreczeni scrie cu o claritate cinematografică, cu o determinare de a face ca detaliile să triumfe asupra dezumanizării în masă." (The Telegraph)

"Orice aș spune despre această carte uimitoare mi se pare inadecvat. Crematoriul înghețat este o lucrare extraordinară - însă e puțin spus, căci ea se sustrage cuvintelor. Rareori am citit o carte care să trezească empatie în timp ce tratează cea mai dezumanizată și dezumanizantă experiență. Mi-aș dori ca toată lumea să o citească, mai ales în această perioadă de inumanitate pură și complicitate deconcertantă." (Azar Nafisi , scriitoare)

"Un diamant literar... O carte de memorii despre Holocaust demnă de Primo Levi." (The Times)


Cei cu banderole pe care scrie Blockälteste vorbesc între ei în poloneză. În schimb, urlă la noi într-o germană stricată, cu accent slav.
- La birou în grupuri de câte trei! Verificarea identității!

Unul observă că, dintre noi, câțiva stau pe jos, obosiți. Se năpustesc asupra grupului înspăimântat ca niște fiare sălbatice și lovesc câteva fețe uluite cu bastoanele lor de cauciuc. Cei loviți sângerează și țipă de durere, iar noi, ceilalți, privim înmărmuriți.
- În picioare, gașcă de evrei mizerabili! Unde vă credeți? În sinagogă? La teatru? Las' c-o să vedeți voi!

Asta era adevărata couleur locale de la Auschwitz. Sclavi care băteau alți sclavi. Primii care au fost deportați în capitala Marelui Auschwitzland au fost polonezii, în mare parte neevrei. Ca peste tot, și aici primii coloniști au constituit cea mai mare parte a aristocrației.

În schimb, în birouri sunt Häftlinge maghiari.
Fără să stau prea mult pe gânduri, îl întreb pe unul dintre ei:
- Când ai ajuns aici? Care e situația?

Răspunsul este o privire glacială și arogantă. Cuvintele îmi rămân în gât. Se pare că am îndrăznit să deschid o conversație cu unul dintre șefi.

De la birou suntem duși la baie. În timp ce așteptăm, câțiva dintre noi reușim să schimbăm câteva cuvinte cu localnicii care trec pe acolo târșâind picioarele. Acum știm sigur: trebuie să renunțăm la tot ce avem pe noi. Începe o agitație febrilă și grăbită. Cei care mai au țigări aprind câte două în același timp. Chiștoacele trec din mână în mână. Împărțim în grabă și mestecăm puțina mâncare rămasă prin buzunare.

În fața băii, prizonieri cu alte banderole preiau controlul. Evrei polonezi. Urmează momente dureroase. Ne dezbrăcăm la pielea goală în bătaia vântului aspru. La o comandă, aruncăm într-o grămadă hainele, încălțările și tot ce avem prin buzunare. Stăm și tremurăm acolo, în fața clădirii din lemn; vin camioanele. Mai mulți vărgați ne aruncă lucrurile în benă, iar camioanele continuă să huruie.

Scrisori, fotografii dragi și câteva acte de identitate pe care am reușit să le salvăm în Topolya dispar în mod iremediabil. Scurtul dicton este elocvent: Lasciate ogni speranza - "Lăsați orice speranță". De aici nu mai există întoarcere. Dacă ar fi existat, cel puțin efectele personale ar fi fost transportate ambalate separat și etichetate cu numele proprietarilor. În felul ăsta, chiar dacă ar fi vrut, nu ar fi putut niciodată să le înapoieze proprietarilor lor. În barbaria sa, metoda este incredibil de simplă: să priveze milioane de oameni de identitatea lor, de numele lor, de umanitatea lor. Cum voi putea să dovedesc vreodată, la sute de kilometri de casă, că numele meu era ăsta, și nu altul? Cum voi putea să dovedesc că eu sunt eu?

Minutele trec de parc-ar fi ore. Ne privim cu un zâmbet amar goliciunea rece și înroșită a celuilalt. În sfârșit, putem intra în încăperea pentru dezinfectare. Holul din fața băii. Umezeala grea din pereții din scândură emană un miros urât de mucegai. Într-un colț, un cazan scoate aburi groși.

E un miros chinuitor, care ne apasă piepturile, de la trupurile umane transpirate și prăfuite, dar căldura e mângâietoare. Foarfecii țăcănesc. "Bărbieri" goi până la brâu îi rad pe cei din transportul care a sosit înaintea noastră. Este etapa a doua. Tăierea părului pubian, a părului de pe cap și a părului de la subraț. Profilaxia împotriva păduchilor. Mă uit cu uimire la măcelari. Nu există în ei pic de solidaritate umană?

Își pasează victimele de la unul la altul cu o indiferență cruntă. Îi împing, îi ciupesc, îi lovesc. Unul îi tunde la subraț cu niște foarfeci ruginiți și ciobiți, altul le taie părul de pe cap, un al treilea îi tunde în zona pubiană și a testiculelor. Bărbații goi ies din mâinile aspre și contorsionate sângerând, de obicei cu răni grave și dureroase, după care sunt împinși pe o ușă.

Un Häftling pășește alături de mine. Mi se adresează într-o germană stricată:
- De unde ești?
- Din Ungaria.
- Care e situația pe front?

Sub ochii lui adânciți se umflă saci negri de lacrimi. Vocea îi tremură de parcă ar implora. Îi răspund cu promptitudine:
- Nemții se retrag de peste tot. La Gomel, rușii au obținut o victorie decisivă. Occidentalii pregătesc o debarcare. Finlandezii, românii și bulgarii par să se pregătească să schimbe tabăra. Nu mai poate dura mult. Tu de unde ești?
- Din Paris.
- Negustor?
- Avocat.
- Ești de mult timp aici?
- De mai bine de un an. Toți ai mei au fost uciși de animalele astea.
- Poți supraviețui aici? îl întreb.
- Dacă ai noroc, poate. Oricum, față de mine, ai șanse mai mari cu un an. Eu n-am avut noroc. Aveam probleme cu plămânii și acasă. N-am să rezist prea mult timp.

Dă din mână cu nepăsare și scuipă.
- Dar tu n-ai să mai ajungi în camerele de gazare, în mod sigur, continuă el. Cei care sunt îmbăiați în blocul ăsta sunt trimiși la muncă. Veți pleca imediat mai departe. Auschwitzul este deja plin până la refuz, nu mai sunt locuri pentru nou-veniți. Dar nu contează. În lagărele secundare e peste tot la fel.
- Ce-i ăla un lagăr secundar?

Îmi arată împrejurimile.
- Este o țară întreagă aici. De jur împrejur, la patru- cinci kilometri unul de altul, s-au construit ori se construiesc sute de lagăre pentru bărbați și femei. Auschwitzul este doar centrul. Capitala. Dar nu este singura în această regiune. Mai există un lagăr numit Gross-Rosen. Există multe astfel de lagăre.
- La gară am fost împărțiți în două grupuri. Ceilalți trebuiau să vină cu camioanele. Nu i-ai văzut?

Un zâmbet ciudat și chinuit apare pe fața lui împuținată.
- Celălalt grup s-a aliniat în stânga?
- Da. Li s-a spus că vor merge în camioane.

Bărbatul în haine vărgate ridică mâna slabă și arată în depărtare.
- Vezi coșurile alea? Acolo e Birkenau. Orașul crematoriilor. Iar fumul ăla - ei sunt. Cei care s-au aliniat în stânga.

Da, probabil că eram pregătit pentru așa ceva. Chiar și acasă, auzisem și citisem destule povești macabre despre camerele de gazare și crematorii. Dar asta era cu totul altceva. Nu era doar o poveste auzită sau citită pe undeva. Nu era o amenințare îndepărtată, ci o realitate ce se profila chiar aici, în fața mea. O realitate apropiată. La nici 200 de metri. Fumul ei îmi intră în nări. Poate de aceea mă uit împietrit la micuțul francez bolnav de tuberculoză.

Totul e mai presus de orice îndoială și totuși incredibil. O zi de început de mai - o dimineață luminoasă, oamenii se mișcă încolo și încoace, cerul se întinde senin deasupra mea. Dar realitatea este acolo: fumul acela murdar și învolburat la o distanță de doar 200 de metri.

Mă gândesc la Kardos, cel din Szeged cu probleme cardiace, în costumul lui galben de catifea, cu ochelari strălucitori; la Weisz, librarul șchiop; la profesorul Waldmann și la toți ceilalți care așteptau camioanele în piață, la umbra turnurilor de pază cu mitraliere, sub privirile ironice ale soldaților SS. Nici patru ore nu trecuseră de atunci.

Francezul se uită în pământ. Scoate din buzunar o țigară mototolită și, cu mare grijă, îndepărtează hârtia și extrage tutunul. Rupe hârtia în două, îndeasă tutunul și rulează două țigări mai mici. Îmi întinde una dintre ele. Îi sunt profund recunoscător, deoarece am învățat deja cât de prețios este tutunul aici. Îi strâng mâna în tăcere. Amândoi ne ferim privirea de norul de fum care se ridică.

Trage adânc din țigară, suflând cu greu.
- Coșurile alea de colo scuipă zi și noapte fumul ăla murdar, spune el încet. Este o adevărată uzină. Dacă va scrie cineva vreodată despre ceea ce se întâmplă acolo, va fi considerat ori nebun, ori mincinos pervers. Trebuie doar să ne imaginăm: luni, ani la rând, zi de zi, oră de oră, din toate colțurile Europei sosesc trenuri pline de oameni. Supraviețuitorii sunt aliniați în piața morții din fața gării. La fel ca voi acum. Este foarte posibil, chiar probabil, ca în acest moment și alții să se afle în același loc. Dintr-o privire, îi aleg pe cei slabi și mai în vârstă și îi trimit în stânga. Apoi inventează o poveste infamă despre camioane. Cei care cad în plasă, o merită. Asta e... - Tu l'as voulu George Dandin...^[i]

Șoptește, se uită în jur. Trage lung din țigara subțire, tăciunele aprinzându-se cu furie între buzele lui secătuite de sânge.
- Camioanele alea se îndreaptă direct spre Birkenau. Totul începe la fel ca aici: cu dușuri. Totul este organizat sistematic, cu o planificare teutonică. Es muss alles klappen^[ii]. E în sângele lor. Panica trebuie evitată, iar pentru asta se pune la punct o reprezentație teatrală. Nefericiții sunt mai întâi dezbrăcați. La fel cum vă dezbracă pe voi acum. Sunt rași și despăducheați. Ei cred că merg la dușuri. Le pun chiar și săpun în mână. Sunt împinși pe o ușă. Se trezesc într-o sală de dușuri. Dar dușurile pulverizează gaz letal în loc de apă caldă. Și asta-i tot. Mai rămâne doar crematoriul, a continuat el. Iar trenurile pleacă spre Germania pline cu haine pentru femei, haine pentru bărbați, haine pentru copii. Și multe altele. Din oase se face clei, părul uman se folosește pentru saltele sau perne. Aici sunt munți de păr de copii. Apogeul activității naziștilor. Acum sunt în elementul lor. Hitler știe foarte bine la ce instincte apelează prin "metodele" sale, ce straturi ale subconștientului descătușează.

Tușește din nou. Și scuipă - sânge.
- Am lucrat la Birkenau. Desigur, nu în zona centrală a crematoriilor. Acelea sunt de obicei interzise pentru Häftlinge, iar dacă cineva este dus înăuntru, nu mai iese în veci de acolo. Până acum, 3.000.000 de trupuri umane au fost făcute fum. E o minune că mașinile rezistă. Din fericire, a continuat el pe un ton sarcastic, utilajele sunt de încredere. După cum știm, industria germană de mașini... sunt produse speciale ale unor companii vechi.

Chiștocul de țigară arde până la unghie. Mai are cel mult cinci fire de tutun. Le așază cu grijă într-o cutie de tablă ruginită. Observă că tremur.
- Nu-ți fie frică, spune el, în această zonă n-ai de ce să te temi. E o baie adevărată. Iar de aici veți pleca mai departe. Știu. Lucrez aici. Mult noroc!

Francezul pleacă. Acum e rândul meu. Plâng de furie în încleștarea măcelarilor. Mașina de tuns veche și uzată îmi rupe părul șuviță cu șuviță. Mă tund cu trei aparate diferite și mi se face o cărare suplimentară pe mijlocul capului.

Al patrulea inchizitor urlă la mine:
- Deschide-ți botul!
Am înțeles prea bine: nu gura, ci "botul".

O lanternă puternică îmi luminează cavitatea bucală. Minuțiozitatea nazistului se aplică la cele mai mici detalii. Ne aflăm la o gară de frontieră și nimic din vechea noastră viață nu trebuie lăsat să treacă. Chiar și un mic obiect din aur, o piatră prețioasă - horribile dictu - ar putea fi trecută prin cavitatea bucală a unui Häftling.

În cele din urmă, ajungem în baie. Șiruri lungi și paralele de dușuri. Așteptăm jetul de apă caldă. În schimb, dintr-odată, un foc lichid se revarsă peste trupurile noastre. Apa este insuportabil de fierbinte. Țipăm și încercăm să fugim, dar lichidul infernal se revarsă peste tot, arzându-ne dureros pielea. După care ne îndreptăm spre camera alăturată, unde ne croim drum printre două rânduri de Häftlinge încărcați cu haine. Primul ne aruncă chiloți făcuți dintr-o țesătură aspră și albastră; al doilea, cămăși din aceeași țesătură; al treilea, cunoscuții pantaloni vărgați; iar vecinul său, haina. Și totul într-o grabă atât de mare, încât abia reușim să le prindem. Al cincilea ne îndeasă câte o șapcă pe cap, iar următorul ne lovește efectiv în cap cu încălțări ciudate din lemn, de niște mărimi total aiurea. La ușă ni se aruncă chiar și o curea asortată, și uite-așa am ajuns afară, de cealaltă parte a barăcii.

Producția de sclavi pe bandă rulantă: bagi pe o parte o ființă umană, iar pe cealaltă parte iese... un Häftling.


Ne hăituiesc fără încetare. Tremurând, îmi pun repede zdrențele pe trupul de pe care încă picură apa. Cu o oră în urmă eram încălțat cu niște cizme bune, aveam pe mine niște nădragi călduroși și o haină din piele de oaie, iar acum mi-e îngrozitor de frig. E încă răcoare, iar vântul se strecoară peste tot prin țesătura subțire, care flutură. Încălțările mele din lemn, grele de parcă ar fi din plumb, clămpănesc îngrozitor în timp ce-mi târșâi picioarele ca un deținut. În câteva minute am ajuns să fiu un deținut.

Acum suntem deja în haine vărgate, ca și ceilalți, așa încât ne continuăm deplasarea. Ne privim reciproc vestimentația cu un zâmbet strâmb și o uimire tâmpă. După zece minute de mers pe niște străzi întortocheate, ne oprim în fața unei barăci din lemn cu etaj. Pe un stâlp de iluminat, o săgeată indică Blocul 16.

La o fereastră, o femeie în vârstă, cu părul vopsit intens în galben pai, stă sprijinită în cot. În această baracă locuiesc femei - singurele rezidente de sex feminin dintr-un oraș dominat de bărbați. Aici trăiește cea care este, fără îndoială, cea mai mizerabilă prostituată din toate timpurile: târfa de la Auschwitz. E un bordel.

Da, din nou minuțiozitatea nazistă. Femeile provin dintr-o mare varietate de națiuni și, desigur, nu se află aici pentru plăcerea deținuților evrei obișnuiți, ci sunt la dispoziția soldaților SS sau a supraveghetorilor de sclavi veterani dintre acei arieni de origine dubioasă care și-au câștigat drepturile civile în lagăr. Același lucru este valabil și în cazul cinematografelor, dintre care multe servesc pentru distracția celor aleși de aici, în capitala Țării Morții.

Femeia cu părul galben-pai cercetează noile figuri cu o curiozitate serioasă. Dispare brusc de la fereastră, dar se întoarce repede. De data aceasta are în mână o țigară aprinsă. Trage câteva fumuri, după care o aruncă încet, cu o privire semnificativă, chiar în fața mea.

O țigară, din nou o țigară. Mesajul omenirii în acest univers ireal.

Privirile ni se întâlnesc. Ridic țigara aprinsă și - nici eu nu-mi dau seama de ce - îi mulțumesc în maghiară:
- Köszönöm.

Părea să fi înțeles.

Dinspre colțul străzii se apropie niște oameni cu coșuri. Mâncare. Prima îmbucătură de la Auschwitz. Încă îmi stăruie în gură gustul pâinii de la Bácska, însă acum privesc cu dezgust masa cenușie, prăfuită și plină de noroi, mana râvnită în orașele germane ale morții, pâinea de tărâțe neagră și fără gust. Primim rația pe două zile. Camaradul francez a avut dreptate - suntem încărcați direct în vagoane. Plecăm mai departe. Ne împart și aproximativ 15-20 de decagrame de cârnat de cal și o porție dublă de margarină, probabil vreo 5 decagrame. Adulmec cârnatul și, pentru că miroase urât, îl arunc. O imprudență vinovată. Nu am unde să pun margarina, mi se prelinge pe mână, așa încât, în cele din urmă, o arunc și pe ea.

O pornim din nou în marș. De când am ajuns, n-am avut o clipă de odihnă. Încălțările din lemn sunt grele și chinuitor de inconfortabile, ca niște cătușe. Ochii îmi sunt încețoșați din cauza anxietății permanente și a epuizării fizice și psihice. Prima zi la Auschwitz se îndreaptă spre o seară răcoroasă, iar noi continuăm să mergem. Încerc să ghicesc motivul pentru care suntem grăbiți. Oare orașul de barăci este deja prea aglomerat încât nu mai este loc pentru noi nici măcar pentru o noapte? Sau poate este nevoie de muncitori proaspeți în altă parte?

O tăiem printre rândurile nesfârșite de căsuțe din lemn amplasate pe aleile de la marginea drumului. Străzile sunt aglomerate. Oameni în haine de prizonier, cu încălțări din lemn și având pe vestoane triunghiuri mici de diferite culori. Fiecare triunghi ascunde o identitate răpită - căci în locul numelor furate, deținuții au fost botezați cu un număr de Häftling. Culoarea triunghiurilor indică naționalitatea prizonierului. Deținuții politici de naționalitate germană, infractorii de drept comun, homosexualii, care sunt de asemenea "domestici", au culori diferite. Pentru aceștia, Auschwitz a devenit unul dintre principalele locuri de adunare. Zdrențele civile ale multora dintre oamenii ăștia sunt stropite cu vopsea, având scris Ost ["Est"] pe piept sau pe spate.

Bineînțeles, în partea de jos a scării iadului sunt evreii cu stea galbenă. Sunt cei mai numeroși și constituie proletariatul lagărului. Neevreii de naționalitate germană, poloneză, franceză, olandeză, greacă și de alte naționalități au ajuns aici, în capitală, înaintea evreilor, în special a celor din afara Poloniei, iar aristocrația lagărului se formează în ordinea sosirii.

Peste lagărul coșmaresc de paria, coșurile de la Birkenau își scuipă fără încetare fumul brun-murdar. În orașul crematoriilor nu există pauză. De ani întregi, gazul ucigaș se revarsă zi și noapte, cazanele încinse trepidează, iar munții de carne arzândă aruncă scântei cenușii. Nu poți evita priveliștea, ești nevoit să o vezi zi de zi. E bine că nu se vede aproape nimic; contururile sumbre ale șirului de coșuri sunt ascunse privirii de mantia binecuvântată a nopții.

Ne poticnim de-a lungul terasamentului căii ferate într-un șir lung și neregulat, peste câmpul denivelat. Gardienii ne supraveghează îndeaproape, iar reflectoarele turnurilor de pază sunt orbitoare. Departe, din întuneric, se conturează un tren lung.

În câteva minute ajungem la el - suntem împinși înăuntru. Din nou, suntem 60 într-un vagon. Un strat subțire de rumeguș umed acoperă podeaua. E suficient loc doar pentru a ne ghemui unul lângă altul. De data aceasta vagonul nu este încuiat - doi gardieni cu pistoale-mitralieră sar înăuntru. Cei mai naivi dintre noi încearcă să intre în vorbă cu ei.
- Maul halten!^[iii] urlă gardienii.

În mijlocul vagonului este o ladă murdară din lemn. E latrina. Grețos de murdară. E beznă totală - se zărește doar licărirea lanternelor gri ale gardienilor. Pornim.

Această călătorie este la fel de dureroasă ca și prima. Tremur în zdrențele mele subțiri, privind cu lăcomie la scânteia dansantă a unei țigări din mâna gardianului. Mă cuprinde foamea. Mușc din pâinea pe care o strâng compulsiv în mână. E bună la gust.

Ne înghesuim unii în alții, încercând să dormim, dar nu putem. Hauser se ghemuiește lângă mine. Am fost demobilizați împreună cu două luni în urmă. Își scoate și el pâinea; are și rația de margarină.

Această suprarealistă călătorie de noapte pare insuportabilă. După Auschwitz și Birkenau, fără nume, fără un sine, neștiind de unde și încotro mergem. E chiar mai insuportabilă decât prima călătorie. Gardienii cu pistoale-mitralieră se profilează în fața ușilor deschise. Să mă strecor pe lângă ei și să pășesc în întuneric? Un gând fugar, dar tentant. O clipă de plutire și totul s-ar termina. Hauser se gândește și el la același lucru. Vorbește în șoaptă:
- Ar trebui să sărim din vagon. Să încercăm...
- Ești nebun? Vrei să evadezi sau să mori? Oricum nu poți să scapi cu zdrențele astea.
- Cine vrea să evadeze? Să mori, să mori...

Plânge, în timp ce mestecă mecanic.
- Ai să ai tot timpul să mori, îi spun, dar vocea mea nu mă convinge nici măcar pe mine.
- Spune-mi, poți să înduri așa ceva?
- Nu, nu poți.
- Și atunci?
- Nu poți, dar trebuie.

Citiți postfața acestei cărți aici.