Introducere la Lenin, dictatorul. Omul și Revoluția

Citiți un fragment din această carte aici.


Pe una dintre laturile Pieței Roșii stăruie o imagine familiară oricui a cunoscut defuncta Uniune Sovietică în anii comunismului. Zilnic, lumea stă răbdătoare la cozi lungi pentru un bilet la mausoleul lui Lenin, aflat în interiorul unui imens cub de marmură construit la finele anilor '20. Așteptarea poate ține și-o eternitate; turul în sine, doar câteva momente. Vizitatorii pătrund într-un spațiu subteran și parcurg câțiva metri de coridor gol, într-o stranie semiobscuritate, înainte de-a ajunge la sicriu. Reflectoare puternice luminează trupul îmbălsămat care zace în acest mormânt, pe catifea roșie, de aproape 90 de ani. E un asemenea buluc de lume, că oamenilor nu li se acordă decât maximum cinci minute să-și aducă omagiul. Sau doar să caște gura. Câțiva sunt străini. Cei mai mulți sunt ruși.

Macabru obiectiv turistic în secolul al XXI-lea, indiferent cine ar fi ocupantul mormântului. Însă la două decenii și jumătate de la prăbușirea URSS-ului, este un anacronism dintre cele mai ciudate faptul că Vladimir Ilici Lenin continuă să atragă asemenea mulțimi de oameni. Toată lumea știe ce haos a provocat; puțini mai cred astăzi în ideile propovăduite de el. Și totuși, în Rusia, el acaparează atenție, ba chiar afecțiune.

Actualul șef de stat, Vladimir Vladimirovici Putin, nu are de gând să se debaraseze de mausoleu. Dimpotrivă, în 2011, a autorizat însemnate cheltuieli de renovare acolo unde mormântul era în pericol de prăbușire. Cultul lui Lenin supraviețuiește, chiar dacă într-o altă formă. Bunicul lui Putin, Spiridon Ivanovici, a fost bucătarul lui Lenin după Revoluție, însă nu sentimentul familiei ține rămășițele pământești in situ. Este o demonstrație limpede a continuității, a ideii că Rusia încă are nevoie, așa cum a avut dintotdeauna, de un cârmuitor hotărât, nemilos, autocrat, de o căpetenie - în rusă, vojd. Mormântul lui Lenin a fost odinioară simbolul unei ideologii internaționaliste: comunismul mondial. De atunci, s-a transformat într-un altar al renașterii naționalismului rus.

Nu doar corpul i-a fost îmbălsămat: și spiritul lui a fost "conservat". Arareori, în cursul ultimei generații, au fost reevaluate personalitatea, motivațiile și intențiile lui, chiar în condițiile unei multitudini de noi informații apărute după deschiderea treptată a arhivelor din fosta Uniune Sovietică. În URSS, toate biografiile lui erau hagiografii, lectură obligatorie în școlile unde copiii ruși învățau să se refere la fondatorul statului sovietic cu apelativul dedușka ("bunicul") Lenin. Chiar Mihail Gorbaciov, ultimul șef al Partidului Comunist, obișnuia să-l numească "un geniu aparte" și-l cita frecvent. Lenin a fost stâlpul rectitudinii bolșevice, din toate punctele de vedere.

În cealaltă tabără, lucrurile au stat pe dos. Discursul tindea să susțină că, deși nu fusese la fel de rău ca Stalin, crease una dintre cele mai crude tiranii din istorie și un model de stat copiat, la un moment dat, de aproape jumătate din mapamond. Biografii, cu strălucite excepții, se situau, cel mai adesea, de o parte sau de alta a faliei ideologice, într-o vreme când Războiul Rece conta. Disputele acelea teoretice au ieșit însă din uz după ce Zidul Berlinului a căzut și Uniunea Sovietică s-a destrămat.

Lumea comunistă modelată de Lenin după chipul lui ascetic a sfârșit în coșul de gunoi al istoriei, însă el este o figură extrem de relevantă în lumea de astăzi. La încheierea Războiului Rece au triumfat neoliberalismul și conceptul de democrație; socialismul și variantele sale au fost pe de-a-ntregul discreditate. Părea să nu existe alternativă la soluțiile economice și politice oferite de piețele globalizate. Lumea a căpătat însă o cu totul altă înfățișare după criza bancară și recesiunea din perioada 2007-2008. Bună parte din Occident și-a pierdut încrederea în însuși procesul democratic. Pentru milioane de oameni, certitudinile pe care două generații le acceptaseră ca premise de bază, ca realități ale vieții, nu au mai fost câtuși de puțin la fel de sigure. Lenin ar fi văzut, foarte probabil, lumea anului 2017 ca aflându-se în pragul unui moment revoluționar. El este important astăzi nu datorită modului imperfect, sângeros și criminal în care răspundea, ci pentru că a pus aceleași întrebări pe care ni le punem astăzi cu privire la probleme asemănătoare.

Milioane de oameni și unii periculoși conducători populiști de stânga și de dreapta se îndoiesc că democrația liberală a reușit să dea naștere unei societăți echitabile și a menținut libertatea și prosperitatea, sau că e în stare să rezolve inegalitatea uriașă și nedreptatea. Expresii precum "elita globală" și "cei 1%" sunt folosite astăzi într-o manieră categoric leninistă. Este puțin probabil ca soluțiile lui Lenin să mai fie vreodată adoptate undeva, dar întrebările lui apar constant în lumea de azi și li s-ar putea răspunde prin metode la fel de sângeroase.

Lenin a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, însă nu a acționat doar prin teroare. În multe privințe, a reprezentat un fenomen politic cu desăvârșire modern, tipul demagogului cunoscut nouă în democrațiile occidentale, dar și în dictaturi. Căutând să obțină puterea, le-a promis oamenilor câte-n lună și-n stele. A oferit soluții simple la probleme complexe. A mințit cu nerușinare. A găsit un țap ispășitor pe care-l putea eticheta ca fiind "dușman al poporului". S-a justificat în baza ideii de victorie cu orice preț - scopul scuză mijloacele. Oricine a trecut printr-o perioadă electorală recentă, în așa-zisele sofisticate culturi politice occidentale, îl poate recunoaște. Lenin a fost nașul "politicii post-adevăr", cum o numesc comentatorii la un veac după moartea lui.

Lenin se considera un idealist. Nu era un monstru, un sadic sau un depravat. În relațiile personale era totdeauna amabil și se purta așa cum fusese crescut, ca un domn din clasa mijlocie superioară. Nu era vanitos. Râdea, uneori chiar de el însuși. Nu era crud. Spre deosebire de Stalin, Mao Zedong ori Hitler, nu cerea niciodată amănunte despre moartea victimelor lui, pentru a savura momentul. În tot cazul, pentru el, decesele erau teoretice, niște simple numere. Nu a îmbrăcat niciodată uniformele sau tunicile de inspirație militară preferate de alți dictatori, dar, în anii răfuielilor cu alți revoluționari și, apoi, ai menținerii la putere, nu s-a arătat niciodată generos cu adversarii învinși, nici nu a făcut vreun gest umanitar decât dacă îi servea drept expedient politic.

A construit un sistem bazat pe ideea că un scop măreț justifică teroarea politică îndreptată împotriva adversarilor. Sistemul a fost desăvârșit de Stalin, dar ideile i-au aparținut lui Lenin. Nu a fost totdeauna un om rău, însă a făcut lucruri îngrozitoare. Anjelika Balabanova, una dintre vechile lui tovarășe, care l-a admirat mulți ani, dar a ajuns să se teamă de el și să-l disprețuiască, afirma, perspicace, următoarele: "Tragedia lui [Lenin] a fost, după cum ar spune Goethe, că a dorit binele [...], dar a creat răul." Răul cel mai mare a constat în faptul că i-a îngăduit unui om ca Stalin să ajungă în poziția de a conduce Rusia după el. O crimă istorică.

Lenin este adesea înfățișat ca un ideolog rigid, un comunist fanatic. Și, până la un punct, e adevărat. A propovăduit constant teoria marxistă; una dintre celebrele sale afirmații este că "fără teorie, nu există partid revoluționar". Discipolilor le atrăgea însă, mult mai adesea, atenția că "teoria e un îndrumar, nu Sfânta Scriptură". Când ideologia era în dezacord cu oportunismul, alegea invariabil calea strategică în detrimentul purității dogmatice. Își putea schimba cu totul părerea, dacă asta contribuia la atingerea obiectivului. Era mânat deopotrivă de ideologie și de sentiment. Setea de răzbunare născută după execuția fratelui mai vârstnic, pentru participarea la un complot de asasinare a țarului, l-a motivat la fel de mult precum credința în teoria lui Marx despre plusvaloare.

Voia putere și voia să schimbe lumea. A deținut personal puterea ceva mai mult de patru ani, înainte ca sănătatea tot mai șubredă să-l incapaciteze fizic și mintal, dar, conform prezicerilor lui, Revoluția bolșevică din 1917 "a răsturnat lumea cu susul în jos". Nici Rusia, nici multe alte locuri, din Asia până în America de Sud, nu și-au mai revenit de atunci.

Însă pentru un biograf, politicul coincide cu personalul, așa cum, de asemenea, obișnuia să spună uneori Lenin. El a fost produsul timpului și locului în care s-a născut: o Rusie violentă, tiranică și coruptă. Statul revoluționar pe care l-a creat a fost nu atât Utopia socialistă visată de el, cât o imagine în oglindă a absolutismului Romanovilor. Identitatea lui rusă este tot atât de nesemnificativă precum convingerile lui marxiste.

Omului Lenin rareori i s-a permis să iasă la iveală în narațiunile despre viața lui, din timpul Războiului Rece. Niciuna dintre tabere nu și-l dorea uman, întrucât asta nu cadra perfect cu respectivul bagaj ideologic. Nu era un om rece, logic și unidimensional, cum este adesea portretizat. Avea o puternică emotivitate și crize de furie care aproape îl paralizau.

A scris un vast număr de texte despre filosofia și economia marxiste, multe neinteligibile astăzi. Dar iubea munții aproape la fel de mult ca activitatea revoluționară și își descria plin de lirism plimbările în Alpi și prin peisajul de țară. Iubea natura, vânătoarea, tirul și pescuitul. Era în stare să identifice sute de specii de plante. "Notele despre natură" și scrisorile către familie dezvăluie o latură ce-l va surprinde pe cititorul care și-l închipuie o figură distantă și nesimțitoare.

Una dintre surprizele pe care mi le-a rezervat documentarea pentru această carte a fost să descopăr că mai toate relațiile importante din viața lui au fost cu femei. Faptul acesta va dezvălui o altă latură a lui, mai puțin cunoscută: Lenin îndrăgostitul. Soția lui, Nadejda (Nadia), a lăsat o carte de amintiri despre viața lor împreună - aseptică și monotonă. Dar, în lumina noilor materiale, și alcătuind o narațiune din alte surse, Nadia ne apare ca fiind mult mai mult decât un cal de povară, secretara care ne este adesea înfățișată. Lenin nu ar fi izbutit nimic fără ea. Vreme de un deceniu, a avut o relație intermitentă cu Inessa Armand, o tânără strălucitoare, inteligentă și frumoasă. Acest ménage à trois este prezent în aproape jumătate din această carte, întrucât ocupă un loc central în viața emoțională a lui Lenin. Și a Nadiei. El constituie un rar exemplu de triunghi amoros în care toți trei participanții par a se fi comportat civilizat. Singura ocazie în care Lenin a cedat nervos în public a fost la înmormântarea Inessei, petrecută cu trei ani înainte de a sa. Pe vremea URSS-ului, aflându-mă la Moscova într-o misiune jurnalistică, mi s-a oferit un tur privat al biroului și apartamentului ocupat pe vremuri de Lenin la Kremlin, conservate în starea în care erau pe atunci. Cel puțin așa m-a asigurat înaltul cadru de partid care mi le arăta. M-a mirat cât de obișnuite erau interioarele, cât de banale, de burgheze. Și, complet nediplomatic, am exclamat cu voce tare exact asta. În mod straniu, deoarece, la vremea respectivă, slugile de partid rareori exprimau opinii eretice, omul mi-a răspuns:
- Da, m-am întrebat adesea cum de-a putut realiza lucruri atât de extraordinare.

Nu am uitat niciodată conversația cu el. Cartea de față este o încercare de a-i răspunde.

Victor Sebestyen (Londra, octombrie 2016)

Citiți un fragment din această carte aici.