Trei pe două biciclete (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Am mai petrecut o zi în Harwich, și în noaptea aceea, ca și în cea următoare, vântul continuând să bată dinspre sud, am dormit la hotelul Efigia regelui. Vineri vântul sufla direct dinspre est. L-am întâlnit pe căpitanul Goyles pe chei și i-am sugerat că în aceste împrejurări am putea porni. Părea iritat de insistențele mele.
- Dacă te-ai pricepe ceva mai bine, stimate domn, spuse el, ți-ai da singur seama că-i imposibil. Vântul bate drept din spre mare.

I-am spus:
- Domnule căpitan Goyles, aș dori să știu ce am închiriat eu: un iaht sau o locuință lacustră?

S-a arătat surprins de întrebarea mea. Mi-a răspuns:
- O iolă, domnule.
- Eu un lucru vreau să știu: se poate deplasa sau este proprietate imobiliară? Dacă este proprietate imobiliară, am continuat, spune-mi deschis, fiindcă atunci plantăm iederă în niște cutii și-o întindem peste hublouri, punem niște ghivece cu flori și un umbrar de pânză pe punte, ca să arate totul frumos, dichisit. Dacă, pe de altă parte, se poate deplasa...
- Uite ce e! mă întrerupse căpitanul Goyles. Fă-mi rost de un vânt prielnic din spate și Ștrengarul...

Am spus:
- Ce se cheamă vânt prielnic?

Căpitanul Goyles făcu o mutră mirată.
- În decursul acestei săptămâni, am continuat eu, am avut vânt dinspre nord, dinspre sud, dinspre est, dinspre vest, cu variațiuni intermediare. Dacă îmi găsești alt punct cardinal dinspre care ar putea să bată, spune-mi și-l aștept. Dacă nu, și dacă ancora asta n-a prins rădăcini în fundul oceanului, o ridicăm chiar astăzi și-o să vedem ce se întâmplă.

Căpitanul Goyles a sesizat faptul că eram hotărât.
- Foarte bine, stimate domn, spuse el. Sunteți stăpânul și eu sunt sluga. N-am decât un copilaș, Dumnezeu să mi-l țină, care de la mine așteaptă, și fără îndoială că executorii dumneavoastră testamentari o să simtă ca de datoria lor să se gândească și la biata nevastă-mea.

Solemnitatea lui mă impresionă.
- Domnule Goyles, am spus, fii sincer cu mine. Există măcar o speranță să fie vremea de așa natură, încât să ieșim din nenorocita asta de băltoacă?

Căpitanului Goyles îi reveni amabila sa cumsecădenie:
- Vedeți, stimate domn, coasta de aici e afurisită. Dacă am ieși în larg, nici capu' nu ne-ar mai durea, dar să te încumeți în tr-o scoică precum asta... ce mai, ca să fiu sincer, e un rizic.

L-am lăsat pe căpitanul Goyles, cu asigurarea din partea sa că va veghea asupra vremii precum mama asupra pruncului adormit; aceasta a fost expresia lui și m-a impresionat ca un lucru înduioșător. L-am revăzut la orele douăsprezece: veghea asupra vremii de la fereastra tavernei Lanțul și ancora.

La orele cinci în după-amiaza aceea m-a pălit un noroc; în mijlocul străzii principale am întâlnit doi prieteni iahtiști care trebuiseră să tragă la mal din cauză că li se defectase cârma. Le-am spus toată povestea, care pare-se că mai mult i-a amuzat decât i-a surprins. Căpitanul Goyles și cei doi mateloți stăteau încă și vegheau asupra vremii. Am dat fuga la Efigia regelui și am pus-o în temă pe Ethelbertha. Toți patru ne-am strecurat tiptil pe chei până la locul unde staționa ancorat vasul nostru. Pe bord nu se afla decât musul; cei doi prieteni ai mei au luat iahtul în primire și, pe la șase, despicam voioși valurile în susul coastei.

În noaptea aceea am tras la Aldborough, iar a doua zi am răzbit până la Yarmouth, unde, prietenii mei trebuind să plece, am abandonat iahtul. Proviziile le-am vândut la licitație pe plaja de la Yarmouth dis-de-dimineață. Am ieșit în pierdere, dar cu satisfacția că "i-am făcut-o" căpitanului Goyles. Am lăsat Ștrengarul în seama unui marinar localnic care, contra a două lire, s-a angajat să-l ducă înapoi la Harwich; și ne-am întors la Londra cu trenul. Or mai fi existând și alte iahturi, nu numai Ștrengarul, și alți căpitani, nu numai Mr. Goyles, însă întâmplarea aceea m-a făcut să prind pică pe ambele categorii.

George socotea și el că un iaht ar implica foarte multă răspundere, așa că am renunțat la idee.
- Ce-ați zice de o excursie pe Tamisa? sugeră Harris. Ne-am distrat destul de bine de câte ori am fost pe râu.

George trase în tăcere din trabuc și mai sparse o alună.
- Râul nu mai e ce-a fost, spusei eu. Nu știu ce-o fi, dar e ceva... un fel de igrasie în atmosfera riverană, care îmi trezește durerile de lumbago.
- Și mie la fel, spuse George. Nu știu cum se face, dar acum nu mai pot dormi în preajma unei ape curgătoare. Am stat o săptămână astă-primăvară la Joe la vilă, și în fiecare noapte la ora șapte mă trezeam și nu mai reușeam să pun geană pe geană.
- Am făcut o simplă propunere, observă Harris. Personal, nici mie nu cred că-mi priește: îmi trezește guta.
- Mie cel mai tare îmi priește aerul de munte. Ce-ați zice de o excursie per pedes prin Scoția?
- În Scoția plouă tot timpul, spuse George. Am fost în Scoția trei săptămâni, în urmă cu doi ani, și cât am stat nu ne-am uscat... vreau să spun, adică, înțelegeți...
- În Elveția e destul de frumos, rosti Harris.
- N-o să admită dumnealor să ne ducem noi singuri-singurei în Elveția, am obiectat eu. Știți cum a fost rândul trecut. Trebuie să găsim un loc unde o femeie delicată și un copil crescut... mă-nțelegi... n-ar putea trăi cu nici un chip; o țară cu hoteluri proaste, cu drumuri desfundate, unde să trebuiască să dormim cum s-o nimeri, să punem umărul, să facem foamea eventual...
- Mai încet! mă întrerupse George. Mai încet, vă rog! Nu uitați că merg și eu cu voi.
- Am găsit! strigă Harris. O excursie cu bicicletele.

George se arăta cam sceptic.
- O excursie de-asta e cu multe urcușuri, spuse el, și cu vântul în piept.
- Dar e și cu coborâșuri și cu vântul în spate, replică Harris.
- Pe-asta n-am mai observat-o, spuse George.
- Altceva mai bun decât o excursie cu bicicletele n-ai să găsești, persistă Harris.

Eram înclinat să-i dau dreptate.
- Și-am să-ți spun și unde, continuă el. Prin Pădurea Neagră.
- Păi asta-i numai cu urcuș, spuse George.
- Da' de unde! i-o-ntoarse Harris. Hai să zicem două treimi. Și uiți un lucru. Privi cu grijă împrejur și continuă în șoaptă: Pe pantele acelea urcă niște trenulețe, chestii cu roți dințate, mă-nțelegi...

Ușa se deschise și apăru doamna Harris. Ne informă că Ethelbertha își pune pălăria și că Muriel, după ce a așteptat și-a tot așteptat, a interpretat "Ceaiul pălărierului nebun" fără noi.
- Mâine, la patru, la club, îmi șopti Harris, sculându-se din fotoliu, iar eu i-am pasat-o lui George pe când urcam scările.


Am deschis balul cu Ethelbertha chiar în seara aceea. Am început prin a fi dinadins puțin nervos. Conform planului meu, Ethelbertha avea să remarce această stare. Eu urmam să recunosc și s-o explic printr-o suprasolicitare a sistemului nervos. Aceasta avea să ducă în mod firesc la o discuție despre sănătatea mea în general și la necesitatea evidentă de a lua măsuri prompte și drastice. Cu puțin tact, mă gândeam eu, aș fi reușit chiar să fac în așa fel, încât pro punerea să pornească din partea Ethelberthei. Mi-o închipuiam spunând: "Nu, dragul meu, tu ai nevoie de o schimbare; o schimbare totală. Zău, ascultă-mă pe mine și pleacă pentru o lună de zile. Nu, nu mă ruga să vin și eu. Știu că ai prefera să fiu cu tine, dar nu vreau. Tu ai nevoie de societatea altor oameni. Încearcă să-i convingi pe George și pe Harris să meargă și ei. Crede-mă, un sistem nervos ca al tău, întins ca o coardă până la maximum, are nevoie de o oarecare relaxare a tensiunii cauzate de rigorile vieții familiale. Nu te mai gândi un timp că progeniturilor le trebuie lecții de muzică, ghete, biciclete și tinctură de iod de trei ori pe zi, mai uită și tu că pe lume există asemenea lucruri ca bucătărese, decoratori de interioare, câini de-ai vecinilor și conturi la măcelar. Refugiază-te într-un colțișor înverzit de pe acest pământ, unde totul să fie nou și inedit, unde creierul tău supra solicitat să-și afle liniștea și să zămislească idei proaspete. Du-te pentru un crâmpei de vreme și dă-mi răgaz să-mi fie dor de tine și să cuget la calitățile tale neasemuite, pe care, în preajmă fiindu-mi tot timpul, aș putea, căci om sunt, să le uit ca unul care, din obișnuință, ajunge insensibil la marea binefacere a soarelui și la frumusețea lunii. Du-te și revino cu mintea și trupul reîmprospătate, un om mai însorit și mai desăvârșit - dacă e cu putință -, decât erai când ai plecat."

Dar chiar atunci când ni se îndeplinesc dorințele, ele niciodată nu răsar înveșmântate așa cum le-am dori. Din capul locului, Ethelbertha nici n-a observat că eram nervos; a trebuit să-i atrag eu atenția zicând:
- Am să te rog să mă ierți, dar astă-seară e ceva cu mine.

Zice ea:
- Da? N-am observat nimic neobișnuit: dar ce ai?
- N-aș putea să-ți spun ce e. Simt de câteva săptămâni că mă paște ceva.
- De la whisky ți se trage, spune Ethelbertha. Nu pui gura pe whisky decât când atunci te duci la familia Harris. Știi bine că nu reziști; imediat ți se urcă la cap.
- Nu e de la whisky, am replicat eu. Cauzele sunt mai adânci. Cred că e mai mult de natură psihică decât organică.
- Iar ai citit recenzii la cărțile tale, spuse Ethelbertha, ceva mai înțelegătoare. De ce nu m-asculți pe mine să le-arunci pe foc?
- Nu e nici de la recenzii, am răspuns eu. În ultimul timp sunt chiar măgulitoare... vreo două-trei.
- Atunci ce e? întrebă Ethelbertha. Trebuie să existe un motiv.
- Uite că nu e, am răspuns eu. Toc mai asta e nemaipomenit. Tot ce pot să spun e că simt o senzație neobișnuită de neliniște care parcă a pus stăpânire pe mine.

Ethelbertha m-a privit cu o expresie care mi s-a părut ciudată, dar n-a spus nimic, așa că am continuat tot eu discuția.
- Viața asta de o monotonie agasantă, zilele astea de fericire calmă, lipsită de evenimente, ajung să te înspăimânte.
- Eu nu m-aș plânge de asta, spuse Ethelbertha. S-ar putea într-o bună zi să fie altfel și să nu-ți mai placă nici cât acuma.
- Nu sunt chiar așa de sigur, am răspuns eu. Într-o viață de bucurie neîntreruptă, cred că până și durerea ar fi o variație bine-venită. Mă întreb câteodată dacă sfinții din cer nu simt uneori liniștea ca pe o povară. În ce mă privește, o viață de binecuvântată fericire, fără nici o notă contrastantă, simt eu că ar ajunge să mă înnebunească. Probabil, am continuat, că sunt un om ciudat. Câteodată nu mă mai înțeleg nici eu. Sunt momente, am adăugat, când pur și simplu mă urăsc.

De multe ori, o astfel de prelegere, evocând adâncurile ascunse ale unor sentimente imposibil de exprimat, o mișca pe Ethelbertha, dar în seara aceea s-a arătat deosebit de opacă. În legătură cu cerul și efectul posibil al acestuia asupra mea, m-a sfătuit să nu-mi fac griji, arătând că întotdeauna e o prostie să mergi în întâmpinarea unui necaz care s-ar putea să nici nu vină; cât despre faptul că sunt un om ciudat, și-a exprimat părerea că n-am ce-i face, și dacă alții sunt dispuși să mă suporte, chestiunea este închisă. Monotonia vieții, a mai adăugat ea, este o experiență comună; în această privință mă înțelege și participă la indispoziția mea.
- Tu nici nu știi ce dor îmi este câteodată, spuse Ethelbertha, să fiu liberă, să plec, chiar și de lângă tine; dar știu că una ca asta nu se poate, așa că nici nu mă mai gândesc.

N-o mai auzisem niciodată pe Ethelbertha vorbind astfel; m-a mirat și, în același timp, m-a întristat la culme.
- Asta nu e o remarcă prea drăgălașă, am spus eu. Nu e o remarcă demnă de o soție.
- Știu, răspunse ea. De aceea nici n-am făcut-o până acum. Voi, bărbații, a continuat Ethelbertha, nu puteți niciodată să înțelegeți că, oricât de drag i-ar fi un bărbat unei femei, sunt perioade când se satură de el. Nu știi ce dor îmi e să pot uneori să-mi pun pălăria și să ies în oraș, fără să mă întrebe nimeni unde mă duc, de ce mă duc, cât stau și când mă întorc. Nu știi ce mult jinduiesc câteodată să comand o masă așa cum vreau eu, și cum ar vrea și copiii, dar pe care tu, dacă ai vedea-o, ți-ai pune pălăria și ai pleca la club. Nu știi ce chef am din când în când să chem aici câte o prietenă care mie îmi place, dar știu că ție nu-ți place; ce chef am să merg în vizită la oameni la care vreau eu să merg în vizită, să mă culc când sunt eu obosită și să mă scol când am eu chef să mă scol. Doi oameni care trăiesc împreună sunt obligați amândoi să-și sacrifice tot timpul propriile dorințe pentru celălalt. Câteodată e bine să mai respiri puțin.

Cugetând ulterior la cuvintele Ethelberthei, am ajuns să le pătrund înțelepciunea; dar atunci, trebuie să recunosc, am fost jignit și indignat.
- Dacă, am spus eu, dorința ta este să scapi de mine...
- Ei, nu fi caraghios, spuse Ethelbertha. Vreau să scap de tine numai puțin, doar atât cât să uit că există amănunte în care nu ești perfect, atât cât să am timp să-mi aduc aminte ce minunat ești în alte privințe și să aștept cu nerăbdare întoarcerea ta, așa cum așteptam să vii înainte, când nu te vedeam așa de des, încât să-mi devii, poate, un pic indiferent, așa cum îți devine indiferentă lumina soarelui, doar pentru că o vezi în fiecare zi.

Nu-mi prea plăcea tonul pe care-l adop tase Ethelbertha. Părea de o superficialitate cu totul nepotrivită pentru tema spre care ne purtase discuția. Ca o femeie să aștepte cu bucurie o absență de trei-patru săptămâni a bărbatului ei nu mi se părea deloc frumos; nu așa cred eu că se cade să se poarte o femeie; n-o mai recunoșteam pe Ethelbertha. Eram îngrijorat, simțeam că nici nu mai vreau să merg în excursia asta. Dacă n-ar fi fost George și Harris, aș fi renunțat. Dar așa, nu vedeam cum aș putea să mă răzgândesc, păstrându-mi în același timp demnitatea.
- Foarte bine, Ethelbertha, am replicat eu. Fie după voia ta. Dacă dorești o vacanță în care să fii scutită de prezența mea, o vei avea; dar dacă n-ai s-o iei ca pe o curiozitate impertinentă din partea unui soț, aș vrea să știu ce intenționezi să faci în lipsa mea?
- O să luăm casa de la Folkestone, răspunse Ethelbertha, și o să mă duc acolo cu Kate. Și dacă vrei să-i faci un serviciu Clarei Harris, convinge-l pe Harris să meargă cu tine și atunci Clara poate să vină cu noi. Noi trei ne distram foarte bine împreună înainte de a apărea voi, bărbații, și ar fi grozav să retrăim timpurile acelea. Crezi, continuă Ethelbertha, că ai putea să-l convingi pe domnul Harris să meargă cu tine?

Am spus că voi încerca.
- Hai, fii drăguț și încearcă prin toate mijloacele, spuse Ethelbertha. Poate-l convingi și pe George să meargă cu voi.

I-am răspuns că nu văd ce rost are să meargă și George, căci el era burlac și nu beneficia nimeni prea mult de absența lui. Dar o femeie nu înțelege niciodată ironiile. Ethelbertha se mulțumi să remarce că n-ar fi frumos din partea noastră să nu-l luăm. I-am promis că îi voi spune.

M-am întâlnit cu Harris după-amiază la club și l-am întrebat cum a scos-o la capăt.
- A, e-n regulă, spuse el. Cu plecatul nu-i nici o problemă.

Dar era ceva în tonul lui care dădea impresia că nu e pe deplin mulțumit, așa că l-am descusut ca să-mi mai dea amănunte.
- A fost blândă ca un mielușel, a continuat el. A spus că ideea lui George e grozavă și că, după părerea ei, o să-mi priască.
- Păi e foarte bine, am zis eu. Ce vezi rău în asta?
- Nu văd nimic rău în asta, mi-a răspuns el, numai că nu s-a oprit aici. A început să vorbească despre alte lucruri.
- Înțeleg, am spus eu.
- Știi, ideea ei fixă cu amenajarea băii, a continuat el.
- Am auzit, am spus eu. I-a băgat-o în cap și Ethelberthei.
- Ei bine, a trebuit să accept ca totul să-i fie pus la dispoziție imediat; nu mai puteam să discut după ce fusese așa de drăguță în problema cealaltă. O să mă coste o sută de lire, în cel mai bun caz.
- Așa de mult? am întrebat eu.