Ai grijă ce-ți dorești

Katherine Center este autoarea a douăsprezece romane care au devenit bestsellere The New York Times. Scrie comedii romantice profunde, deopotrivă vesele și triste, despre felul în care viața ne pune bețe în roate, dar reușim cumva să o scoatem la capăt. Ecranizarea romanului Happiness for Beginners (în curs de publicare la Curtea Veche Publishing, cu titlul Fericirea pentru începători), care îi are ca protagoniști pe Ellie Kemper și pe Luke Grimes, a intrat în topul celor mai urmărite zece producții Netflix la nivel global în optzeci și una de țări. Filmul The Lost Husband, adaptat după romanul ei și distribuit pe aceeași platformă, a devenit cel mai urmărit în 2020.
Katherine locuiește în orașul ei natal, Houston, în Texas, alături de soțul ei, de cei doi copii și de cățelul lor pufos, dar fioros.
Când a luat-o de la zero, Samantha a lăsat în urmă fantomele trecutului. Sau așa credea.

Când Duncan își face apariția din senin, noua ei viață este dată brusc peste cap și vechea iubire amenință să-i tulbure prezentul. Pe măsură ce comunitatea lor se îndreaptă spre haos, iar pericolul pândește la orice pas, Sam și Duncan trebuie să afle cine sunt cu adevărat, ce înseamnă curajul și cum să-și dea o șansă la fericire - poate cel mai mare risc dintre toate.

Dialogul spumos, personajele complementare și vulnerabilitatea din Ai grijă ce-ți dorești constituie amprenta autoarei în cea mai convingătoare formă a sa. Tensionată cât să te țină în priză și să nu-ți mai dorești s-o lași din mâini, povestea lui Sam și a lui Duncan o să-ți redea speranța în dragoste.

O lectură ca o infuzie de speranță, despre găsirea bucuriei în plină tragedie, cu personaje neconvenționale și o căldură liniștitoare. (Kirkus Reviews)

Un roman scris în stilul dinamic caracteristic lui Katherine Center, ca un tonic efervescent care alungă tristețea. (The Augusta Chronicle)

O carte în ritm alert, cu o intrigă plină de întorsături bizare. Perfectă pentru lectura de vacanță. (Publishers Weekly)

Romanul Ai grijă ce-ți dorești este o explozie autentică de fericire. O poveste plină de compasiune, despre suferință și curaj în fața sorții, care ne amintește că bucuria nu este doar ceva ce ni se întâmplă, ci și ceva ce putem alege. Autoarea a creat un amestec neobișnuit, care elogiază viața în toată gloria ei imperfectă și ne oferă o doză de optimism atât de necesară. (BookPage)

Katherine Center creează povești de dragoste tandre, scrise excelent. (Pop Sugar)

Acest roman fermecător, cu umor fin, abordează probleme serioase și celebrează puterea bucuriei, cea care înfrânge teama și disperarea. (People)


Când s-a întâmplat totul, eu eram cea care dansa cu Max. Nimeni nu-și amintește, dar eu eram. De fapt, eu eram responsabilă pentru cam tot ce se întâmpla în acea noapte. Max și Babette plecaseră într-o croazieră de două săptămâni, o a doua lună de miere în jurul Italiei. O găsiseră în ultimul moment, fusese un chilipir pentru mijlocul verii - și se întâmpla ca data de întoarcere să fie cu două zile înainte de petrecerea pentru aniversarea de șaizeci de ani a lui Max.

Babette își făcuse griji să rezerve bilete pentru o călătorie care avea să se sfârșească atât de aproape de data petrecerii, dar am liniștit-o:
- Mă ocup eu. Am grijă de toate detaliile.
- Nu sunt sigură că-ți dai seama ce responsabilitate uriașă e o petrecere ca asta, a zis Babette. Vine toată școala - trei sute de oameni, poate mai mulți. E foarte greu.
- Cred că mă descurc.
- Dar e vară. Mi-ar plăcea să n-ai nicio grijă.
- Și mie mi-ar plăcea ca tu să pleci în a doua lună de miere în Italia, asta și la un preț indecent de mic, i-am răspuns, arătând cu degetul spre ea.

N-a trebuit să insist prea mult, au plecat. Și eu m-am bucurat să mă ocup de petrecere. Max și Babette nu erau chiar părinții mei, dar se apropiau cel mai mult de ideea de părinți. Mama murise când aveam zece ani și hai să zicem că tata nu îmi era cea mai apropiată rudă.

De fapt... adevărul e că îmi era cea mai apropiată rudă. Dar nu eram apropiați. În plus, nu aveam frați sau surori - doar câțiva verișori împrăștiați în toate colțurile lumii, dar pe nimeni din familie aproape. Doamne, acum c-o spun așa, trebuie să adaug că nu aveam nici iubit. De mult timp. Nici măcar animale de companie.

Aveam totuși prieteni. Ca nu cumva să par prea tristă. O aveam în special pe Alice: unu optzeci înălțime, prietenoasă și neobosit de optimistă, expertă în matematică, purta în fiecare zi la muncă un tricou cu o glumiță matematică.

În prima zi în care am întâlnit-o, pe tricoul ei scria ECHIPA TOCILARILOR.
- Mișto tricou, i-am zis.
- De obicei port glumițe matematice, mi-a răspuns.
- Chiar există astfel de glume?
- Stai numai să vezi.

Pe scurt, da, există mai multe glume matematice pe lume decât îți poți imagina. Și Alice avea câte un tricou cu fiecare dintre ele. Pe multe nici nu le înțelegeam. Eu și Alice nu aveam prea multe în comun, dar nu conta. Ea era o femeie înaltă, atletică și bună la mate, eu eram exact opusul său. Eu mă trezeam devreme, ea se culca târziu. Purta exact același model de jeanși Levi's și de tricou în fiecare zi de muncă, iar eu purtam niște amestecături de ținute bizar de diferite. Ea citea exclusiv romane de spionaj și eu tot ce-mi pica în mână. Era voleibalistă într-o echipă locală de patru membri de volei pe plajă, pentru numele lui Dumnezeu. Dar eram prietene foarte bune.

Eram norocoasă să fiu bibliotecară într-o școală primară cvasilegendară de pe Insula Galveston, numită Kempner School. Pe lângă faptul că îmi iubeam slujba și îmi plăcea compania copiilor și a profesorilor, locuiam în camera din garaj a lui Babette și a lui Max Kempner. Bine, "camera din garaj" nu prea surprinde esența locului. Adevăratul termen ar trebui să fie "fost hambar", pentru că fusese cândva o simplă cameră deasupra grajdurilor. Pe vremea când caii și trăsurile încă erau la modă.

Să locuiesc alături de Max și Babette era ca și cum aș fi trăit cu regele și regina. Ei puseseră bazele școlii, tot ei o administraseră în toți acei ani și erau pur și simplu... îndrăgiți. Reședința lor istorică - da, proprietățile imobiliare sunt foarte ieftine în Galveston - se afla la doar câteva străzi distanță de școală, așa că profesorii treceau mai mereu pe acolo, zăboveau pe verandă sau îi dădeau lui Max o mână de ajutor în atelierul de tâmplărie. Așa erau Max și Babette, genul de oameni lângă care cei din jur voiau să se afle.

Ideea e că mă bucuram să fac ceva uluitor pentru ei. Voiam să le întorc favoarea. De fapt, cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât părea o șansă unică de a-i lăsa cu gura căscată în fața celei mai bune petreceri din viața lor. Am început cu inspirație pe Pinterest, apoi am răsfoit niște reviste pentru idei cu privire la decorațiuni. M-am entuziasmat atât de tare, încât am sunat-o și pe fiica lor, Tina, ca să văd dacă ar vrea să mi se alăture în proiect.

Ironia face că Tina era unul dintre puținii oameni care nu își petreceau constant timpul la Max și Babette. Așa că nici nu o cunoșteam prea bine. În plus, nu mă plăcea. O suspectam că are impresia că vreau să îi iau locul. Ce-i drept e drept, nu se înșela în totalitate.
- De ce te ocupi tu de decorațiunile pentru ziua lui tata? a zis când am sunat-o, cu vocea înțepată.
- Păi, așa s-a potrivit.

Te cam dezorientează când oamenii te displac pe față. Asta mă făcea să amuțesc în preajma ei.
- Știi, sunt plecați în călătorie...

Am așteptat un sunet cum că înțelesese mesajul.
- În Italia...

Nimic.
- Așa că m-am oferit să organizez petrecerea în locul lor.
- Ar fi trebuit să mă sune pe mine, a zis.

Nu o sunaseră pentru că știau că nu ar fi avut timp. Era căsătorită cu un om care o ținea foarte ocupată.
- Chiar au vrut, am mințit-o. Dar m-am oferit eu atât de repede, încât... nu au mai apucat.
- Ce neobișnuit, a spus.
- Tocmai de-asta te-am și sunat. M-am gândit să ne ocupăm împreună.

Am simțit că își evaluează opțiunile. Era dreptul ei să planifice petrecerea aniversară a propriului tată... dar acum, dacă ar fi acceptat, nu ar mai fi avut cum să scape de mine.
- Data viitoare, a zis ea.

Așa a rămas responsabilitatea mea să organizez petrecerea.

Alice a ajuns și ea să mă ajute, pentru că Alice e genul de om care se bucură cel mai mult când ajută pe cineva. Babette se gândise deja la ghirlande cu panglici din hârtie și la tort, dar eu nu voiam să mă rezum la atât. Voiam să fac impresie. Era vorba despre Max! Director, fondator, o legendă vie - și un om cu o inimă de aur. Filozofia lui era: Nu irosi nicio șansă de a sărbători. Îi sărbătorea pe toți ceilalți cu fiecare prilej. Ce naiba, era timpul să fie și el sărbătorit. Voiam să fac ceva memorabil. Magic. De neuitat. Însă Babette lăsase un plic pe masa din bucătărie pe care scria "Pentru cele necesare petrecerii", iar când l-am desfăcut, am dat de un buget de șaizeci și șapte de dolari. Multe bancnote de câte un dolar. Se pare că Babette era destul de chibzuită.

Atunci mi-a sugerat Alice să îi întreb pe tipii de la întreținere dacă nu cumva ne pot împrumuta instalația de luminițe a școlii, dacă tot stă în depozit. Când le-am povestit care e planul, mi-au răspuns: "Da, ce dracu'!" și s-au oferit să instaleze totul în locul meu. Le-am mulțumit și le-am spus că am nevoie doar de luminițe.

Vezi? Toată lumea îl iubea pe Max. Cu cât aflau mai mulți ce vrem să facem, cu atât se implicau mai mult. Părea că jumătate dintre adulții din oraș fuseseră elevii lui Max, sau îl avuseseră antrenor de baseball, sau făcuseră voluntariat alături de el pentru curățarea plajelor.

Am început să primesc mesaje pe Facebook și pe telefon de la necunoscuți: florarul de pe Winnie Street voia să doneze buchete pentru mese, proprietara magazinului de textile de pe Sealy Avenue se oferea să aducă suluri de tul ca să decoreze sala, iar o trupă locală de coveruri din anii șaptezeci voia să cânte gratuit. Am primit oferte de mâncare, prăjituri, băutură și baloane, toate moca. Am primit mesaje de la un artist stradal care voia să facă un show de înghițit flăcări, de la un sculptor în gheață care voia să facă un bust pentru Max de pus pe bufet și de la un fotograf de nunți (scumpe) care și-a oferit serviciile pentru toată seara - fără costuri.

Le-am zis da tuturor. Apoi am primit cel mai bun mesaj dintre toate. Un tip ne-a dat intrare liberă la Garten Verein. Nu zic că Max și Babette nu s-ar fi mulțumit cu cantina școlii - ei erau fericiți oriunde -, dar Garten Verein era una dintre cele mai frumoase clădiri din oraș. Fusese construită pe la 1880 sub formă de pavilion de dans victorian, octogonal, iar acum era vopsită cu verde pal și alb, ca din turtă dulce. În prezent era ai degrabă loc pentru nunți și evenimente cu ștaif - un loc nu tocmai ieftin. Câțiva dintre foștii elevi ai lui Max erau însă proprietari, așa că ne-au dat-o gratis.
- Promoția din '94 e cea mai tare! mi-a zis tipul de la telefon.

Apoi a adăugat: Nu irosi nicio șansă de a sărbători.
- Ai vorbit ca un admirator adevărat al lui Max.
- Transmite-i toată aprecierea mea, da? a încheiat tipul de la Garten Verein.

Când au ajuns acasă, Max și Babette erau prea dați peste cap de schimbarea de fus orar ca să se mai oprească pe la școală, așa că modificarea locului în care avea loc petrecerea i-a luat pe nepregătite. În acea seară, i-am întâmpinat pe verandă. Babette purta ochelarii ei rotunjori și părul grizonant tuns scurt. Schimbase bine-cunoscuta ei salopetă murdară de vopsea cu o rochie scurtă din bumbac cu imprimeu mexican, iar Max arăta incredibil de șic cu un costum din material creponat și cu un papion roz. Se țineau de mână și m-am trezit spunându-mi în gând: Așa arată cuplul perfect.

În loc să mergem două străzi spre vest, către școală, i-am condus spre nord.
- Știi că mergem în direcția greșită, nu? a șușotit Max.
- Bine că le știi tu pe toate, l-am tachinat, trăgând de timp.
- Cred că știu naibii unde mi-e școala, a zis Max, cu o expresie zâmbitoare.
- Dacă vă țineți după mine, n-o să vă pară rău.

Apoi am dat cu ochii de Garten Verein. Baloanele se legănau în formă de arc deasupra porții din fier de la intrare. Alice - cântăreață amatoare la corn și îndrumătoare a trupei de jazz din clasa a cincea - era deja în interiorul grădinii și, imediat cum ne-a văzut, a dat tonul cântăreților să-și înceapă versiunea lor de "La mulți ani". O mulțime de copii umpleau parcul, iar părinții țineau în mâini pahare de șampanie. Imediat cum s-a ivit Max, au început să chiuie.

Pe măsură ce Max și Babette au început să înțeleagă ce li se întâmplă, ea s-a întors către mine și mi-a zis:
- Ce ai făcut?
- Nu am depășit bugetul. Nu cu mult.

Am intrat în grădină, iar Tina ne-a ajuns în curând din urmă. Era zveltă și aranjată, ca de obicei, iar fiul ei de clasa a treia, Clay, o ținea de mână. Babette și Max i-au îmbrățișat pe amândoi, iar Max a întrebat-o unde e Kent Buckley. Soțul Tinei era genul de tip pe care toată lumea îl striga după nume și prenume. Nu era niciodată, simplu, "Kent". I se spunea Kent Buckley, rostit ca într-un singur cuvânt.

Tina s-a întors și și-a întins gâtul căutându-și soțul din priviri, iar eu i-am admirat părul negru strâns elegant într-un coc jos. Elegantă, dar răutăcioasă. Asta era Tina. A arătat spre el, spunându-ne că e într-o teleconferință. Acolo, cu vreo treizeci de metri în spate, era Kent Buckley. Susținea un fel de întâlnire prin casca Bluetooth lipită de ureche. Mergea în sus și-n jos pe trotuar, gesticulând într-un fel care îi trăda nemulțumirea. Toți l-am privit preț de o clipă. Mi-am dat seama că el probabil credea că arată ca o mare sculă. Părea cumva mândru de felul în care se comporta, de parcă ar fi trebuit să fim impresionați că are puterea să urle la oamenii respectivi. Dar, ca să fiu sinceră, mai ales pentru că purta casca în ureche, arăta de parcă ar fi urlat la sine însuși.

Un mic detaliu despre Tina și Kent Buckley. Știți acele cupluri despre care toată lumea se întreabă ce o căuta oare soția cu un astfel de soț? Ei erau acel cuplu. Mulți dintre orășeni o plăceau pe Tina sau, cel puțin, îi transmiteau și ei afecțiunea purtată părinților, așa că se întâmpla adeseori să se întrebe cu voce tare ce face o femeie nemaipomenită ca ea lângă un bărbat insuportabil ca el. Nici măcar nu sunt sigură că oamenii identificau acel ceva care îi enerva. Doar că tipul avea ceva îngâmfat, alunecos și snob care îi făcea pe insulari să nu-l placă.

Sigur, pentru mine Tina nu fusese niciodată "o femeie nemaipomenită". Chiar și acum, când asista la petrecerea pe care o organizasem cu atât de mult drag, nici măcar nu mă lua în seamă. Doar privea pieziș pe lângă mine, de parcă nu aș fi fost acolo.
- Hai să mergem înăuntru, i-a zis mamei sale. Vreau să beau ceva.
- Cât poți să stai? a întrebat-o Babette în șoaptă, înaintând spre clădire.

Tina a devenit brusc tensionată, de parcă mama ei tocmai o criticase.
- Cam două ore. Are o ședință video pe la opt.
- Te putem duce noi acasă cu mașina, dacă vrei să stai până mai târziu, a intervenit și Max.

Tina părea că vrea să mai rămână. Însă apoi s-a uitat în direcția lui Kent Buckley și a dat din cap că nu.
- Va trebui să ne întoarcem.

Toată lumea își alegea cuvintele cu grijă și își ținea tonul sub control ca să păstreze o atmosferă deosebit de cordială. Însă cu toții conversau de parcă ar fi stat pe butoaie de pulbere, asta cu siguranță. Sigur, cel mai mare butoi cu emoții era petrecerea în sine. Când am pășit înăuntru și Max și Babette au dat cu ochii de luminile scăpărătoare, de trupa din anii șaptezeci îmbrăcată în pantaloni evazați, de toate decorațiunile și de munții de mâncare, Babette s-a întors către mine cu un strigăt de uimire și mi-a zis:
- Sam, e minunat!

În fundal, am văzut-o pe Tina înnegrindu-se de furie.
- N-am fost doar eu, i-am spus. Apoi mi-a ieșit fără să vreau: Și Tina m-a ajutat. Am făcut-o împreună.

Urma să-mi cer scuze de la Alice mai târziu. M-am panicat.

Babette și Max s-au întors către Tina ca să primească o confirmare, iar ea le-a aruncat un zâmbet la fel de înțepenit ca al unei păpuși Barbie.
- Sincer, tot orașul e de vină, am continuat, încercând să depășesc momentul. Când s-a aflat că plănuim aniversarea de șaizeci de ani a lui Max, toți ne-au sărit în ajutor. Ne-au copleșit, nu, Tina?

Zâmbetul Tinei a înțepenit și mai mult când părinții ei s-au întors către ea.
- Da, ne-au cam copleșit, a confirmat ea.

Max și-a întins brațele lungi și ne-a prins pe amândouă într-o îmbrățișare strașnică.
- Voi două sunteți cele mai bune fiice pe care și le-ar putea dori un tată.

Glumea, desigur, dar Tina s-a încordat, apoi s-a desprins din îmbrățișare.
- Ea nu e fata ta.

Zâmbetul lui Max era relaxat.
- Ei bine, nu, e adevărat. Dar ne gândim să o adoptăm, a zis și mi-a făcut cu ochiul.
- N-are nevoie să fie adoptată, a zis Tina, iritată. E o femeie în toată firea.
- Glumește, i-am zis.
- Nu-mi spune tu ce face el.

Dar nimic nu avea să-i strice voia bună lui Max. Vira deja spre Babette, pe care o cuprinsese șerpește de talie și o conducea aproape de ringul de dans.
- Eu și mama ta trebuie să le dăm o lecție impostorilor ăstora, a zis în timp ce mergea, apoi s-a rotit ca să arate înspre Tina: Tu urmezi, domnișoară! Trebuie să ajung la tine înainte să te transformi într-un dovleac.