Sus e numele meu, Ila!

Andreea Ionescu-Berechet este de formație scenaristă, absolventă a UNATC, Secția Filmologie-Scenaristică, cu un doctorat în Cinematografie și Media. Vreme de 20 de ani (1993-2013) a lucrat în televiziune ca reporter, producător, scenarist, Head of Content & Research. În prezent predă cursuri ca profesor asociat la Universitatea din București și la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. A publicat două cărți de nonficțiune, Divele lui Stalin și Diva socialistă, în 2020. A scris scenarii de lung, mediu sau scurtmetraj, cele din studenție obținând premii importante.
Destinul unei orfane de război din România interbelică, marcat de suferință, dar și de puterea de a-și croi propriul drum de pictoriță într-o lume tensionată politic și social.

Romanul, construit asemenea unui bildungsroman, este inspirat din viața unei pictorițe cunoscute, Constanța Stratulat, bunica scriitoarei. Ila, o fetiță trimisă la orfelinat de chiar mama sa, rămasă văduvă de ofițer în Primul Război Mondial, se confruntă cu durerea excluderii, fiind aleasă tocmai ea din cele patru surori pentru a fi "dată". Lumea crudă și nedreaptă a orfelinatului o însingurează, dar și apropie de unele fete.

Desenul este însă cel care o ajută să supraviețuiască. Odată majoră, este admisă la Belle Arte și are parte de o vară magică la Constanța și Balcic, cu prietenii, amoruri și o maturizare rapidă.

O ficțiune istorică emoționantă care reușește să redea un parfum interbelic deloc edulcorat, altfel decât îl cunoaștem din romanele epocii.

"Protagonista romanului de debut al Andreei Ionescu-Berechet are o forță sufletească aparte, izvorâtă din dorința de a-și găsi un loc și de a-și descoperi rostul într-o lume ostilă, marcată de indiferența mamei, de moartea pe front a tatălui, de răstimpul lung și adesea traumatizant petrecut într-un orfelinat, în perioada plină de lipsuri de după Primul Război Mondial. Felul în care își spune povestea, uitându-se simultan în lumile înconjurătoare și în ea însăși, îmbracă forma unui Bildungsroman, presărat pe alocuri cu secvențe decupate din formula narațiunilor epistolare.

Creionându-și personajul din tușe suprapuse, din ce în ce mai intime și mai convingătoare, adunând discret mărturii din toate experiențele pe care le traversează în diverse spații - la București, Buzău, Constanța sau la Balcic - Andreea Ionescu-Berechet reușește performanța de a propune o siluetă feminină absolut memorabilă, care se va înscrie în galeria eroinelor din literatura noastră.

Meritul de netăgăduit al cărții rezidă în farmecul povestirii fluide, în care timpul mic al biografiei și cel mare al istoriei înoată mereu sincron, scoțând la iveală dintre valuri chipul copilei, al adolescentei și al tinerei femei ce îmbrățișează meșteșugul artelor, pe fundalul complicatelor schimbări sociale și politice din societatea românească interbelică." (Cristina Bogdan)

"Datorită abilității de a îmbina o poveste profund personală, petrecută într-un context istoric tumultuos, cu reflecții asupra condiției umane, Andreea Ionescu-Berechet ne oferă un roman intens din punct de vedere emoțional. Sus e numele meu, Ila! este o combinație nimerită de imagini poetice și senzoriale care introduc cititorul într-o atmosferă captivantă. Autoarea transformă trauma personală într-o meditație asupra supraviețuirii și a autoafirmării, romanul devenind astfel o contribuție semnificativă la literatura contemporană română." (Stejărel Olaru)


Țin foarte bine minte ziua trădării. Ziua în care Maica s-a hotărât să mă dea, să renunțe la mine.

O tăietură precisă, pe care nu am reușit să o șterg sau măcar să o estompez, nici atunci și nici acum, oricât m-aș fi întors cu gândul și din orice direcție aș fi privit.

Când eram mici, chiar în acea vară de război, pe care noi, eu și surorile mele, nu îl înțelegeam și cel mai adesea uitam de el, aveam un joc preferat. Trasam o linie, de fapt un cerc în praful de pe jos, și spuneam: "Aici e graniță, dacă pășești dincolo, te pierzi." Apoi, ne ordonam păpușile, pietricelele și nasturii cu care imaginam forme și alei, și privind din interiorul cercului desenat, un sentiment cald, de confort și ordine punea stăpânire pe noi. Făceam cercul la baza treptelor, cu grijă să prindem și un colț de treaptă în interiorul lui și astfel, dacă ne chemau în casă, să putem merge în siguranță.

În ziua aceea era prea cald și, când a venit un sergent la ușă, eram toate în casă. I-a deschis Ioana, slujnica noastră. Am venit fuga, da' nu am apucat să auzim ce i-a spus, am văzut-o doar cu un plic și un pachet în brațe, cum stătea cu ele și se uita după soldatul care ieșise deja pe poartă, și apoi la noi lung, de parcă nici nu și-ar aminti cine suntem. Eram eu și cu Elena, soră-mea mai mică. De câte ori suna cineva la ușă, noi veneam repede, ne așteptam mereu să fie Taica, sosit în permisie. Acu' bine-nțeles că am zis de câteva ori "Cin' era? Cin' era?", dar Ioana ne-a ocolit, a făcut un semn cu mâna de parcă ar goni o muscă, și a mers în camera mamei cu plicul și pachetul, închizând bine ușa după ea. Atât, în liniște, o vorbă nu a spus, ceea ce ar fi trebuit să ne pună pe gânduri, ea mereu ne zicea una-alta, comenta orice, de la lăptar până la prietenele mamei, pur și simplu nu se putea abține. Mama a rămas până seara închisă la ea în cameră. Noi am mâncat cu Ioana, se întâmpla de multe ori să stăm doar cu ea, și era chiar mai bine așa. Pe Oli, cea mai mică dintre noi, care avea atunci doar cinci ani, o ținea în brațe și o hrănea cu bucățele direct din mâna ei. Puteam și noi să mai luăm cu mâna, să mai rupem cu dinții, eram mai în largul nostru, toate la bucătărie. La masa de seară, Maica a venit în rochie neagră și ne-a spus că tata a murit. Împușcat pe front.

Noi am făcut liniște, eu nu prea credeam, dar nici nu știam ce să spun. Maria, soră-mea cea mai mare, a icnit scurt, de parcă ar da să izbucnească în râs; am crezut atunci că o fi vreo glumă și că ea a ghicit-o. Dar Maica nu părea că ar glumi. Apoi, cu un glas sever, supărat și tăios, ne-a spus că de acum înainte vom fi sărace. Apoi a tăcut să vadă dacă am priceput, și cum noi tot nu spuneam nimica, a zis că gata, nici casa din Constanța, nici moșia nu mai sunt. Că s-au pierdut. De acum vom avea pensie de orfane, văduve și atât. Tocmai când își luase avânt și parcă vorbea mai apăsat și mai repede, tocmai atunci, s-a oprit brusc, a zis că ne uităm ca niște gâște, că nu pricepem nimic, a aruncat șervetul din poală pe masă, nu care cumva să cadă pe jos, și a plecat spre camera ei.

Atunci probabil că s-a hotărât.

"Dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul!" Miros de tămâie, fum și pământ rece. Pantofii noștri pe marginea gropii, pământul maro și pantofii mei albi. "Dreptatea Ta este dreptate în veac. Amin."

Încă de când ne întorceam de la cimitir, ne-a făcut atente. Eram toate în birjă. Pe Oli o ținea lângă ea și o sprijinea cu un braț, iar în cealaltă parte avea coșul cu coliva și cu pachetele rămase neîmpărțite. Eu cu Elena și cu Maria eram în fața ei, și evitam să ne uităm la ea că tot nervoasă părea a fi. Maria se dăduse într-o parte și părea că se uită afară.
- Sunteți patru, asta e mult, nu am cum să vă pot mărita pe toate, nici cum să vă țin în școală, să vedem cum o să facem.

Da' mai mult nu a zis. Am rămas să ne gândim singure. Cum adică să ne mărite? Eu aveam doar nouă ani, Elena opt, Oli cinci, Maria 14. Era cald și rochia nouă de doliu era prea apretată. Mă zgâria. Boțindu-mi manșeta mânecii și încercând să o înmoi prin căldura palmelor transpirate, m-am întrebat dacă o să ne dea la rude. Da' cui? Din câte știam nu prea aveam. Și, mai ales, cine va pleca?

Dacă era de plecat, ar trebui să plece Maria. E și cea mai mare. Am întrebat-o, da' Maria n-a spus nimic, mi-a dat doar un brânci, dar un brânci ușor, fără ranchiună, așa ca atunci când dimineața vrea să își facă loc în pat. A spus doar: "Taci tu, nu te mai gândi la rele, ce-ai?"

Au mai trecut două zile, în liniște, Ioana mergea ușor de mai multe ori între bucătărie și cămară, curte și iar bucătărie. Maica nu ieșea din camera ei mai toată ziua, în salon nu mai intra nimeni, perdelele se umflau de la vântul călduț și atunci și cârpa de doliu pusă peste oglinda de la bufet se mișca puțin. O priveam fără spaimă, din curte, cocoțată pe marginea de jos a soclului casei și cu coatele pe pervaz. Îmi făcusem obiceiul să trag cu ochiul după indicii; la fereastra mamei nu îndrăzneam să sui, așa că alesesem salonul, unde singurul semn de viață venea dinspre oglinda cea acoperită.

Ajunsesem să îmi spun că totuși va fi Maria, chiar dacă ea neagă acu', poate că încă nu știe. Pe Maica nu am mai văzut-o vorbind cu niciuna dintre noi. Altă dată, soră-mea Elena, care tace ca o piatră și e ursuză, era ținta bănuielilor mele. Oricum, o pânză de tăcere se așternuse și printre noi, m-a cuprins și pe mine și m-am gândit să desenez o icoană. Ioana zice că ele ne aduc alinare și răspuns în toate. Acu' eu, oricât m-am uitat la cele de pe pereții casei noastre, nu am aflat nimic. Ba chiar m-am speriat puțin. Dar am revenit și mi-am zis să fiu mai atentă. Cele din salon erau întunecate și sfinții priveau un pic strâmb, însă cea de la noi din cameră, cu Sfântul Gheorghe omorând un balaur colorat, îmi plăcea mult. Tot privind așa am zis să o copiez. Mai copiasem eu ilustrate cu munți și cu copaci înfloriți, mai copiasem din cartea noastră de basme și chiar desenasem vaza mamei cu flori sau curtea noastră cu poarta ei mică din fier. O icoană însă niciodată. Am ales o coală nouă și am început desenul. Asta făceam când m-a chemat Maica.

Ne-am strâns toate în salon în jurul mesei. Nu pe scaune, suntem în picioare, doar Maica stă jos. Ea de o parte, noi de cealaltă. Între noi și masă stau spetezele scaunelor, și mă țin de lemnul bine lustruit, cu volutele frumos lucrate ale scaunului din dreptul meu. Elena e lângă mine, în partea stângă, iar Maria în dreapta și amândouă par absente. Probabil că și eu par atentă doar la scaunul de care mă țin. Maica stă dreaptă, cu spatele lipit de spătar și mânecile negre și bufante ale rochiei sale ascund volutele sculptate. Se uită la noi atentă de la una la alta. După tăcerea asta de început am știut că ne va spune ceva important. Are părul strâns la spate în coc înalt, sever, fața albă, dar nepudrată și nu mai are cerceii. Brațele goale de la cot în jos sunt lăsate să se odihnească pe lemnul auriu al mesei. Atâta ce ne măsoară că încep să devin conștientă de șorțul meu strâmb, de ciorapii adunați spre glezne. Dinspre prispă, sau marchiză, cum cică se numește, vine o lumină puternică; e soarele de amiază. Pe centrul mesei e o broderie, dar nu acoperă lemnul, mai mult face un contrast, e o altă pată de lumină. Am locuit puțin în casa asta din București, ne-am refugiat cu frontul, ne-am întors. Oricum, e destul de goală și lumina intră și dansează peste tot.
- Ila, tu să îți strângi câteva lucruri, haine și ce mai vrei, nu multe, că nu ai nevoie de mare lucru. De mâine pleci la internat.

Când mi-a spus asta, s-a uitat drept la mine. Un cap vorbitor, separat prin rochia neagră de trup, suspendat pe chilimul întunecat de pe perete. Un cap și niște desene geometrice. Și vocea venea de departe, suna a gol.

Gol și în capul meu, ce să spun? Am simțit o crampă în burtă sau poate mai sus. Furie amestecată cu uimire. Tot corpul mi s-a strâns și mi-am simțit gâtul foarte uscat.
- De ce eu? am spus mai întâi cu glasul stins, apoi mi-a venit vocea și mai că am țipat. Ce ai cu mine?
- Nu ridica vocea ca o mariță!

Am strâns de speteaza scaunului, mă gândeam să îl arunc peste masă, da' era greu, așa că l-am lăsat. Dintr-odată nu mai aveam forță de nimic. Sunt singură, alungată ca o găină șchioapă cu care nu mai ai ce face decât să o tai.
- Așa am hotărât.

Maica are iarăși un ton egal. Numai ea putea trece de la reproș răstit la un ton absolut nepăsător, poate doar puțin obosit.
- Văduvele de război își pot trimite copiii la un orfelinat, al Reginei. Nu o să stai mult, cât să faci niște ani de școală. Ai să te descurci.

Asta cu ai să te descurci, scurt ca o bătaie din palme, mi-a sunat cel mai greu. Era felul ei elegant de a spune: "Ești singură, Ciumo!" Tocmai pe mine, de ce pe mine? Lacrimile dau să îmi iasă din ochi, mai bine îi strâng tare, o dată, de două ori, na că nu au ieșit, măcar să nu mă fac de rușine. Să nu își amintească așa de mine, ca de o bleagă.

Apoi, mult timp m-am tot frământat, ce ar fi trebuit să spun, cum ar fi trebuit să mă apăr, aș fi putut eu oare schimba hotărârea Maicăi? Greu de spus, da' părerea de rău mi-a rămas. Păcat că nu am apucat măcar să încerc. Și mereu apoi aș fi vrut să întorc firul înapoi, să mai așez o dată lucrurile, pe mine, surorile, în jurul mesei, iar Maica, parcă trezită după un vis, amnezică, să ne vorbească din nou. Așa cum reașezi bilele de la numărătoare după ce faci socoteli, toate într-un capăt, aliniate pentru un nou început. Am înțeles cu greu, abia acu' chiar știu: cu timpul nu poți face niciodată asta, oricât ți-ai dori. Iar bilele, faptele și vorbele cad mereu la nimereală, nu prea țin cont de nimic.


Drumul de acasă la internat, călătoria aia nu mi-o mai aduc aminte. Deloc. Nici nu mai știu dacă am mers pe jos, cu birja, dacă mi-am dus singură valiza sau cum era afară vremea. Pur și simplu am uitat toate astea sau le-am aruncat, așa cum am aruncat și broderia pe care mi-a strecurat-o Maria pe post de porte-bonheur în valiză. Maria, cu vorba ei domoală, mereu puțin în șoaptă, cu teamă, cu evlavia ei prea apăsată: "Ia, surioară, asta, am brodat-o eu cu cruciulițe și am spus și rugăciuni." Da, rugăciuni egoiste, să dea răul pe alții, adică pe mine, să rămână ea cu bonă și cu zestre, să își facă un viitor onorabil în care să stea să brodeze cruciulițe care să imagineze o mare și frumoasă inimă roșie. [...]


Anne Melis spune cui o întreabă că are jumătate de secol, chiar dacă nu are decât patruzeci sau poate unu, doi în plus, ea deja proiectează cifra rotundă. Are o casă mare și frumoasă în mahalaua turcească, chiar în fața unei fântâni făcute și din banii mahalalei, dar și ai lor, pe vremea când trăia bărbat-său și toate mergeau ca unse. Melis e văduvă cu trei copii, de fapt acum doar cu doi, o fată frumoasă și cuminte și un împielițat de băiat. Fiul cel mare, care deja e bărbat tânăr, a plecat după înavuțire în Turcia kemalistă, ademenit de promisiunile noului guvern și chemările la repatriere.

Totul s-a datorat Tratatului de la Lausanne din 24 iulie 1923, despre care Melis evident că nu știa, dar dacă ar fi să avem o privire exactă, atunci s-a hotărât chemarea altor turci să vină să preia gospodăriile părăsite de grecii strămutați. Ea nu știa nici că el a ajuns în Anatolia, un singur nume îi rămăsese în minte: Stambul, într-acolo îl dusese vaporul cu care a plecat și într-acolo își proiecta ea dialogul imaginar, rugile și gândul bun pe care i-l trimitea de mai multe ori pe zi.

Ajunsese să vorbească cu el în minte mai mult decât vorbise în anii când îl avusese lângă ea. Nimeni nu ghicea acest dialog imaginar, pentru copiii ei rămași și pentru cei care o cunoșteau, ea devenise pur și simplu mai tăcută. Dar, de fapt, era mult mai vorbăreață și mai sentimentală, și mai atentă la toate semnele dimprejur. Când a văzut-o pe Ila la fântâna din fața casei, a stabilit că e un semn. Nu mai închiriase niciodată camere, nici nu s-ar fi gândit să o facă, dar pur și simplu s-a hotărât să o așeze în camera fiului plecat de cum a văzut-o.

Ai, suflete, suflete, floare pribeagă și ciufulită, cum te‑a adus vântul la poarta noastră. Ceașca mi te arătase, știam că trebuie să aștept o fată care să îmi aducă vești de la dragul meu Demir.

Era o dimineață caldă, început de vară, și ea pusese cocă la dospit, laptele la prins și curățase legume pentru supă. Toate în bună rânduială, așa cum făcea mereu. A zărit-o încă de la fântână, a știut că e călătoare, doar era cu bagaje pe care le-a lăsat tocmai pe fântâna ei. Înaltă, zăludă, încă o copilă, dar curajoasă. S-a apropiat de casă cu pas hotărât, nu a încercat poarta și, când a văzut-o cum îi numără legăturile cu buruienile de leac, cum se uită parcă după djinnul casei, atunci a știut că e trimisă. Și i-a ieșit în cale, și a băgat-o în casă.

Deodată, locul ei liniștit a prins viață, fata se mișca repede, sigură și stăpână, și-a adus lucrurile, a zâmbit larg, ca unor prieteni, către Aylin și către micul Lutfi, căruia i-a și dat un măr frumos din coș. Când a văzut-o cum umblă prin camera băiatului, atunci Anne Melis s-a emoționat și s-a gândit la cel plecat.

Au, sufletul meu, lumina ochilor mei, Demir! Băiatul meu plecat departe după cai verzi și pământ închipuit care nici în scris, nici vorbă nu ne‑a trimis de atâtea luni.

Cum a crezut el că Pașa Kemal are să dea pământ mult fraților turci veniți din toate colțurile imperiului? De unde și până unde să fii tu, dragul mamei, frate cu un pașă? Ei pe cal, noi pe sub cal. Ei cu prada, noi cu ce lasă calul când ridică coada.

Așa judeci tu, copile, cu inima, și nu cu mintea, și inima asta mare o ții în palme ca pe un dar, și fugi cu ea așa, și cu brațele întinse înainte. Să te ocrotească Bunul și să te întorci acasă! Un dumicat nu mai pot duce la gură fără să mă frământ: oare băiatul meu ce a mâncat azi? Întreb, întreb, da' niciun răspuns.

Vești îmi iau din vise sau din urmele de cafea. Acu' în toate îmi apare o fată, înaltă ca un fus și cu părul vâlvoi. Așa am știut că nu e vorbă să îmi aduci mireasă de la Stambul, că aș fi văzut‑o cu văl. Și uite că a venit fata cu părul vâlvoi, da' de tine, ioc, nimic nu a grăit. Încurcate sunt căile Lui, da' ce sunt eu să le pricep? Poate timpul de le‑o desface.

Da' cum ești tu pribeag pe ulițe străine, așa e și ea. Pare de pripas. Muezinul spune "Hak kadir", "Allah e atotputernic", și apare în toate, și în ce este evident, și în ce este ascuns.

Călător rătăcit sau rudă de sânge, cine vine și caută adăpost, acela trebuie primit. Mi‑a oferit și bani, acu', eu ce să fac? I‑am primit. Banii nu se refuză că apoi nici nu mai vin. Și de când l‑a înghițit marea pe taică‑tău, eu m‑am descurcat cum am putut. Mai cu acul, mai cu tutunul, cu ceaiurile, cu ce s‑a ivit. Că nimeni nu dă de două ori pomană unei văduve, cât ar fi ea de amărâtă și cu trei copii după ea. Nu e vorbă, că și cu tine am avut noroc. Tare bine ne‑ai mai descurcat tu, băiatul meu mare și iscusit. [...]


Acu', de când e la mine în curte fata asta, îmi e pe zi ce trece mai dragă, chiar dacă legătura ei cu tine, dragul mamei, lumina inimii mele, încă nu se arată. Da' știi, așa cum seara vreau să știu toții puii vârâți la coteț, și dacă măcar unul lipsește nu am stare, tot așa vreau în fiecare seară să o văd întoarsă în curte. Maldăr de cărți are după ea, pe prispă a făcut un teanc, ca un turnuleț de djinn, le scoate de acolo, le pune la loc, mai are și suluri de desen că toată ziua zgârie hârtia.

Și să știi, dragul mamei, că al nostru cais e plin de poame, of, tare aș vrea să te văd aicea când le‑om pune la uscat.

Numai tu știi să le așezi cum trebuie. Mai am încă un săculeț, îl păstrez pentru tine dacă te întorci înainte de cules. Nu spun, dar sper că ai tu acolo la Stambul măcar câteva, să te îndulcești barem vinerea puțin. Îmi tot spun câteodată, uite, dacă fata asta se poate descurca, și ea nu e decât o fată, și pare că nu știe mare lucru, la toate alea se miră, apăi atunci, băiatul meu deștept și ager, el e bine de tot. El are noroc că eu în fiecare zi mă rog pentru calea lui, să fie întinsă și toate să îi iasă lesne și să se împletească din una în alta. Și apoi să te aducă Luminatul și la mine cât de curând, parcă te și văd cum fluieri la poartă, cum îți vine soarele pe chip, apoi să stăm colea în umbrar, și să îmi povestești cum au fost toate, să îmi pui un săculeț de bani pe masă și să îi aduci soră‑tii brățări. Și lui ăsta mic, să îi aduci papuci și ghete, și să îl așezi pe umerii tăi, cum o făceai până să pleci. Și el a crescut, la vârsta lui parcă cresc din apă. S‑a lungit ca un vrej de roșie și e vesel și ager cum erai și tu.

Toate astea Anne Melis le murmura în gând, de câte ori lucra. Așa își împărțea ziua. Dialogul de dimineață, când număra ouăle, când prăjea cafeaua, când o râșnea, apoi, dacă se mai lua cu treaba, dacă mai vorbea cu Aylin, dacă se necăjea cu cel mic, puțin mai uita, dar seara nu închidea ochii decât după ce stătea cel puțin o oră vorbind cu fiul cel plecat.

Mai cu seamă la zile speciale, când învârtea și număra sarmalele punându-le roată în tava rotundă, atunci trimitea un gând către el: Am învârtit o sută, sunt mici, dacă ajungi, ai să vezi ce bune sunt. Am să te las să iei din centru două cu mâna, nu o să mai zic: ia‑le întâi pe alea din margine, nu strica migala mea! O să te las și o să mă bucur că îți plac.

O dată pe săptămână, după baie, atunci când o făceau acasă, cu ligheane și cazan de apă încălzită pe foc, când stătea să îi împletească fetei cozile cu funde roșii, îi spunea tot lui: Uite tu, dragul mamei, ce mare se făcu soră‑ta? Mâine‑poimâine trebuie să o mărităm, o să ne găsești tu un băiat bun. Apoi se uita la micuțul Lutfi, înfofolit în pled cum sărea de pe sobă sau cum alerga în picioarele goale pe jos și își întrerupea gândul ca să strige la el și uneori chiar să îl altoiască nițel că prea era nărăvaș.

Ea nu știa să scrie, și apoi, ce să îi scrie lui, că nu avea nici adresa. Dacă ar ști că are unde a-l găsi scrisoarea, s-ar duce la muftiu și ar dicta-o. Așa, doar trimite gând pe aripile vântului, gând ce sigur îl va găsi mai ușor decât o scrisoare cu timbru.

De când a venit Ila în curtea ei, sufletul îi e mai ușor, ea dă într-o parte, el primește în cealaltă. Îl și vede stând pe un scăunel mic din cel cu trei picioare, își închipuie că sunt multe în Turcia din astea, și că o femeie îi dă și lui o plăcintă sau o supă caldă și groasă, iar el prinde blidul cu două mâini, întâi o miroase și zâmbește, așa face el, întâi cu nasul și apoi îmbucă.

Cât încă îl mai avea pe Demir lângă ea, cât încă era în curte, Anne Melis se simțea puternică și avea siguranța unei femei împlinite, chiar dacă era văduvă. Fiul ei era promisiunea unei vieți bune ce va urma. Simțea că și oamenii din mahala aveau aceeași încredere în ei. Efendi Nils, croitorul pentru care mai lucra, nu se putea opri să nu îi admire viteza și precizia cusăturii. De câte ori îi ducea ce primise de făcut, el își ridica ochelarii, întorcea haina și urmărea de aproape urma acului, mângâind cu degetul arătător cusătura ei. "Foarte, foarte frumos", mormăia și întorcea și căptușeala să vadă surfilarea aproape invizibilă. Ea aștepta, îi privea tichiuța, și peste ea mica prăvălie întunecoasă unde erau atâtea suluri de stofă bună și unde mirosea așa de frumos a postav și a stofe de lână, un miros englezesc, își spunea ea.

Doar în fund, în loc de ușă, era atârnată o draperie, dar nu era una cum se cuvine, era mai mult o cârpă întunecată care nu se potrivea deloc cu minunățiile alea de baloturi. Trebuie să fie poate strâmtorat ori poate că nu s-a gândit niciodată că și capătul din spate al prăvăliei contează. Dar cine e ea, o biată femeie, nici nu se gândește să facă pe grozava și să deschidă gura. Așa își spunea și îl privea cum alegea ață asortată din cutii mari de tablă, unde stăteau aranjate papiote cu zecile, așeza câte una, apoi alta, le încerca până se potrivea nuanța la fix cu teancul de stofă tăiată, pregătit pentru ea. Mereu la final o întreba de Demir, o dată chiar l-a lăudat și a spus că e un băiat tare dezghețat și politicos.

Da, și pe drum lumea o saluta zâmbind. Băiatul ei frumos și bun îi netezea calea. A făcut școală, era dăruit cu vorbe și cu o minte precisă, dacă nu se ducea tat-su așa de repede, s-ar fi făcut poate chiar funcționar. Dar i-a plăcut lui orice muncă și în toate s-a descurcat și a avut grijă de ea și de casă, au ieșit la liman din toate.

Acum, de când a plecat, ea a redevenit o amărâtă. Nu mai vrea să meargă prin centru, iar spre port nici atâta, dar și când pășește pe ulițele nepietruite ale micii lor mahalale are impresia că lumea o vorbește după ce trece.

La cel ce lipsește mai degrabă adaugi umbre și vești proaste decât povești de bine.

Ea are încredere în el că îi știe gândul bun și inima curată. Îl poate vedea zâmbind sau mișcându-se repede în jurul unei bărci, așa cum numai el știe să o facă, strângând de o parâmă colo, întinzând repede plasa fără să încurce nimic și părând că totul e foarte ușor. Dar ei, ceilalți, dacă nu îl văd, își închipuie că a căzut în patimi, că demonii alcoolului l-au prins în gheare. Chiar i-au spus într-o zi la fântână, că doar acolo, în mica lor mahala, el a avut noroc și că odată plecat și șansele l-au părăsit, au rămas pe malul ăsta. Lume rea, ocupată să arunce ghinion în curtea altora și junghi de îndoială. Da, toată lumea știe mai bine câte căi de pierzanie sunt pe lumea asta și se apucă să i le înșire una câte una, ca mărgelele mătăniilor. Cică la Stambul, tinerii cad în patima alcoolului, care te face mai întâi să amâni și până la urmă chiar să uiți să te mai întorci. Una spunea că ar ști de la oamenii de vin pe la bărbatul ei, și părea sigură pe ce spune, că ar mai fi și opiu, care ăsta e cel mai periculos. E ca un fum care te cuprinde până te șterge din lumea asta. De cele mai multe ori nu îi spun direct, doar enumeră relele care se petrec acolo departe, după care o întreabă de băiat. Și la final îi spun, da' s-a făcut deja anul de când e plecat? Îi măsoară timpul cu îndârjire și cu răutate.

Ea se ține calmă, ascultă și apoi le răspunde în gând, la fiecare pui de viperă. Alcool e și aici, dacă era să îl guste, l-ar fi gustat, dar lui nu i-a trebuit, că acolo e lume amestecată, și la noi este, un amestec ai în port, altul în oraș, altul la ele în mahala, și nu a făcut rău la nimeni asta până acum. Cât privește norocul lui Demir, el nu e dat de loc, e mila lui Allah care își revarsă o rază de grijă peste el, oriunde îl poartă pașii. Așa aruncă ea toate vorbele și gândurile rele, cum dai la o parte pietricelele din orez înainte să îl fierbi. Le aduni, una câte una, într-un colț de masă, iar apoi cu palma le ștergi și le arunci.

Melis știa ce să facă cu fiecare rest, cojile de la morcovi, nu doar frunzele, le toca mărunt și le da la găini. Tot așa și cojile de la dovleac, dovlecel, cotoarele de la roșii, tot. Cu unele resturi chiar mai făcea câte ceva pentru ei. Rădăcinile de spanac, de exemplu. Le înmuia, le spăla bine, le fierbea în puțin lapte și apoi, amestecate cu ulei și trecute prin sită, le mâncau pe pâine. Toate aveau rostul lor, puteau folosi la ceva.

Nimic nu trebuie prăpădit, că dacă nu ai grijă, dacă arunci fără socoteală, știa ea din bătrâni, îi faci cuib unui djinn mic și rău, care își clădește atunci sălaș în curtea necugetatului și îi aduce pagubă, că se lăcomește și nu îi mai ajung doar resturile lăsate de izbeliște, aduce în timp pagubă mare. Ea era chibzuită și drămuia totul cu mare grijă și tot așa era și Demir, nu ar fi aruncat el bănuții lui munciți pe niciun fel de meteahnă.

Ideea fumului acela care te cuprinde și te șterge, asta e ceva ce îi dădea un junghi în inimă. Părea ceva ce a mai auzit într-o poveste sau poate a văzut într-un vis, nu putea spune precis, nu reușea să-i dea o asemănare și din cauza asta nu o putea trece ușor la categoria pietricele, pentru că nu și-o scotea din minte.

Din atâta necaz i-a venit și ideea cea năstrușnică. Îl va trimite pe Lutfi pe urmele Ilei. Să o urmărească. Nu spunea ceașca de cafea că ea va fi cea care îi va da vești despre Demir? Poate că le va da fără să știe. Poate că, dacă ăsta mic o va urmări prin oraș, va umbla binișor pe urmele ei, va aduce veste. Da! De bucurie Melis s-a bătut cu palmele peste șorț de câteva ori. Ce gând bun, trimis de Allah!